poezie de roman istrati | Dragusanul.ro

roman istrati: popas

pe nări caii scot o ciupercă de aburi

şi-n crengi dimineaţa-i o lână bolnavă

tata stinge-n scrumieră încet, răbdător

aşchii lungi şi subţiri de otravă

*

frig ne-a cuprins deodată şi ceaţa

înalţă ferestre mari de năvod

prin scorburi zăpada şi aerul au

miros de salcâm şi de iod

*

un cheag e cerul de ceară, de sânge

sau poate cenuşă de mac spre amurg

noi trecem şi brazii pe dealuri îmi par

amorţite cupole de burg

*

ne ducem, dar unde; nici tata nu ştie

şi palmele-s vânătă, dureroasă cerneală

focu-i un scrin şi cenuşa îmi pare

albastru tărâm de sfială

*

ne ducem, ne ducem către grădina

cu căpiţe de bronz diafane

ne ducem şi chiotul nostru rămâne

numai în piatra

fără timpane


roman istrati: talcioc

o tabacheră palidă, căruntă,

un bob de aur, aşchii de piper

şi trandafiri de lemn se vând sau chiar

tablouri cât o unghie de cer

*

miros de oameni şi miros de cai

se-amestecă în gustul de argilă

un fluture ambulant îşi lasă solda

pe o cămaşă râncedă, umilă

*

bărbaţii tuciurii pe-un colţ de sticlă

o socoteală încruntată scriu

între butoaie moi aerul doarme

cu mintea afânată de rachiu

*

o pânză de sudoare şi de praf

se descompune galbenă şi calmă

ca o bătrână numărând în gând

bănuţii umeziţi şi stinşi în palmă

*

e soare şi-un ciudat vinde zăpadă

dintr-o căldare groasă de alun

plozi furişaţi şi răi îndeasă-n pipă

o pieliţă uscată de tutun

*

paşii strivesc pe sub bocanci silabe

buze subţiri un nenoroc înjură

un grădinar dezbracă un cireş

de fracul mirosindu-i a tinctiură

*

şi lumea ţipă, caii, banii ţipă

aerul scuipă flori necunoscute

şi-ascuns într-un surtuc de vinilin

doar un bătrân posac

vinde minute


roman istrati: fratelui meu

 

mă pui să zgârii crengile de aur

dar singure aceste crengi dau sânge

când nevoiţi le dezbrăcăm de haina

ce le ascunde galbena putere;

cuvântul aspru ca un zbor de graur

găsind durere-ncepe a se plânge

cum ursul, sângerând, învaţă taina

de-a sparge toamna nucile de miere

*

poveşti voi scrie dacă timpul cere

şi despre colţii ierbii voi vorbi

cum stau ascunşi în fiecare noapte

şi ard precum un fagure de ploi,

vina aceasta-i dulcea mângâiere

ce-o lasă taurii trecând prin vii

când singuri fulgeraţi cu bob de lapte

se-neacă prin pâraie albi şi goi

*

gândacii sub căpiţe tăinuiesc

roua de mac silind-o să-i asculte

în staul mai scânceşte câte-un miel

şi-mi fac din noapte singura mea hartă,

altă poruncă nu mai împlinesc

şi ţine minte dacă-mi ceri prea multe

că mâine te voi întreba la fel:

aceste vorbe cine mi le iartă?


roman istrati: somn

Roman Istrati, licean

e-n apă şi-n crengi şi-n oase lumină

şi bruma e un abur de cretă

retina ne-o sparge cu o răcoare

subţirele zbor de egretă

*

e-n trestii sfiita carne de mire

şi auru-l vezi în negi de porumb

odihna apei ţine-n plutire

sfioase petale de plumb

*

în cer mesteacănul palid aprinde

neliniştite trepte de untdelemn

festin în care vântul ciocneşte

crinii uscaţi de ploaie

crinii de lemn

*

necuvios de simplu şi curat

trece un vaiet sângeriu prin vie

clopotu-şi sparge-n gură fluturi

lăptoşi ca osul sfânt

de păpădie


roman istrati: elegia ţiganilor

munte, în trupul tău de lumină

cocoşii-nnoptează-ntr-un cântec de seară

lângă focul uscat şi pâinea amară

cohorte înalte se-nchină

*

o şatră de vine nomadă, pustie

cu pasul domol ca vuietul ierbii

îţi poartă fiinţa în izvoare cu cerbii

şi-adoarme cu brazii-n chindie:

*

în pacea sfinţită de ceasu-mpăcării

cuţite înalte aşteaptă botezul

când fecioare-aplecate-n cură cu crezul

cinstesc masa cu semnul uitării


Pagina 1 din 41234