poezie de roman istrati | Dragusanul.ro - Part 2

roman istrati: martie

tovarăşe poet,

eu sunt muncitor

şi pot să vă povestesc doar

cum arată o galerie de mină,

dar cred că asta v-ar plictisi

sau v-ar supăra:

am adus un mărţişor

şi vreau să vi-l prind în piept;

nu vă uitaţi la mâinile mele

că sunt aşa butucănoase şi murdare,

ele îmi tremură doar

că sunt foarte emoţionat;

prietenii mei de echipă

pentru că au auzit de dumneavoastră

vă roagă să veniţi odată la noi la munte

să vedeţi cum arată zăpada

şi să nu vă supăraţi, dar ei spun

că în versurile dumneavoastră

care sunt foarte frumoase

tocmai asta lipseşte cel mai mult

şi mai mult

*

onorată instanţă,

sunt învinuit pe nedrept că m-am gândit la moarte

pentru că chiar în momentul acela

mugurii începuseră să crape de ziuă

şi jur că acesta este un argument în favoarea mea


roman istrati: nunta

ce fum albastru umple casa noastră

din nou îl simt prin sânge colindând

mor goi şi albi castanii la fereastră

peste obrazul lunii fulgerând

*

prin umbra florii umedă tăcere

dansează lutul gata să se-aprindă

cu furca mama-mpunge speriată

păpuşa nopţii răstignită-n grindă

*

abia-mi vestesc surorile botezul

când frigul mi se rupe peste oase

cu glasul negru o şopârlă-mi spune

că lumânările au nins prin case

*

spartă lumina s-a prelins din mine

şi-n sânge îmi veghează un cocor

doar mama ia-n lopată lutul morţii

cu care neştiut o să mă-nsor


roman istrati: însingurare

da, mamă, liliecii bat flori de întuneric

peste fântâna uitată şi pustie

cumpăna rupe ochiul de apă

şi caii mor legaţi de câmpie

*

da, am călcat cu umbrele ploii

până dincolo-n casa de-amiază

mi-au rămas palmele ude şi-n cer

caii de lut mai nechează

*

va rămâne la ultima cină

tot vinul şi-o pâine de aur

plec în noaptea cu hulubi de zăpadă

şi-mi freamătă-n somn un balaur

*

cocoşii albi mai fulgeră-n munte

şi melcul aprinde ceara din ploi

singuri brazii-mi pregătesc veşminte

pentru judecata de apoi

*


Și-au tras coperte cu clape!

image description

Autorii celor două cărți de poezie „luntrea de ceară”, Roman Istrati și sus… semnatul, ca iconariști moderni ce se află (în afară de Mihaela Grădinariu, dintre poeții în viață și Vasile Ursachi este un redutabil iconarist modern, și probabil că mai sunt și alții, dar de care nu-mi amintesc deocamdată), și-au coperte cu clape, ca să pară cărțile mai voluminoase, deși ele sunt exact atât cât trebuie.

image description


„Vin să-ţi amintesc că trăieşti”

Roman „Istrati își face iluzia că este un sceptic, când el de fapt este un luptător mocnit, ca viața însăși, pentru cauze mari. Nu se grăbește să tragă concluzii, și nu reușește să fie cinic. Poezia lui e deopotrivă amintire, copilărie îngropată în cristalul unui peisaj bucovinean, este timp care trece greu, lăsând în urmă poezia agoniei lui, indicând paradoxale soluții de viață și de bucurie ale celui care știe să piardă și să învețe”, scria Constamța Buzea, în prefața „la un debut” a cărții „miezul adânc”, singura carte de poezie a celui mai complex, mai echilibrat și mai lucid exponent al iconarismui modern bucovinean, apărută la Editura „Eminescu”, în 1978, când, la doar 23 de ani, speriat parcă de acest remarcabil triumf, Roman Istrati scria, în 20 ianuarie, un ultim poem, o ultimă deslușire/vestire dintre toate intuițiile lui metafizice. Apoi avea să tragă oblonul peste poezie, devenind „un lupător mocnit… pentru cauze mari”, cum prorocise Constanța Buzea, cu peste 1.800 de „lovituri de spadă” despicând în carnația vremelniciei, în care „lutul e rană de genunchi uneori, / mişcarea pare, pe rând, nemişcare” (Depărtarea spre maci).

*

Opera lirică a lui Roman Istrati, cu doar 130 de poezii, câte s-au păstrat, dar nu cred să fi fost mai multe, înseamnă, totuși, în ciuda aparentei puținătăți una deplină, amplă și exemplară, îndreptățită la memorie și la interes obștesc, mai ales în astfel de vremuri, în care „toţi râvnim fără a şti / dreptul de-a purta coroană / sau pe cel de-a porunci” (Tăcute vorbe). Pentru că în poezia lui Roman Istrate „cuiele minţii ard mocnit” (Zoologie apuseană: bețivanul), dar adânc, iar în „cerdacul minţii” (Lumină de nectar) a fost bărbătește „părăsirea de urgenţă / a fortăreţei Poezia”, pe care o cerea și încă o mai cere ultimativ „marele stat major al artei moderne” (Comunicate de război), dinamica lirică, metafizică până la transcendență, condiționând și împlinind un iconarism modern și nu doar „cristalul unui peisaj bucovinean”, cum spunea Constanța Buzea. E mult mai mult decât în condiționările editoriale din vremea plachetei „miezul adânc”, deși chiar și acolo izbutea Roman Istrati să evadeze din obligativitatea celor două treimi de „poezie patriotică” prin recursul la cele trei relaționări fundamentale ale iconarismului: cu mitul – prin lut, cu universul – prin credință și cu viața – prin dragoste; beneficia de o armonie desăvârșită între minte și inimă, între surprinzătoarea predispoziție pentru filosofie și imaginație; pășea pe cale cu două țeluri mărturisite aproape brutal de sincer: „vreau să vă spun că sunt aşa cum sunt / cum nimeni altul n-a mai vrut să fie” (Vreau să vă spun) și dornic „să-nvăţ adevărul din mine” (Adevărul din mine).

*

„Şi vreau să ştiţi că nu sunt altceva

decât o eronată prelungire

abandonat soldat de tinichea

uimit într-o blajină răstignire” (Vreau să vă spun)

*

„Dar ce sunt eu, piezişă stea de noapte

în care fără voie luminând

osificate crengile de lapte

par iedera zăpezilor din gând” (Negândire)

*

Blajina răstignire a trăirii inefabilului, pe care și-o aspuma Roman Istrati, beneficia de o înnăscută putere de a folosi „cuvântul simplu de la masă / ce-l spui surorii, mamei sau oricui” (Cuvântul meu), „cuvântul aspru ca un zbor de graur” (Pastel), cu încărcături semantice noi și surprinzătoare, într-un firesc discursiv de „panta rhey”, curgerea însemnând, în definitiv, mai mult decât un concept filosofic, însemnând mai mult și decât o parabolă a existenței și a existențialului / din perspectiva condiției umane. „Cuvintele tale de stâncă întoarsă” (Ori numai așa), Roman Istrati, nu au fost decât vestiri ale magicelor deslușiri și rămân „un spaţiu în care / zăpada se stinge / şi liniştea-şi culcă genunchiul / umbrit de povară / tot singuri vâslim prin cuvinte / în luntrea de ceară / căci vuietul surd ne duce / cu el înainte” (Rămâne un spațiu). Iar „vina aceasta-i dulce mângâiere” (Pastel), dincolo de aparent retoricul „aceste vorbe cine mi le iartă?” (Pastel).

*

Roman Istrati nu a creat un univers, ci a deslușit semnificații pentru lumea aceasta, care viețuiește amăgită de moșteniri mitice, pe care ni le-au dăruit „părinții din părinți”, cum se zice de la Eminescu încoace, generații după generați neîndrăznind evadări din dogmatic, ci resemnându-se cu acest dat neclintit și dur, cu consecință că „e-atâta noapte în buzele lor / e-atâta noapte şi atâta frică” (Parastas), încât totul se pietrifică, aidoma osificării în preistorie, de care vorbește Blaga, iar „curgerea toată e un zeu, se pare, / şi-i ducem jertfă mielul de pământ / apoi primim tăcuţi bănuţul nopţii, / simbrie pentru câte am înfrânt” (Curgerea toată). Zeificarea, durată pe mitul străbunilor primordiali – tata și mama, în poezia lui Istrati, proiectați liric pe toate palierele timpului – reprezintă pentru poet pretextul, dar și justificarea propriilor mitizări, prin care nu elementele naturii, ci trăirile capătă dimensiuni cosmice de inițiere în taine când cu aparențe de descântece șoptite misterios de „o ţigancă cu sâni de răşină / într-o noapte fără-nceput” (Barbut), când aproape liturgic, „cu toţi strămoşii adunaţi la joc” (Această pace), dar un liturgic amintind de revolta mocnită, în care „sus, în munte, Dumitru, cu pumnul strivit / a bătut în cer” (Tablou) „şi visul mi-l leagă de zâne” (Târzie zăpadă). Un liturgic cu „zeii ascunşi în florile de iască” (Așchii de brad), „cu cai de-argint şi zmeii de nisip” (Poveste) , în care „au venit iarăşi tainele / ca-ntr-un botez să se-adape” (Ori numai așa), atunci când „au nins strigoii pe la noi” (Scrisoare de la tata), iar în calmul odihnitor al omăturilor încape atâta împăcare de sine încât nimeni sau aproape nimeni nu se mai întreabă „de ce există pentru toţi o floare / şi dincolo de ea o Nefiinţă” (Până la rouă).

*

Mitul din lirica lui Roman Istrati este identic cu „matricea stilistică” deslușită de Blaga, deci cu aderența acestui neam la unul dintre scenariile mitice primordiale, care îl definește mai complet decât toate întâmplările istorice – după cum observa Mircea Eliade, iar matricea stilistică făptuită de cuplul inițial este, fără îndoială, a bătrânilor risipiți între pământ și cer, din bătrâni și peste bătrâni desprinzându-se staturile cosmice sau măcar statuare ale Mamei și Tatei. Nicăieri, însă, poetul nu abuzează de simbolistica iconaristă, ci întotdeauna o insinuează răbdător aidoma unei mângâieri, în incantaţii care cântă şi care vizualizează şi pictural, şi sculptural, ba chiar şi cinematic. Are Roman Istrati, ca poet, forţa sacerdotului care săvârşeşte ceremonii totemice, pregătind calea misterelor şi a iniţierii în magia inefabilului, iar armonia dintre muzical, vizual şi inefabil pe care o durează aminteşte, iarăşi, de o teză iconaristă fundamentală, Mircea Streinul spunând că bunul Dumnezeu ni se arată în fiecare clipă prin cele trei dimensiuni ale spaţialităţii sale sacre: poezia, muzica şi arta plastică. Citind un poem săvârşit de Roman Istrate, indiferent dacă ai sau nu cunoştinţe măcar elementare de filosofia culturii, rămâi fascinat de starea de cântec, în vreme ce propria-ţi imaginaţie desăvârşeşte filmul unei epicităţi exemplare. Nu ai să înţelegi, poate, că lutul invocă mitul, cu „tatăl nostru care eşti în ceruri” drept reper fundamental, dar nu poţi evita o stare de sacralitate, de netimp în sensul evadării din timp printr-o nostalgică împăcare lăuntrică, datorată întoarcerii într-o stranie, dar odihnitoare metafizică instinctuală:

*

 „când vin, cu bătrânii de-acasă

mă-ntâmpină lutul din tindă

poveştile strânse în grindă

m-aşteaptă cu seara pe masă” (Bătrânii din porți)

*

De regulă, „de călcăm ceva e umbra” (Știu o stea), dar se întâmplă că „uneori călcând lumina / răul acesta poate fi un bine” (Călcând lumina), pentru că „umbra / dintre fapte şi cuvinte” (Tăcute vorbe) este însăşi mitul, „căci pământul este cartea / scrisă doar de mucenici” (Taina), deci de trăitori care află răgazuri şi pentru a se căuta, şi pentru a se întrezări, dacă nu a se afla, în lumină, lumina fiind întotdeauna înfăţişată, într-o astfel de poezie, drept iluminare, deci iarăşi ca legătură între efemer şi etern, între ochi şi astre, o legătură care va căpăta substanţă „doar când steaua se va naşte / iarăşi din lumina ei” (Știu o stea). Desprinderea din nevoia de iluminare înstrăinează şi deformează universul în iluzii, în aparenţe în care „totu-i o stea mereu aceeași” (Identitate), pentru că „bradul roteşte stelele prin cer” (Poveste), deşi nouă ni se pare, în rătăcirile noastre iscoditoare, că doar „lucitoare corăbii prin deşertul ceresc” (Depărtarea spre maci), că nişte „demoni în cer luminează şi dor”, care „ca un viscol de fluturi încet muritor” (Depărtarea spre maci). Iar înstrăinarea începe cu senzaţia că „o stea îşi sparge greu / lumina prin cer” (Rămâne un spațiu), că  „lumina cade ca un patrafir” (Călcând lumina) şi nu „aşa cum cred bătrânii” (Cântar). Deci, nu credinţă, nu slobozire şi întregire a sinelui universal în fiecare element al datului cosmologic, în ciuda faptului că „lumina-i putere de-a fi” (Putere de-a fi), tocmai prin această umplere de forme, de goluri, de vase – cum se zice în daoism, deşi poemul, care trăire liturgică sublimată, pipăie „lumina strânsă-n fiecare coajă” (Țară), vede „în ochi lumina vieţii fără moarte” (Destin) şi, astfel, pe cale de consecinţă sau poate că doar de logică, dar o logică stranie, care încă mai fâlfâie din aripile sufletului, „noi suntem steaua / ce nu o cunoaştem / restul e doar ce rămâne din zbor” (Putere de-a fi).

*

De vreme de se ştie că Roman Istrati a fost nu doar un dascăl de filozofie, ci şi un surprinzător filosof, aş putea renunţa la sesizarea acestor detalii, care ţin de filosofia şi istoria culturii, în favoarea unei autopsii a poeziei lui, care să-mi ajute să scot la iveală „această mână sclavă / semn al luminii poate / sădită prin pământ” (Semn al luminii) sau oricare alt detaliu anatomic al corpului operei poetice – şi fac o paranteză, înainte de a continua: Roman Istrati, deşi a lăsat după sine doar 130 de poeme, are o operă; cunosc o puzderie de chinuitori ai peniţei, care au publicat zeci de cărţi, cu mii de poezii, dar cărora nimeni nu le va putea măcar întrezări o operă.

*

Concepţia filosofico-lirică a operei lui Roman Istrati e obligatoriu de desluşit; nu de către mine, care doar atenţionez asupra ei, ci de către cei care ar avea obligaţia să o facă. E obligatoriu de desluşit pentru că însăşi creaţia lui probează existenţa unui iconarism modern în Bucovina, deci un curent nu doar literar, ci şi gnostic, iar dacă vreţi, şi religios. O răzvrătire împotriva beznelor dogmatice: „culege lumina din peşti şi fă-ţi nuntă cu ea, iar peste fluier, când ai nevoie, cântă şi vin / Vin să-ţi amintesc că trăieşti” (Întâlnire). O răzvrătire nu doar a tentaţiei gnostice, în care „puţin îngăduita mea putere, / sălbatecă lumină de nectar” (Lumină de nectar) obligă la fapt stilist, la lepădarea osificării într-un dat moştenit după regula lui „aşa am apucat”, o răzvrătire asumată drept obligaţie obştească: „eu mă văd nevoit să arăt pentru cei / ce au spart lumina până-n ultimul rod” (Fără vină). O răzvrătire contrapondere la „mişcarea noastră oarbă / curgând spre nemişcare” (Cântar), la statutul de frunză pe val în conceptul „panta rhey”, o răzvrătire pornită din convingerea sau măcar din luciditatea instinctuală că şi „Cartea / arată că timpul oprindu-se-n pietre / va face nuntă cu moartea” (Vom râde? Vom sărbători…). Şi-atunci? Atunci:

*

 „plec, mamă, fără veşminte acum

pe drumul bătut cu flori de răşină;

când oasele-mi vor fi târzie zăpadă

tu aprinde-n pridvor o lumină” (Târzie zăpadă)

*

Iar ruperea aceasta, prin care „sfârşitu-i stingerea luminii din sine / şi nu a celei venind din afară” (Putere de-a fi), ba „și mai vine, frate, gândul / să ţi-l speli de oseminte” (Vino, frate), presupune o resemnare, pe care Roman Istrati, şi ca filosof, şi ca poet, şi ca om, nu a putut să o accepte vreodată, deşi conştientizează dureros umilinţa destinului existenţial, în care, fără voia lui este un fir de nisip, câtă vreme comunitatea nu-l desluşeşte drept îndreptăţit moştenitor al străbunilor iniţiali şi iniţiatici din ceruri, care ne-au împovărat cu mituri şi cu resemnarea determinată de aceste năluciri:

*

„noi ce să facem, mâinile ne dor

de când cioplim prin vreascuri putregaiul

în buza nopţii tata bate pari

şi se aude ca un clopot naiul” (Așchii de brad)

*

sau:

*

„luaţi de fluier sau luaţi ulcioare,

vă dau un cântec tainic al livezii

în care hora lumii prin izvoare

aprinde iar pridvoarele zăpezii” (Destin)

*

sau:

*

„Mai vine pe la noi orbul Vasile

să-mi spună bună seara şi pe rând

apa fântânii-n palme s-o împartă

cailor nopţii grei ca de pământ” (Fără trup)

*

Din punctul meu de vedere, opera poetului Roman Istrati reprezintă un fapt stilistic prin care ni se dezvăluie un alt scenariu mitic, la care putem adera sau nu, funcţie de eşuările în sau evadările din degenerescenţele arhetipale, numite, prin nefericiţi termeni populari, mentalităţi, bigotisme, desuetitudini. Roman Istrati înseamnă o iluminare lirică atât de mistuitoare, încât el însuşi avea să-i cadă victimă prin statutul de rătăcitor fără ţel de după aceea sau, cum zicea el, într-un poem deja citat,  un rătăcitor care a fost aşa cum a fost şi „cum nimeni altul n-a mai vrut să fie”. N-a mai vrut sau nu a mai putut. Sau poate că doar nu a înţeles ceea ce doar lui i-a fost dat să înţeleagă.

*

În finalul acestei pătimaşe pledoarii, vreau să vă vestesc tuturor că Roman Istrati trăieşte, dovadă fiind şi această carte, şi cealaltă („Vestirile”), pe care, în ziua naşterii lui, 7 septembrie 2018, o veţi ţine în mână şi o veţi şi răsfoi, dacă aveţi în suflet şi în minte picurul de iluminare care să vă îndemne la căutări.

*

Ion Drăguşanul

 


Pagina 2 din 41234