poezie de liliana widoks | Dragusanul.ro - Part 2

Liliana Widocks: De nopţi, de vis, de tine

Iubire de polistiren

*

Te iubesc pe apucate,
pe nemâncate,
când se mai sparge câte o secundă
din serviciul de ceai,
când dulceaţa se sinucide
pe fundul paharului cu apă,
de dragul linguriţei,
ce-a emigrat sub masă,
în altă casă,
în altă cumplită amiază
pentru iubire,
căldură mare şi niciun
gând de gheaţă.
Te iubesc peticit,
din alte dorinţe,
ca o frunză de spanac
spânzurată de dinţi,
în poza de maturitate.
Te iubesc falimentar,
buzunare sparte
şi covrigi azvârliţi, a lehamite,
pe cozi de câini sătui,
în amorţeli de străzi.


Basorelief

*

Am cârpe în culori, cu etichete
ce mă sfidează, nici nu le-am purtat,
dar de la Shakespeare nu am, din sonete,
niciun cuvânt pe buze emigrat.
Am mese şi birouri cu sertare,
secrete-nchise-n chei prinse la gât,
dar dintre bolile comunitare
nu am nici milă, nici silă de urât.
Am stări de nervi şi uneori migrene,
fobii de mii de feluri şi spaimă de iubit,
trupul flămând de preamăriri eterne
mi-a pus sare pe suflet şi l-a înghiţit.

poeme de Liliana WIDOCKS

Ţara mea (habar nu) are

*

Când vrei să furi o ţară
le dai turiştilor de neam apă la moară,
că ce sunt ei, de nu bieţi trecători,
cu metastaze de patriotism la subsuori?
Promiţi flămânzilor friptură şi sarmale,
vacanţelor trei puncte cardinale,
pe-al patrulea-l promiţi la tine-acasă,
să doarma liniştiţi cât ţara e frumoasă,
bolnavilor le vinzi speranţă,
şi-i dai lui Dumnezeu mai multă importanţă,
să fie el ministrul din guvern,
ce preamăreşte lingura de lemn,
hoţilor le sugerezi că este de furat,
ce dacă când ajung totu-i deja luat!
Cu cât mai multa zarvă şi chin la frontiere,
cu atât pe limba-ţi fină mai mult lapte şi miere,
iar celor care văd în tine chip de fiară
pune-le eticheta de trădător de ţară,
doar nu le-ai luat tu plugul şi ogorul,
tu ţi-ai băgat în buzunar doar viitorul!
Ce ştiu ei despre ceva ce n-a mai fost,
au televiziuni, gândirea n-are rost,
le dai un os, le-arăţi un pic ce pot,
în timp ce-ţi treci pe nume ţara, cu votul lor cu tot.


De nopţi, de vis, de tine

*

Fugind de tot ce-n mine rănea ruga de seară,
am adormit mimând în braţe-o primăvară,
iar ochii zămisliră din gând, fără să vadă,
un zbor cu vânt prielnic şi aripi de zăpadă,
purtam pe mine norii şi păsări fără nume,
sorii păşeau cu grijă, să nu ard în tăciune,
mă aştepta drum lung şi dinspre nebuloasă
un cântec de sirenă plângea să vin acasă,
şi tremuram din pântec, şi îmi strângeam în dinţi
răcnetul sălbatic ce mă scotea din minţi,
focul cresta în mine scântei, vânzând luceferi
mărilor, ce ţineau pe umeri zeii teferi
ai vremurilor, când sedus de o efigie,
îţi inventam biserici de apă şi-o religie.
Gândul la tine destramă visul în fărâme,
sunt expulzat din zbor, lăsat să cad anume
pe gustul tău de dulce, pândit de-al meu, amar,
din primăvară strigă ‘rămas bun!’ solitar
un ultim, iluzoriu preot, atent să nu dea greş,
când binecuvântează din noi flori de cireş.

Căruţele de miazănoapte

*

Suit pe capră, ţiganul cugeta la viaţă,
învârtind pe deget capete de mustaţă,
trăitul de pe-o zi pe alta e ca mersul cu căruţa,
îţi mai plesneşte câte-o osie, de-atâta huţa-huţa,
ete şi-acum, un popă voia să-i cumpere hangerul,
cu toc făcut de el, dar ţiganca pierduse puradelul
şi se-nvârtea nebuna de juru-i împrejur,
să-l prindă pe-ăla micu’, dar ăla, fără tur,
nici alte cele, doar o cămăşuţă stacojie
şi-o vestă zdrenţuită, mai groasă, de dimie,
alerga, călcând pe frunze verzi, de ştir,
când mă-sa încerca să-l ia sub coviltir.

*

Îl prinse strâns de mijloc şi-l puse între cârpe,
s-adoarmă, cât îl legăna pe pulpe,
dar năzdrăvanul îi sări din braţe
şi se luă după un stol gălăgios de raţe,
ţiganul îşi aprinse molcom o ţigară,
mai era vreme până să dea lumina-n seară,
creştea inima-n el, să îşi vadă băiatul
cum o stârnea pe mă-sa, să-nceapă cu rugatul,
când lângă şanţ, când pus sub coviltir,
râdea ţiganul, cu mâna la chimir.
Până ţiganca, sătulă de-atâta tevatură,
îl prinse între coapse şi-i puse ţâţa-n gură,
ţiganul dădu bice calului, care de-atâta aşteptat
trase de frâie şi se-ntinse la drum, ca un turbat,
copilul adormi cu mă-sa, printre şoapte,
pe buze-i se prelinse un fir blajin, de lapte.

poeme de Liliana WIDOCKS

Păreri de marmeladă,

fără pâine cu unt

*

Bărbaţii stau într-un picior, pe cioburi mici
din laşitatea stelelor fundamentale,
nu au nici foc în vatră, nici prichici
pe care inima să-şi lase durerea grea, de şale.
Creierul se sinucide, în griuri, pe bărbii,
sătul să plimbe ţanţoş, fără de oglindă,
credinţe moarte şi aparenţe vii,
o lume-n care doar orgoliul se perindă.
Bărbaţii stau într-un picior pe stâlpii muţi
ai cimitirelor ce fac trafic de cuvinte,
ca nişte cocostârci luaţi la bani mărunţi
de-o primăvară, care s-a-nvăţat minte.

Lipsă de mânie

*

Mă chinuie o despărţire, de aseară,
ca o durere de măsea cu epoleţi,
un colonel fără birou venit să ceară
s-aduc, pentru război, cinci nătăfleţi.
Mă chinuie gastrita libertăţii,
dreptul de-a flămânzi şi de-a iubi din nou,
capcane sapă inima împrejurul cetăţii,
mintea doar ce şi-a lustruit medalii de erou.
Am şase primăveri, dormind în cuib cuminţi,
nu-s viermi pe frunze, îndată îşi iau zborul,
am să arunc pe fruntea zilelor fierbinţi
găleţi de apă, să nu-mi ducă dorul.
Aleg din rafturi o toamnă cu coperţi,
din cele cu nori mânioşi şi ploaie rece,
poate-am să chem, spre seară, îngerii incerţi
ai închisorilor prin care durerea se petrece.


Nimfa apelor

*

Mă chinuiau zile de vară,
cu arşiţă şi-nsingurare
şi mă căinau abia spre seară
brize de sori denigratoare.
Plecam din lumea mea urbană,
fără regret, doar c-un rucsac,
în munţi-nălţasem o cabană,
s-o văd pe ea dansând în lac.
Venea în voaluri de tăcere,
goală sub zvon de borangic,
din nori îşi trimitea himere
luna, s-o-mbrăţişeze-un pic.

*

M-ascunde-ursuzul stufăriş,
ce lasă braţele să-i cadă
pe ochii-mi, când privesc furiş
la pielea-i umilind zăpadă.
Nu ştiu nici azi şi nici nu voi
să ştiu de-i zână sau femeie,
cât suntem lângă cer doar noi,
sunt gol de teamă şi idee.
Se-afundă-n negura de ape,
apoi se-avântă către cer,
mă trec fiori, mă prind în şoapte
gândaci şi-un liliac stingher.

*

I-aş săruta călcâiul fin
şi sânii-obrăzniciţi de vânt,
de e femeie sau delfin
sunt lavă, febră din pământ.
Cu degete de noapte pline
să-i mângâi trupul şi să mor,
să curgă inima din mine
şiroaie, s-o înec, s-o dor.
Dar mai presus de Afrodită
din unde dulci şi diafane,
tremură timpul, în clipită
şi luna obosită-adoarme.

*

Alerg să-i fur măcar sărutul,
o prind de mână şi din zori
în stropi o iroseşte gândul
c-o pierd, din palmă îmi cresc flori.
Şi-n blândul vis al dimineţii,
căutători de-odoare-n soare
murind rămânem datori vieţii
cu-a inimii înstrăinare,
căci arsă e în nemurire,
sufletul doarme în cenuşă,
sărutul ei este iubire
şi-nchide după noi o uşă.


Liliana Widocks: O umbră din cer

Lumea îndărăt

*
Azi noapte minţile m-au purtat pe un bob de grâu,

un echilibru fragil, din gânduri sunt făcuţi ologii,
căutam să m-aşez într-o albie de râu,
din inima oraşului mă pândeau, gâfâind, orologii.

*

Îmi era frig de frunza verde şi de crusta aurie,
aluviuni cădeau din ploi, să-nnobileze drojdia de mâine,
valuri treceau, nu era loc de prins la mal, în sihăstrie,
visam să mă întorc, de mi-o fi dat, târziu, în veşnicia gustului de pâine.

*

Nod de eşarfă

*

Mă întrebi mereu
despre eşarfele mele,
de ce le port ca pe nişte coliere,
de ce nu mă despart niciodată de ele …
Cele cu flori mari şi roşii,
care par că abia s-au înfruptat
din polen,
cele cu frunze mici, delicate,
fremătând când le respir
în poem,
eşarfe cu buline colorate, rotunde,
eşarfe vărgate cu răni sângerânde,
profunde,
eşarfe în care îşi ascund
glasul clopoţei,
în care inimi de pluş îşi atârnă
la urechi, cu emfază, scântei.

*

Dar vântul? Vântul acela nebun,
care răbufneşte de nicăieri
şi fură, pe aripi, vlaga din viaţă,
de vântul acela, ce-ţi pierde
gândul de ieri,
nu mă întrebi, nu vrei să ştii?
Am să-ţi povestesc cum mă rupe-n fâşii …
Certuri aprige, ale firii,
uneori gelozii,
îl trimit val-vârtej,
prigonind nepăsarea-n câmpii,
atunci mă agăţ cu eşarfa
de câte-un copac
şi tremurăm amândoi,
icnind în suspin
ne strângem în braţe,
înspăimântaţi
că ar putea să ne smulgă
din rădăcini.
Palele acelea nervoase
ar trebui închise-n ospicii,
să nu mai existe chin
şi sacrificii.

*

Ploi ne curg lacrimi pe-obraz
şi pe scoarţă,
obosiţi atârnăm
de o clipă de viaţă,
până la ziua când se va desprinde
de noi, în rafale, iubirea,
când vom fi smulşi în bucăţi
şi ne va semna, indescifrabil,
despărţirea.
Şi poate chiar şi atunci
mâinile mele, rupte, vor strânge-n eşarfă
frunze şi aşchii de lemn,
ca o răzvrătire,
ca o răzbunare pe soartă.

*

O umbră din cer

*

– Unde sunt toţi, de ce-au plecat?
– S-a lăsat frigul, Doamne şi a-nnoptat.
– Le-am dat focul, blândeţea din lună,
îngeri de noapte, de pază bună …
– E drept, Doamne, dar ei gândesc
că şi tu ai Sfinţii, ce te feresc
de diavol, de singurătate,
nu-şi imaginează că ţi-ar fi frică de moarte.
– Le-am dat minte, copii, sănătate,
iar ei m-au dat, pe rând, la o parte,
spune-mi, am greşit că le-am tot dat?
– Nu, Doamne, le-ai dat pentru că s-au rugat.
– Ţie ce nu ţi-am dat, de-ai mai rămas un pic?
– Eu, Doamne, nu am aşteptat nimic,
dar ai uitat în mine o lumină,
ce face din noapte o zi fără vină
şi arde în candela mâinilor mele,
când eşti obosit, te duce, de mână, la stele.

*
Plângiat, Nichita

*

Cum ar fi ca într-o dimineaţă
soarele să se trezească din mare,
să-şi şteargă faţa de mătasea
de pe pântecul tău,
stropi de foc să te ardă
până adânc, în măruntaie,
moartea să se teamă de
scânteile din lumină,
vremea să-nchidă ochii
şi apa să-ţi refuze dorul de lacrimi?
Cum ar fi să-i porţi durerea
de a naşte şi de a ucide
într-o singură îmbrăţişare?
Te-ai gândit?
Cum ar fi?

*
Portret de dac

*

Pentru că nu i-am găsit acasă pe draci,
a trebuit să mă mulţumesc c-un interviu cu daci.
– De câte ori îi cotropeaţi pe romani?
– În fiecare zi, ne permiteam, aveam bani,
dar ca să economisim fosile, pentru petrol,
îi păruiam la noi, pe tăpşanul gol,
noi am spus primii că drumurile duc la Roma,
ca să-i păcălim pe alţii, ce umblau aidoma
cu noi după emancipatele femei romane,
care serveau vinul în togi diafane,
dar se lăsau seduse de filosofi,
nu de noi, importatori timpurii de cartofi.
Păi cine mai avea, ca noi, barză,
când ei abia silabiseau viţel, la amiază?
De viezure nici nu mai vorbim,
doi ochi migdalaţi, ce apar din senin
şi nu-s vicleni, ca cei de pisică,
nouă animalele ne ştiu de frică!
Neam cu faimă de vajnici bărbaţi,
lupii ne şuieră-n drapel, suntem fraţi,
dar purtăm în suflet şi gingăşie,
pentru femeia care ştie să ţie,
pe umeri, şi casa, şi-un snop de copii,
cât suntem plecaţi în cronici de vitejii
şi aşteaptă în prag, cu cataplasme
din frunze de varză, ce, ca în basme,
iau durerea din picioare-obosite
şi oblojesc burţile noastre lihnite.
Pentru ele furăm albinelor mierea,
să-şi pomădeze buzele, pielea,
să bată sub tălpi vinul din strugure,
inima dacului pe-nserat să o tulbure,
să-i ducă în suflet blândeţea din oi,
până Zamolxe pregăteşte-alt război.

*
Simţuri orfane

*

Ai vrut să mă rătăceşti în întuneric,
să mă absoarbă-n agonie calmul eteric,
ai vrut să uiţi, să nu-ţi aminteşti,
că fără verbul meu nu poţi să iubeşti.
M-ai îngropat în grădină, m-ai făcut pământ,
ai înfruntat soarele şi-ai făcut legământ,
de mă răsare, de-mi dă chip de floare,
să-mi otrăveşti seminţele, să mă calci în picioare,
m-ai promis râului, pe pietre de moară,
dacă scoate din mine, fără să te doară,
ciobul de inimă, metamorfozat amintire,
de când blestemul nepăsării te-a spart în iubire.

*


Liliana Widocks: Amintiri în maci

Amintiri în maci

*

Mă strânge iarba de la subsuori,
ţărâna-mi fură visul în culori
şi pân’ la oase, îmi e dor şi îmi e frig,
de şoaptele ce mă căzneam să-ţi strig,
dar nu mă mai aud nici munţi, nici văi golaşe,
pe pântec mi s-au aşezat, în nori de fum, oraşe
şi muncitori întorc lumina-n schimbul trei,
când nasturii de bluză mi-i deschei,
foşnesc zboruri de lilieci pe fuste
şi vin gângănii, tremurând din aripi, să mă guste,
mă plouă cerul şi mă scurg sub pietre,
tufe de crini mi se agaţă-n plete,
se strâng să-mi bea, din suflet, vârcolaci,
sângele-mi fuge-n lume – câmp de maci
şi din dorinţe mi se-alege praf de aur,
purtat de vânt, urcă la cer balaur,
înghite îngeri, cerând din rai, pentru-amândoi,
un strop de vin şi-un colţ de pâine înapoi,
să-ţi înviez pe palme, să mă zideşti ulcior,
să locuim săraci şi goi în clipa de amor,
să nu ştiu altă vorbă, să nu asculţi alt glas,
timpul să creadă că doar noi doi i-am rămas.

*
Pravilă veche

*

Între petale de garoafă am să-ţi scriu
un peşte zvârcolind în argint viu
şi am să desenez pe tivul zdrenţuit,
o literă din graiul aramit,
o şoaptă cu buzele rotunde,
pusă-n ecou, ce nu ştie pe unde
îşi poartă icnitura din plămâni
şi vin răspunsuri peste săptămâni.
Pe palme am să cern în ploaie
făină albă, drojdia o să se-nfoaie
şi-o să se ia cu mine la arţag,
pe pâine o să coc sărut cu drag
şi din picioare am să-ţi cânt o poartă
din lemn de trandafir, cu păsări sculptată,
iar zborul, prins la dumneata sub piele,
mi-o zdruncina amarul din nuiele,
cât înconjoară-un rob al bolţilor grădina
şi Dumnezeu îmi caută în păr vina.
Am să semnez, pe cioburi mici de rouă,
iubirea mea cea veche, pe-asta nouă
şi de-ai să uiţi un gând pe lăcrămioare,
am să te-aştept pe cruce, până-n Postul Mare.

*

Mă văd

*

Mă dor înlăuntrurile,

mă rup din vis gândurile,

pun noapte pe faţă tristeţile,

nu mă primesc dimineţile.

Mă calcă-n picioare lamentările,

pun sare pe rană toate culorile,

mă uită, murind, disperările,

mă plâng, fără noimă, aşteptările.

*

Balet

*

Se ridică pe vârfuri, se lasă pe călcâi,
se roteşte pe gleznă, vrea să rămâi
cu ochii închişi, să simţi pasul uşor,
tremur din pleoape, ştie c-o ador,
mă poartă pe degetele fine,
îi simt răsuflarea pe tâmple, când mă ţine
de mijloc, mă prinde în voaluri,
precum râul se-ntinde şi sărută la maluri,
dansăm, ritmul ne crede poeţi,
din versuri alegem iambii desueţi,
loveşte din talgere, ne-mproaşcă fiori,
îi ridic oboseala, de la subsuori,
îmi şopteşte să deschid ochii, să vadă
luminile ce-au lăsat cortina să cadă,
plec după ea, tăcerea e senină,
mi-a tatuat pe suflet, otrava, o balerină
şi mor, fără să ştiu de are antidot
pentru iubirea, fără margini, a unui idiot.

*

Criză de identitate

*

Mă mână iapa iadului în dezastru,
soarele s-a tras la faţă, în albastru,
cerul e-n flăcări, raiul doarme-n scrum,
centaurii pasc amintirea, pe drum, 
iarba e albă, lepra minerală
sfârtecă cu ţurţuri aurora boreală
şi curge pe pământ sânge bolnav de tuse,
din oasele torturii spinări ne sunt impuse,
să le-mbrăcăm cu vremea, ce am lăsat să plece,
minutul ţine biciul în pumn şi ne petrece
dincolo de moarte, căci nu-i ştim înţelesul,
ziua e roşie-n obraji, un tunet i-a şters sensul
şi nopţile, ce-au abuzat, în somn, orice culoare,
mă strigă s-adăstăm în universuri călătoare,
dar nu am paşaport, din infinit lipsesc,
nu am nici literă, până nu te găsesc.

*

Agenţi sanitari

*

Îmi cad ochii pe o scrisoare,
ce ai trimis cu ultimul poştaş,
azi despărţirile vin din calculatoare,
fără mirosul disperării de pripas.
Îmi picură din ochi bucăţi de amintiri,
imagini ce ţineau stavilă pentru lacrimi,
le-nchid în plicul marilor iubiri,
răpuse sub grea lespede, de patimi.
Sunt orb în mintea mea de-acum şi nu mai ştiu
de pipăi adjectivele sau verbul obosit,
mă trag de fuste lăcuste, în pustiu,
să devoreze ultima fărâmă de suflet chinuit.


Mi-e noapte, dorm pe vânt, miroase-a ploaie

poeme de Liliana WIDOCKS

Decepţii

Plec pe-nserat, aş mai fi rămas,

dar ţi-ai luat cu tine umbra şi te-ai retras
din jocul machiavelic al ruletelor ruseşti,
când dincolo de gloanţe tăcerea o găseşti.
Aş mai fi stat de vorbă, mă ceartă un oftat
că-ţi tremur iar pe umeri cuvinte cu păcat,
dar caut în silabe un Dumnezeu cu care
să izbăvesc eternitatea de fericiri frugale,
silabe albe care, prinse-n păr, de rugăciuni,
să fie leac de moarte, văl peste-amărăciuni,
dar Dumnezeul clipelor furate fără rost
îşi ţine răsuflarea-ntre sfinţi, la adăpost.

Magritte ( 1 )

(Golconda de Rene Magritte, 1953)

*

Plouă cu bărbaţi,

bărbaţi de toate mândriile

se preling dincolo de geam,
luând cu ei fulgerul şi stihiile.
Plouă cu insolenţe
abia cuprinse-n picături, ce-şi caută Sahara,
se scurg pe urmele lanului de grâu
să se izbăvească de toamna … amară.
Plouă cu bărbaţi,
nu le-nţeleg nici ropotul şi nici oftatul,
sunt o mocirlă de vorbe pentru ei,
şi-atunci îmi pun chenar şi-au încheiat citatul.

Magritte ( 2 )

(The son of man, Rene Magritte, 1946)

*

Vorbeşte rar, dar când vorbeşte mă insultă,
râde de lumea mea rujată şi ocultă,
chiar şi atunci când mă dezmiardă din frumos,
ştiu că nu poate să mă ia în serios.
El ţine cheia de la uşa minţii pentru el,
morala nu-l obligă, ca pe mine, să fie fidel,
se laudă eternităţii cu propria sculptură,
nu-i de mirare că Eva l-a gătit c-un măr în gură.

*

Crimă cu autor suspendat

*

Cine să-l fi otrăvit pe ilustrul domn,
nu te puteai baza pe depoziţia bătrânului majordom,
acesta băuse de unul singur, pe ascuns, în cramă,
iar sticlele de vin nu reacţionau la dramă,
otrava fusese depistată în marmeladă,
bucătăreasa desfăcuse borcanul, fără să vadă,
că sfoara cu care fusese legat de gât
dispăruse, rămăsese o broboadă de hârtie şi-atât,
untul fusese bătut de fata în casă,
amprentele ar fi fost tentate să iasă
la lumină, din stratul de grăsime,
ce alte gânduri, negre, s-ar fi pierdut în mulţime?!
Nevasta, prea tânără, ar fi fost tentată un pic,
dar adormise în braţe vânjoase, de ibovnic,
băiatul cel mare semna un contract, pe pământ japonez,
nora, o blondă generoasă, nu ştia niciun cuvânt englez
şi avea oroare de gemuri şi dulceţuri,
cura de slăbire îi furniză alibi şi politeţuri
din partea detectivului, care părea să găsească
confidenţa dumneaei gata să desluşească
intrigile şi conflictele, care, ca-n orice clan,
motivau răutăţi şi bârfe, dar de un an
părea că fericirea se instalase din senin,
cine să fi turnat, peste toate, venin?
Fiul cel mic, un politician potent,
fusese şters definitiv din testament,
suspiciunea plană, bineînţeles, asupra lui,
mintea ăstora umblă mereu hai-hui,
mai ales când e vorba de bani şi avere,
orice le menţine senzaţia de putere,
din păcate poliţia fu înştiinţată, oficial,
că fusese amendat, conducând ilegal,
peste viteza admisă, o limuzină,
după ce-şi abandonase şoferul la staţia de benzină,
nedorind martori când, după turnantă,
îl aştepta nerăbdătoare propria amantă.
Bătrânul fusese singur în birou,
când căzuse, fără suflare, peste stilou,
singurele cuvinte, care rămăseseră pe sugativă,
fuseseră trei: „călcat de maşină”,
probabil bătrânul strecurase în decor
faptul că, din întâmplare, fusese martor
la altă crimă, aşa că, lăsând deoparte divagaţia,
poliţia adânci serios investigaţia.
Singura care părea să ezite, să pună pe masa un secret,
era o soră medicală care-l avusese drept pacient,
după ce fusese operat de hernie
şi făcuse, pe nepusă masă, o pacoste de alergie
care-l dăduse peste cap pe respectivul domn,
de-ajunsese să se plângă şi să vorbească-n somn,
atunci lămuri că-l ura de moarte
o fostă amantă, căreia îi zădărnicise o carte,
un reţetar de peltele şi jeleuri de fructe,
care ar fi îmbogăţit-o şi ar fi putut rupe
legătura ce îi convenea ca o mănuşă,
fata era o dulceaţă ea însăşi, ca o păpuşă,
ar fi pierdut-o, cu siguranţă,
şi nu era momentul potrivit pentru altă alianţă.
Între timp, însă, îl părăsise
pentru un milionar, care îi găsise
o editură, gata să publice şi o biografie
pe banii magnatului, care producea hârtie.
Ghinionul făcuse ca de la o sindrofie
să plece înfierbântată şi cu o pneumonie,
şi cum realitatea-i departe de-a fi banală,
fu îngrijită de aceeaşi soră medicală,
care, auzind-o murmurând în somnul agitat,
îi povesti de domnul pe care l-a salvat
pe când, aproape căzut în comă,
îndruga vrute şi nevrute, fără nicio noimă.
Poliţia ar fi arestat-o, dar povestea-i gata,
a oprit, doar pentru o cafea, îngerul Agatha.

Drumeţul

Mi-e noapte, dorm pe vânt, miroase-a ploaie,
pe gânduri numai grijile lasă şiroaie,
m-apropii de fereastră, mi-s casă şi mi-s horn,
povestea din jăratec mă uită când adorm.
Îl văd venind, bate la uşă-ncetişor:
– Caut un pic de bătrâneţe, învaţă-mă să mor!
M-aleargă viaţa, să fac bani, dar unde-ajung
nu mă aşteaptă nimeni, zorile mă plâng.
– Nu ştiu formule magice de veşnicie,
nici soarele nu ştie când va sfârşi mumie,
murim din noi, singuri, chiar când îmbrăţişaţi,
dar de murim şi nu iubim vom fi uitaţi,
doar timpul ne măsoară-n bătrâneţe, eu despre iubire
nu ştiu nimic, dar poate-ajunge să ne înecăm în amintire.

Un dor

Adu-mi o veste până-n drum, la poartă,
m-am săturat de interesul tău pe telefon,
dragostea ta e-o simfonie ce se poartă
pe sub cămaşă, pe un trup afon.

Nu-mi mai zâmbi din fericiri contrafăcute,
vreau să îţi mângâi suspinul şi şchiopătatul din picior,
când gura va grăbi să-ţi spună vrute şi nevrute
şi-ai să roşeşti, prinzându-mi tremurul de braţ, uşor.

Nu-mi mai vorbesc sintaxele de plastic,
vreau de acum cuvinte din lemn de poartă veche,
să te aştept în pragul casei cu vin şi năprasnic
să te lovească-n inimă zbuciumul de pereche.


Poezii de Liliana Widoks

Am înființat rubrica „poezie de liliana widoks” pentru că „englezoaica” noastră din Ițcani, deși are un băiețel sută la sută englez, există spiritual aici, unde-i vibrează rădăcinile pentru totdeauna.

*

Odată cu noul lot de poeme, Liliana mi-a comunicat să va fi prezentă, la Suceava, la sfârșitul lunii august, lună proclamată de Președintele Consiliului Județean Suceava, domnul Gheorghe Flutur, drept „Luna Diasporei”, și cred că poezia unui iconarist modern din zarea zării s-ar constitui într-o splendidă pecete pentru acest eveniment.

*

În fond, diasporă înseamnă o tulburătoare legătură sufletească și mentală cu baștina, care capătă, adesea, contururile sacre ale poeziei, chiar și pentru cei care nu o pot scrie, dar o trăiesc nepământește.

 

Flămândele pietre

De ce îmi trag pietrele pașii

în luciul rece şi înşelător?
De ce se lasă atraşi laşii
în tăcerea granitului invidios pe picior?
Îi fură mersului cadenţa şi glasul,
îi mestecă tremurul, ce glisează pe os,
crispând muşchii tineri, ducând în impasul
de-a iubi o piedică, când te zbaţi furios.
De ce mă duc unde vor, pe cărare?
De ce mă las mereu ispitit?
Grăunţe de nisip şlefuiesc în uitare
drumul visului meu, împotmolit,
leneşe, tălpile iau sărutul din pietre,
beau, de pe urme, lacrimi de rămas bun,
se lasă în somnul amorţirii încete,
un suflet de piatră, fericiri de nebun.

Dimineţi pe pervaz

Nu ştiu să spun de-i cocoş sau noroc,
dar în zori m-a trezit un fir de busuioc,
a bătut la fereastră, pe deplin enervat,
pe-nserat uitasem să ies la udat.
Grădina moţăia, încă vlăguită,
roua o-adâncise şi mai mult în ispită,
stropitoarea visa, trist, să se-adape
din ploi torenţiale şi şiroaie de ape,
lalelele stăteau cu gura căscată,
să arate lumii pielea deshidratată,
macii ardeau, cu flacără mică,
din cais mă certa o turturică,
narcise strâmbau din nas, dispreţuitoare,

aveau să facă insolaţie de la atâta soare!

*

Trandafirul ţinea, strâns, o picătură-ntre petale
şi-şi ascuţea spinii, gata de flagelare,
până şi privirea prietenosului scaiete
nu mai putea ascunde suferinţa din sete,
aşa c-am lăsat aşternutului tihna
şi m-am dus să îndrept, în grădină, vina.
De după gard auzii ale vecinului şoapte:
“Nebuna nu doarme în cămaşă de noapte!!!”

Fructă-mă

Fructă-mă
nectaru-mă,
pe ram copt
aruncă-mă,
de coji vii
dezbracă-mă,
pe dinţi goi
risipă-mă,
gustă-mă,
înfruptă-mă,
până-n sâmburi
muşcă-mă,
lasă-mă
pe ochi frumoşi,
să-nchid lacrimi
de zemoşi,
ţine-mă,
aromă vie,
sub limbă,
o veşnicie.

Germinare

Mă risipesc în boabe de grâu,
vin corbi să se-nfrupte-n pieire,
mă trage, în infernul pământului, râu
de păcate, întinându-mă cu nemurire.

*

Mi-ascunde ţărâna gândul nebun,
vin ploi, uneori, să se mire
de frigul tăcerii fără plămân,
de freamăt încrustat pe neclintire.

*

Zefirul mi-aduce gust de primăvară,
copilă naivă, cu inima albă,
ce-alintă, în palmă, tristeţea amară
şi naşte speranţa în firul de iarbă.

Îngeri căzuţi

Îi sărutam urma paşilor, pe cărare,
un şoim îşi striga disperarea în zare,
muntele îşi înfipse colţii în gleznă,
aruncându-mă ofrandă prăpastiei, în beznă,
m-am prins, îngrozit, de tăişul de stei,
agonia găsise durerii inelul cu chei,
am strigat-o: “Iubire, apucă-mă de mână!”,
pentru o clipă m-a privit, râzând ca o nebună,
credea că mă joc sau, ca de obicei, o păcălesc,
îmi va strivi un deget, “Nu te mai iubesc!”,
îmi va susura dulce, împingându-mă-n hău,
apoi îşi va cere iertare, unui ecou,
tremuram în aşteptarea propriei morţi,
când m-a prins de coate, eram un scripet pe roţi,
mă trăgea cu greu, sacrificată în vrere,
genunchii-mi juliţi se-mpotriveau cu putere,
până când prăpastia de chin ne-a desprins,
înghiţindu-ne-n adâncul cu suflet deschis.
O ţineam strâns în braţe, îi spuneam că-i frumoasă,
poezii presăram, pe sprâncene, pe coapsă,
o sărutam flămând, în vârtej de secrete,
ultimul fior pe pragul morţii iminente,
îmi pusese în braţe munţi de fericire,
ne-adânceam în prăpastie, singuri în nemurire.
Ea era ultima mea clipă, unicul, frânt, dor lumesc,
ochii se dăruiau mie, buzele-mi şopteau: “Te iubesc”,
simplu şi candid, ultimul azimut,
după care-n neant ne-am născut, ne-am pierdut …

Motanul Dominte

pe acoperişul fierbinte

Un motan tărcat s-a urcat, pe furiş,
fără teamă de zbor, sus, pe acoperiş,
era exact aşa cum îşi aducea aminte,
la vederea soarelui se-ncingea fierbinte.
Hotărât să arate că-i din neam viteaz,
păşea rar, pe gheare, păstrând gândul treaz
şi înaintând, mândru şi-nfoiat,
era decis s-arate cât era de bărbat!
Trei mâţe persane, cu urechi ciulite,
îl urmăreau discret, uşor ademenite
de coada ridicată, ca steagul de război,
privirea îndrăzneaţă, ce nu da înapoi,
până când a-nceput să sară nervos,
să scuipe-n mustăţi, miaunând furios,
din acoperiş, aburi opăriţi
îl încolăceau, scoţându-l din minţi,
până când, învins şi de vlagă stors,
mirosind a ars, şi-a dat drumul, jos.

Morala-i la-ndemână, fetiţe şi băieţi:
“Nu vă jucaţi cu focul, de n-aveţi 9 vieţi!”

Nu te

În două cuvinte m-au urgisit

cerul, pământul şi miezul de schit,

în două cuvinte îndur şi mă-ndură

setea de sare din lacrima pură,

în două cuvinte mă răstigneşte

viaţa şi nu se căieşte…


Pagina 2 din 3123