poezie de roman istrati | Dragusanul.ro

Roman Istrati, un destin al nuntirii cosmice

Roman Istrati s-a ivit pe „podeaua zodiei” sale pentru a-şi fereca „norocul în scripte de os” (7 septembrie), atunci când „a viscolit cu stele prin ogradă” (vorbă grea), iar el, poetul înnăscut, îşi dorea cu patimă un loc „în hora ce se cheamă nemurire” (ţară de sus), printr-o carte de poezie, la care a trudit ani în şir şi care urma să poarte titlul „Barbut”: am găsit printre manuscrisele şi dactilogramele poeziilor lui mai multe „coperte de gardă” cu acest titlu şi am înţeles, foarte curând, că din această viziune lirică s-au smuls ciozvârtele pentru „Miezul adânc”, o carte frumoasă de poezie, care a văzut lumina tiparului în 1978, la Editura „Eminescu”, cu Constanţa Buzea ca prefaţator şi redactor de carte, o carte în care „peste toate gândeşte steaua ta luminând / o linişte fără căderi şi elogii” (miezul adânc), dar o carte în care Roman Istrati nu se regăsea drept „pleoapa zilei despicată-n două” (vorbă grea).

*

O altă construcţie, durată cu aceleaşi „cărămizi”, dar care nu aducea nici pe departe cu arhitectura întrezărită, desluşită şi vestită de Roman Istrati, care îşi simţea sufletul „o şatră… nomadă, pustie / cu pasul domol ca vuietul ierbii” (elegia ţiganilor), pentru că „pe la noi ar bate un vânt de proză” (colecţia de fluturi), iar discursul amplu şi conştient de sine, care să contureze o nouă mitologie românească printr-un expozeu lirico-epic trăit până la spaimă, până la „păpuşa nopţii răstignită-n grindă” (nunta), îi fusese refuzat, în favoarea unui zigurat conceptual încropit de cenzura comunistă, în care „clopotu-şi sparge-n gură fluturi / lăptoşi ca osul sfânt / de păpădie” (somn), renunţând la statutul său de clopot şi la vibraţiile sale cosmice, în egală măsură misterioase şi mistice, mistice şi misterioase, iar reconstrucţia aceasta brutală l-a derutat pe poet, care a trăit cu amărăciune prădarea de sine, care nu-şi mai putea purta „fiinţa în izvoare cu cerbii” (elegia ţiganilor), sufletul său vibrant, reverberat cosmic, fiind turnat în formele clasicizate ale cenzurii comuniste (patrie, poezie, sat).

*

Fără îndoială, deşi nu s-a născut la sat, ci în teritoriul sacru al iconarismului bucovinean, Roman Istrati trăia şi dragostea de patrie, într-o înrudire cu iubirea de patrie trăită de Ioan Alexandru, dar trăia, mai presus de toate, cosmicitatea de deasupra acestui spaţiu sacru, în care un „fum albastru umple casa noastră / din nou îl simt prin sânge colindând” (nunta), iar  „în cer mesteacănul palid aprinde / neliniştite trepte de untdelemn” (somn), translaţia Cer-Lut, atât de profund iconaristă şi atât de inspirat definită de un poet, pe cât de poet, pe atât de filosof, „dansează lutul gata să se-aprindă / cu furca mama-mpunge speriată / păpuşa nopţii răstignită-n grindă” (nunta), pentru că doar Mama Terra, „doar mama ia-n lopată lutul morţii / cu care neştiut o să mă-nsor” (nunta). Da, asta urma să fie „Barbut”, de Roman Istrati, poeziei lui fiindu-i premeditat un destin al nuntirii cosmice, cu „lungi păsări (care) te cutreieră noaptea” (7 septembrie), cu un „munte, în trupul tău de lumină / cocoşii-nnoptează-ntr-un cântec de seară” (elegia ţiganilor) şi cu timpul vrăjmaş înfruntat în provocate şi nenumărate ocazii: „îmi intră un taur prin venele slabe / intră mugind adânc, obosit / cum intră frigul încet în silabe” (7 septembrie). Roman Istrati dorea să îşi facă din mister mistica lirică, deci „din noapte singura mea hartă, / altă poruncă nu mai împlinesc” (fratelui meu), pentru a nu ajunge, în cele din urmă, la dureroasa, deşi retorica, întrebare: „aceste vorbe cine mi le iartă?” (fratelui meu).

*

Încerc să-mi aduc aminte despre discuţiile noastre despre poezia lui, dar realizez că, întotdeauna, ca şi „acum stăm trişti şi ceru-i orb de stele” (vorbă grea), Roman Istrati schimbând subiectul discuţiei, după obişnuinţa lui Constantin Ştefuriuc, „şi-n cer / caii de lut mai nechează” (însingurare II). Şi cu toate astea, a ţinut să-i lucrez eu cărţile de după, obligându-mă la o stare de veghe, prin care să ader „la înalta moralitate a florii” (poem împotriva poluării mediului înconjurător), o stare de veghe prin care „am tăiat din osia lungă a morţii / săbii cu care să baţi o cetate”, în vreme ce în „cameră fumul e ud de când zace / în candela scundă, uleiul se teme / şi arde în somn, fără pace // pe jos răsturnaţi mor sâmburii goi / din care cu frică băut-am povara / războiul pornit se întoarce-napoi / şi noaptea sub talpă-şi striveşte ţigara” (împotriva lui Sisif).

*

Stăm la sfat adesea; de când el a plecat, sfătuim împreună, „stăm trişti şi ceru-i orb de stele / tot cu genunchiu-n gură, amorţiţi” (vorbă grea), iar Roman Istrati veghează din Ceruri să nu mă împresoare „exacte / şi mari orologii… cu ochi tulburaţi / de ferigă” (miezul adânc). Şi totuşi, nu înţeleg de ce s-a desprins atât de brutal de poezie, deşi i-am oferit, de-a lungul deceniilor, o puzderie de motivaţii pentru reîntoarcere, inclusiv diplomele şi premiile care i-au fost acordate la propunerea mea şi de care, după cum văd într-un CV în manuscris, era cu adevărat mândru, pentru că, în fond, i se cuveneau pe deplin, eu fiind doar sortitul la a vedea, atunci când a fost nevoie de asta, că „o stea îşi arde lâna biruinţei, / prea mare-i nemurirea, noi fiind / doar sluga întâmplării şi-a voinţei” (gând 3). Îi recitesc, pentru a nu ştiu a câta oară poemele (pe care tot eu le-am şi cules), le las, apoi, să îşi dureze făgaşul liniştit şi prin sângele meu („şi când te vei stinge, gândule? – când / o carne îţi va alunga speriindu-ţi steaua? / căci văd în somn cum voi căuta aiurând / un nufăr / cu care să-ţi curăţ tejgheaua”) „şi vai, tu, sângele meu – neatinsule / lungi păsări te cutreieră noaptea / cum ar cutreiera singuratice insule” (7 septembrie), fără să aflu răspunsuri, ci doar o nepământească furie, din care zvâcnesc spre cer păduri întregi de pumni încleştaţi.

*

„Nelumite, mirosul de rouă te-a îmbătat / cana din care bei cearcănul lunii / şi cântecul simplu ruşinat ca un bănuţ / pe care ţi-l lasă în palmă tăunii” (celui nelumit) odihnesc pe masa mea de lucru, frunzărite febril şi de tine, de parcă am redescoperi împreună că „deasupra capului / steaua era coaptă ca un măr”, că în veşnicia ruralităţii „învățătorul vorbea frumos / în capătul celălalt al satului / auzeam glasul lui popa dondu / care striga: chiraleisa!” (colecţia de fluturi), iar în veşnicia veşniciei, „în pacea sfinţită de ceasu-mpăcării / cuţite înalte aşteaptă botezul / când fecioare-aplecate-n gură cu crezul / cinstesc masa cu semnul uitării” (elegia ţiganilor). Fără să poţi păşi pe aceste urme, rătăcind sau fiindu-ţi interzisă calea, simţi nevoia să te dezbraci de soartă şi de viaţă, să te despovărezi de tot şi de toate şi să de abandonezi în sălbăticia şi cruzimea unui alt mister: „Pitic m-am născut / şi fraţii dădeau la barbut // o ţigancă cu sâni de răşină / într-o noapte fără-nceput / mi-a ghicit în barbut // aurul moale şi sfânt / cu-un pahar de pământ / l-am băut la barbut // tata uscat şi amar // pentru un zar / m-a vândut la barbut // bun vândut…” (barbut).

*

Generaţia noastră a crescut într-o adevărată religie şi cosmicitate literară, desluşind şi vestind, în discursuri lirice distincte, revelaţii de care lumea, în dogmatismele ei ocazionale, nu mai avea nevoie de noi. Roman Istrati a refuzat adaptarea la dogmatismul vremii lui, în ciuda capacităţilor de a vedea, de a înţelege şi de a vesti totul prin metafore proaspete, printr-un pictural literar remarcabil. S-a rupt de sine cu o stranie pudoare, iar textele lui poetice au zăcut, vreme de decenii, neatinse nici măcar de el, în adâncul unei cutii de carton, în care înghesuise fel de fel de fleacuri: „o tabacheră palidă, căruntă, / un bob de aur, aşchii de piper / şi trandafiri de lemn se vând sau chiar / tablouri cât o unghie de cer // miros de oameni şi miros de cai / se-amestecă în gustul de argilă / un flutur ambulant îşi lasă solda / pe o cămaşă râncedă, umilă” (talcioc). În România contemporană nu mai este loc de noi. Nu ne mai găsim rostul şi predestinarea. „Şi lumea ţipă, caii, banii ţipă / aerul scuipă flori necunoscute / şi-ascuns într-un surtuc de vinilin / doar un bătrân posac / vinde minute” (talcioc), dar paginile în care au picurat suflete rămân, tainice şi misterioase, în adâncul unei cutii de carton – o realitate mai presus de tot şi de toate, cea a poeziei care, vorba lui Mircea Motrici, şi-a căutat şi şi-a aflat poetul. Roman Istrati este poet. Ştiu şi sunt încredinţat că este. Doar despre noi, ceilalţi, nu ştiu ce să mai cred (I. D.).


„Barbut” – prima carte a lui Roman Istrati

 

E înspăimântător cât de puţin, dar şi cât de mult poate rămâne după o viaţă de om care a şi trăit. Un maldăr de foi, unele dactilografiate în câteva exemplare, altele scrise de mână, ba şi grupaje de versuri ale unor prieteni, pe care le ţii în depozitul tău de suflet. Cam o sută de poeme se zvârcolesc în aceste pagini pentru a contura pecetea unei individualităţi spirituale. Puţin, dar dacă le asculţi povestea, conştientizezi că ţi s-a încredinţat un tezaur, pe care trebuie să îl desluşeşti şi abia după aceea să-l încredinţezi rafturilor memoriei.

Cicluri de poeme, semnate de Dinu Adam şi Cleopatra Lorinţiu, aflate în moştenirea Roman Istrati

 

Citind atent poemele şi însemnările lacunare rămase după Roman Istrati, înţeleg că prima lui carte de poezie trebuia să se numească „Barbut”, şi nicidecum „Miezul adânc”, poeme precum „Zaţul ghicit”, „Elegia ţiganilor”, „Destin” („Olga, ţiganca, ţipă peste noapte: / Luaţi ceaune, hai, luaţi arginţi!”), „Întâlnire”, „Barbut”, „Nunta”,  „Vorbă grea” etc. urmând să propună o mitologie misterioasă, drept spaţiu liric, pe care poetul o şi schiţase, surprinzător şi admirabil, într-un poem de secvenţialităţi ale efemerului, de clipită cromatice ale condiţilie existenţiale, numit, cu trimitere tranşantă spre prietenul şi mentorul nostru, legendarul profesor Ioan Nemeş, „Colecţia de fluturi”.  Acest lung, lung poem, alcătuit din aproape o sută de poeme, de transpuneri picturale străluminate, dar şi un titlu în sine, dactilografiat pe pagina întâi a poemului „Barbut”, probează că Roman Istrati atentase liric la un anume tip de mister solar, dar care, prin organizarea tipologică patriotism – sat mitic – critica imperialismului, impusă de editură, a fost spulberat. A ieşit, ce-i drept, o carte bună de poezie, cu titlu şi structură propuse şi impuse de Constanţa Buzea – admirabil mentor al vremii, „Miezul adânc”, dar nu a ieşit ceea ce îşi dorea, şi dintr-un impuls teribilist, Roman Istrati.

2 exemplare ale poemului „Colecţia de fluturi”

 

Nu intenţionez să scriu, aici, un studiu despre opera lirică a lui Roman Istrati (o voi face în postfaţa „vestirilor”), dar nici nu puteam trece peste revelaţia acestor manuscrise, care au zăcut prea îndelungată vreme într-o cutie de carton.


roman istrati: cei mai răniţi soldaţi

*

războiul nu se face cu ode sau cuvinte

războiul nu îl fac reporterii de front

tranşeea este blidul sărăcăcios şi bont

în care libertatea stă-n boabele de linte

*

după ce spargi şuviţa de sânge inutil

cu regi buboşi şi doamne poţi face mare praznic

şi-alături, lângă regi, vezi lingav cum petrec

pe-un hoit de ceară muşte într-un festin obraznic

*

căci regii proşti îi naşte poporul la beţie

îi naşte o lumină care pe străzi vomită

un aer huligan care ridică fuste

cucoanelor căzute cu mâzga în ispită

*

cei mai răniţi soldaţi au rana înăuntru

ascunsă sub tunica subţire de nămol

cu unghia de mac dacă le zgârii fruntea

ai sentimentul aspru a unui trist viol

*

cei mai răniţi soldaţi au trup indiferent

cât văd cu ochii moartea li se întinde-n faţă

cu ţuica ce-i scuipată din ţevile de puşcă

se-mbată prin tranşee până le vine greaţă

*

vai, între curăţie şi umbră cum îi vezi

trecând aşa, răniţi, prin gândurile lor

la sete ei beau smârcul din coaja păpădiei

şi gura li se umple ca de un prost lichior

*

războiul nu se face cu ode sau cuvinte

războiul nu îl fac reporterii de front

tranşeea este blidul sărăcăcios şi bont

în care libertatea stă-n boabele de linte


roman istrati: zoologie apuseană (I)

Poetul Roman Istrati, în culisele festivalului Bucovina Rock Castle

*

vorbesc fără a şti pe nume cine sunteţi

vă văd prin cafenele, prin cârciumi sau biserici

evlavioşi sau tandri compătimiţi sau râdeţi

căminele ticsite de proşti sau de isterici

*

iată un domn distins cu mulţi aghiotanţi

a dobândit se pare poziţie grăsuţă

are şi-o casă-n care golaşe lenevesc

fetiţe priponite de câte-o condicuţă

*

marmura vi se pare prea goală şi stupidă

vi se par proşti cei care fac donaţii

şi urinaţi prin sălile în care

se dau titluri şi decoraţii

*

când lumea râde voi vorbiţi de popi

iar de-i război o duceţi în beţii

şi fac prinsoare că-n momentul acesta

pierdeţi la poker zeci şi zeci de mii

*

o grea zădărnicie vă face sa să fiţi

cu sufletul ca mâzga din bălţile stătute

din inutile arderi copilăria voastră

trece-n copilăria numită senectute

*

n-aţi cunoscut vreodată putoarea din obiele

pe la serate vouă sigur nu vă e frig

furaţi discret căci asta e ceea ce se cheamă

democraţia bună a sfântului câştig


roman istrati: vorbă grea

Roman Istrati, cu Naţiunea Poeţilor, la Corlata

*

stăm rezemaţi lângă pridvorul serii

salcâmii dau în lacrimi de tămâie

tata-şi aprinde lacom o ţigară

fumul se sparge peste lemnul porţii

bem liniştiţi otrava lui amară

*

pe drum nu-i nimeni, sus o cucuvaie

blestemă-n podul şurii răstignită

peste fântână moare-ncet o stea

tata se-ntoarce să-mi arate cerul

eu îmi ucid în gând o vorbă grea

*

am stat o noapte cu genunchiu-n gură

şi-a viscolit cu stele prin ogradă

am scos târziu lopata şi toporul

copii au dat în geamăt de durere

melcul încet şi-a tras în somn piciorul

*

şi foc, apoi, ninsoare de jeratic

fum gros cât pentru ultimul război

şi sânge mult de flori ucise-n rouă:

lumină cât amiaza nu încape

sub pleoapa zilei despicată-n două

*

acum stăm trişti şi ceru-i orb de stele

tot cu genunchiu-n gură, amorţiţi

şi nu ştiu de ce tata nu-mi dă voie

că mâine va veni să mă gândesc

la poarta noastră milogind

*

chiar noe


Pagina 1 din 512345