poezie de liliana widoks | Dragusanul.ro - Part 2

Liliana Widocks: Amintiri în maci

Amintiri în maci

*

Mă strânge iarba de la subsuori,
ţărâna-mi fură visul în culori
şi pân’ la oase, îmi e dor şi îmi e frig,
de şoaptele ce mă căzneam să-ţi strig,
dar nu mă mai aud nici munţi, nici văi golaşe,
pe pântec mi s-au aşezat, în nori de fum, oraşe
şi muncitori întorc lumina-n schimbul trei,
când nasturii de bluză mi-i deschei,
foşnesc zboruri de lilieci pe fuste
şi vin gângănii, tremurând din aripi, să mă guste,
mă plouă cerul şi mă scurg sub pietre,
tufe de crini mi se agaţă-n plete,
se strâng să-mi bea, din suflet, vârcolaci,
sângele-mi fuge-n lume – câmp de maci
şi din dorinţe mi se-alege praf de aur,
purtat de vânt, urcă la cer balaur,
înghite îngeri, cerând din rai, pentru-amândoi,
un strop de vin şi-un colţ de pâine înapoi,
să-ţi înviez pe palme, să mă zideşti ulcior,
să locuim săraci şi goi în clipa de amor,
să nu ştiu altă vorbă, să nu asculţi alt glas,
timpul să creadă că doar noi doi i-am rămas.

*
Pravilă veche

*

Între petale de garoafă am să-ţi scriu
un peşte zvârcolind în argint viu
şi am să desenez pe tivul zdrenţuit,
o literă din graiul aramit,
o şoaptă cu buzele rotunde,
pusă-n ecou, ce nu ştie pe unde
îşi poartă icnitura din plămâni
şi vin răspunsuri peste săptămâni.
Pe palme am să cern în ploaie
făină albă, drojdia o să se-nfoaie
şi-o să se ia cu mine la arţag,
pe pâine o să coc sărut cu drag
şi din picioare am să-ţi cânt o poartă
din lemn de trandafir, cu păsări sculptată,
iar zborul, prins la dumneata sub piele,
mi-o zdruncina amarul din nuiele,
cât înconjoară-un rob al bolţilor grădina
şi Dumnezeu îmi caută în păr vina.
Am să semnez, pe cioburi mici de rouă,
iubirea mea cea veche, pe-asta nouă
şi de-ai să uiţi un gând pe lăcrămioare,
am să te-aştept pe cruce, până-n Postul Mare.

*

Mă văd

*

Mă dor înlăuntrurile,

mă rup din vis gândurile,

pun noapte pe faţă tristeţile,

nu mă primesc dimineţile.

Mă calcă-n picioare lamentările,

pun sare pe rană toate culorile,

mă uită, murind, disperările,

mă plâng, fără noimă, aşteptările.

*

Balet

*

Se ridică pe vârfuri, se lasă pe călcâi,
se roteşte pe gleznă, vrea să rămâi
cu ochii închişi, să simţi pasul uşor,
tremur din pleoape, ştie c-o ador,
mă poartă pe degetele fine,
îi simt răsuflarea pe tâmple, când mă ţine
de mijloc, mă prinde în voaluri,
precum râul se-ntinde şi sărută la maluri,
dansăm, ritmul ne crede poeţi,
din versuri alegem iambii desueţi,
loveşte din talgere, ne-mproaşcă fiori,
îi ridic oboseala, de la subsuori,
îmi şopteşte să deschid ochii, să vadă
luminile ce-au lăsat cortina să cadă,
plec după ea, tăcerea e senină,
mi-a tatuat pe suflet, otrava, o balerină
şi mor, fără să ştiu de are antidot
pentru iubirea, fără margini, a unui idiot.

*

Criză de identitate

*

Mă mână iapa iadului în dezastru,
soarele s-a tras la faţă, în albastru,
cerul e-n flăcări, raiul doarme-n scrum,
centaurii pasc amintirea, pe drum, 
iarba e albă, lepra minerală
sfârtecă cu ţurţuri aurora boreală
şi curge pe pământ sânge bolnav de tuse,
din oasele torturii spinări ne sunt impuse,
să le-mbrăcăm cu vremea, ce am lăsat să plece,
minutul ţine biciul în pumn şi ne petrece
dincolo de moarte, căci nu-i ştim înţelesul,
ziua e roşie-n obraji, un tunet i-a şters sensul
şi nopţile, ce-au abuzat, în somn, orice culoare,
mă strigă s-adăstăm în universuri călătoare,
dar nu am paşaport, din infinit lipsesc,
nu am nici literă, până nu te găsesc.

*

Agenţi sanitari

*

Îmi cad ochii pe o scrisoare,
ce ai trimis cu ultimul poştaş,
azi despărţirile vin din calculatoare,
fără mirosul disperării de pripas.
Îmi picură din ochi bucăţi de amintiri,
imagini ce ţineau stavilă pentru lacrimi,
le-nchid în plicul marilor iubiri,
răpuse sub grea lespede, de patimi.
Sunt orb în mintea mea de-acum şi nu mai ştiu
de pipăi adjectivele sau verbul obosit,
mă trag de fuste lăcuste, în pustiu,
să devoreze ultima fărâmă de suflet chinuit.


Mi-e noapte, dorm pe vânt, miroase-a ploaie

poeme de Liliana WIDOCKS

Decepţii

Plec pe-nserat, aş mai fi rămas,

dar ţi-ai luat cu tine umbra şi te-ai retras
din jocul machiavelic al ruletelor ruseşti,
când dincolo de gloanţe tăcerea o găseşti.
Aş mai fi stat de vorbă, mă ceartă un oftat
că-ţi tremur iar pe umeri cuvinte cu păcat,
dar caut în silabe un Dumnezeu cu care
să izbăvesc eternitatea de fericiri frugale,
silabe albe care, prinse-n păr, de rugăciuni,
să fie leac de moarte, văl peste-amărăciuni,
dar Dumnezeul clipelor furate fără rost
îşi ţine răsuflarea-ntre sfinţi, la adăpost.

Magritte ( 1 )

(Golconda de Rene Magritte, 1953)

*

Plouă cu bărbaţi,

bărbaţi de toate mândriile

se preling dincolo de geam,
luând cu ei fulgerul şi stihiile.
Plouă cu insolenţe
abia cuprinse-n picături, ce-şi caută Sahara,
se scurg pe urmele lanului de grâu
să se izbăvească de toamna … amară.
Plouă cu bărbaţi,
nu le-nţeleg nici ropotul şi nici oftatul,
sunt o mocirlă de vorbe pentru ei,
şi-atunci îmi pun chenar şi-au încheiat citatul.

Magritte ( 2 )

(The son of man, Rene Magritte, 1946)

*

Vorbeşte rar, dar când vorbeşte mă insultă,
râde de lumea mea rujată şi ocultă,
chiar şi atunci când mă dezmiardă din frumos,
ştiu că nu poate să mă ia în serios.
El ţine cheia de la uşa minţii pentru el,
morala nu-l obligă, ca pe mine, să fie fidel,
se laudă eternităţii cu propria sculptură,
nu-i de mirare că Eva l-a gătit c-un măr în gură.

*

Crimă cu autor suspendat

*

Cine să-l fi otrăvit pe ilustrul domn,
nu te puteai baza pe depoziţia bătrânului majordom,
acesta băuse de unul singur, pe ascuns, în cramă,
iar sticlele de vin nu reacţionau la dramă,
otrava fusese depistată în marmeladă,
bucătăreasa desfăcuse borcanul, fără să vadă,
că sfoara cu care fusese legat de gât
dispăruse, rămăsese o broboadă de hârtie şi-atât,
untul fusese bătut de fata în casă,
amprentele ar fi fost tentate să iasă
la lumină, din stratul de grăsime,
ce alte gânduri, negre, s-ar fi pierdut în mulţime?!
Nevasta, prea tânără, ar fi fost tentată un pic,
dar adormise în braţe vânjoase, de ibovnic,
băiatul cel mare semna un contract, pe pământ japonez,
nora, o blondă generoasă, nu ştia niciun cuvânt englez
şi avea oroare de gemuri şi dulceţuri,
cura de slăbire îi furniză alibi şi politeţuri
din partea detectivului, care părea să găsească
confidenţa dumneaei gata să desluşească
intrigile şi conflictele, care, ca-n orice clan,
motivau răutăţi şi bârfe, dar de un an
părea că fericirea se instalase din senin,
cine să fi turnat, peste toate, venin?
Fiul cel mic, un politician potent,
fusese şters definitiv din testament,
suspiciunea plană, bineînţeles, asupra lui,
mintea ăstora umblă mereu hai-hui,
mai ales când e vorba de bani şi avere,
orice le menţine senzaţia de putere,
din păcate poliţia fu înştiinţată, oficial,
că fusese amendat, conducând ilegal,
peste viteza admisă, o limuzină,
după ce-şi abandonase şoferul la staţia de benzină,
nedorind martori când, după turnantă,
îl aştepta nerăbdătoare propria amantă.
Bătrânul fusese singur în birou,
când căzuse, fără suflare, peste stilou,
singurele cuvinte, care rămăseseră pe sugativă,
fuseseră trei: „călcat de maşină”,
probabil bătrânul strecurase în decor
faptul că, din întâmplare, fusese martor
la altă crimă, aşa că, lăsând deoparte divagaţia,
poliţia adânci serios investigaţia.
Singura care părea să ezite, să pună pe masa un secret,
era o soră medicală care-l avusese drept pacient,
după ce fusese operat de hernie
şi făcuse, pe nepusă masă, o pacoste de alergie
care-l dăduse peste cap pe respectivul domn,
de-ajunsese să se plângă şi să vorbească-n somn,
atunci lămuri că-l ura de moarte
o fostă amantă, căreia îi zădărnicise o carte,
un reţetar de peltele şi jeleuri de fructe,
care ar fi îmbogăţit-o şi ar fi putut rupe
legătura ce îi convenea ca o mănuşă,
fata era o dulceaţă ea însăşi, ca o păpuşă,
ar fi pierdut-o, cu siguranţă,
şi nu era momentul potrivit pentru altă alianţă.
Între timp, însă, îl părăsise
pentru un milionar, care îi găsise
o editură, gata să publice şi o biografie
pe banii magnatului, care producea hârtie.
Ghinionul făcuse ca de la o sindrofie
să plece înfierbântată şi cu o pneumonie,
şi cum realitatea-i departe de-a fi banală,
fu îngrijită de aceeaşi soră medicală,
care, auzind-o murmurând în somnul agitat,
îi povesti de domnul pe care l-a salvat
pe când, aproape căzut în comă,
îndruga vrute şi nevrute, fără nicio noimă.
Poliţia ar fi arestat-o, dar povestea-i gata,
a oprit, doar pentru o cafea, îngerul Agatha.

Drumeţul

Mi-e noapte, dorm pe vânt, miroase-a ploaie,
pe gânduri numai grijile lasă şiroaie,
m-apropii de fereastră, mi-s casă şi mi-s horn,
povestea din jăratec mă uită când adorm.
Îl văd venind, bate la uşă-ncetişor:
– Caut un pic de bătrâneţe, învaţă-mă să mor!
M-aleargă viaţa, să fac bani, dar unde-ajung
nu mă aşteaptă nimeni, zorile mă plâng.
– Nu ştiu formule magice de veşnicie,
nici soarele nu ştie când va sfârşi mumie,
murim din noi, singuri, chiar când îmbrăţişaţi,
dar de murim şi nu iubim vom fi uitaţi,
doar timpul ne măsoară-n bătrâneţe, eu despre iubire
nu ştiu nimic, dar poate-ajunge să ne înecăm în amintire.

Un dor

Adu-mi o veste până-n drum, la poartă,
m-am săturat de interesul tău pe telefon,
dragostea ta e-o simfonie ce se poartă
pe sub cămaşă, pe un trup afon.

Nu-mi mai zâmbi din fericiri contrafăcute,
vreau să îţi mângâi suspinul şi şchiopătatul din picior,
când gura va grăbi să-ţi spună vrute şi nevrute
şi-ai să roşeşti, prinzându-mi tremurul de braţ, uşor.

Nu-mi mai vorbesc sintaxele de plastic,
vreau de acum cuvinte din lemn de poartă veche,
să te aştept în pragul casei cu vin şi năprasnic
să te lovească-n inimă zbuciumul de pereche.


Poezii de Liliana Widoks

Am înființat rubrica „poezie de liliana widoks” pentru că „englezoaica” noastră din Ițcani, deși are un băiețel sută la sută englez, există spiritual aici, unde-i vibrează rădăcinile pentru totdeauna.

*

Odată cu noul lot de poeme, Liliana mi-a comunicat să va fi prezentă, la Suceava, la sfârșitul lunii august, lună proclamată de Președintele Consiliului Județean Suceava, domnul Gheorghe Flutur, drept „Luna Diasporei”, și cred că poezia unui iconarist modern din zarea zării s-ar constitui într-o splendidă pecete pentru acest eveniment.

*

În fond, diasporă înseamnă o tulburătoare legătură sufletească și mentală cu baștina, care capătă, adesea, contururile sacre ale poeziei, chiar și pentru cei care nu o pot scrie, dar o trăiesc nepământește.

 

Flămândele pietre

De ce îmi trag pietrele pașii

în luciul rece şi înşelător?
De ce se lasă atraşi laşii
în tăcerea granitului invidios pe picior?
Îi fură mersului cadenţa şi glasul,
îi mestecă tremurul, ce glisează pe os,
crispând muşchii tineri, ducând în impasul
de-a iubi o piedică, când te zbaţi furios.
De ce mă duc unde vor, pe cărare?
De ce mă las mereu ispitit?
Grăunţe de nisip şlefuiesc în uitare
drumul visului meu, împotmolit,
leneşe, tălpile iau sărutul din pietre,
beau, de pe urme, lacrimi de rămas bun,
se lasă în somnul amorţirii încete,
un suflet de piatră, fericiri de nebun.

Dimineţi pe pervaz

Nu ştiu să spun de-i cocoş sau noroc,
dar în zori m-a trezit un fir de busuioc,
a bătut la fereastră, pe deplin enervat,
pe-nserat uitasem să ies la udat.
Grădina moţăia, încă vlăguită,
roua o-adâncise şi mai mult în ispită,
stropitoarea visa, trist, să se-adape
din ploi torenţiale şi şiroaie de ape,
lalelele stăteau cu gura căscată,
să arate lumii pielea deshidratată,
macii ardeau, cu flacără mică,
din cais mă certa o turturică,
narcise strâmbau din nas, dispreţuitoare,

aveau să facă insolaţie de la atâta soare!

*

Trandafirul ţinea, strâns, o picătură-ntre petale
şi-şi ascuţea spinii, gata de flagelare,
până şi privirea prietenosului scaiete
nu mai putea ascunde suferinţa din sete,
aşa c-am lăsat aşternutului tihna
şi m-am dus să îndrept, în grădină, vina.
De după gard auzii ale vecinului şoapte:
“Nebuna nu doarme în cămaşă de noapte!!!”

Fructă-mă

Fructă-mă
nectaru-mă,
pe ram copt
aruncă-mă,
de coji vii
dezbracă-mă,
pe dinţi goi
risipă-mă,
gustă-mă,
înfruptă-mă,
până-n sâmburi
muşcă-mă,
lasă-mă
pe ochi frumoşi,
să-nchid lacrimi
de zemoşi,
ţine-mă,
aromă vie,
sub limbă,
o veşnicie.

Germinare

Mă risipesc în boabe de grâu,
vin corbi să se-nfrupte-n pieire,
mă trage, în infernul pământului, râu
de păcate, întinându-mă cu nemurire.

*

Mi-ascunde ţărâna gândul nebun,
vin ploi, uneori, să se mire
de frigul tăcerii fără plămân,
de freamăt încrustat pe neclintire.

*

Zefirul mi-aduce gust de primăvară,
copilă naivă, cu inima albă,
ce-alintă, în palmă, tristeţea amară
şi naşte speranţa în firul de iarbă.

Îngeri căzuţi

Îi sărutam urma paşilor, pe cărare,
un şoim îşi striga disperarea în zare,
muntele îşi înfipse colţii în gleznă,
aruncându-mă ofrandă prăpastiei, în beznă,
m-am prins, îngrozit, de tăişul de stei,
agonia găsise durerii inelul cu chei,
am strigat-o: “Iubire, apucă-mă de mână!”,
pentru o clipă m-a privit, râzând ca o nebună,
credea că mă joc sau, ca de obicei, o păcălesc,
îmi va strivi un deget, “Nu te mai iubesc!”,
îmi va susura dulce, împingându-mă-n hău,
apoi îşi va cere iertare, unui ecou,
tremuram în aşteptarea propriei morţi,
când m-a prins de coate, eram un scripet pe roţi,
mă trăgea cu greu, sacrificată în vrere,
genunchii-mi juliţi se-mpotriveau cu putere,
până când prăpastia de chin ne-a desprins,
înghiţindu-ne-n adâncul cu suflet deschis.
O ţineam strâns în braţe, îi spuneam că-i frumoasă,
poezii presăram, pe sprâncene, pe coapsă,
o sărutam flămând, în vârtej de secrete,
ultimul fior pe pragul morţii iminente,
îmi pusese în braţe munţi de fericire,
ne-adânceam în prăpastie, singuri în nemurire.
Ea era ultima mea clipă, unicul, frânt, dor lumesc,
ochii se dăruiau mie, buzele-mi şopteau: “Te iubesc”,
simplu şi candid, ultimul azimut,
după care-n neant ne-am născut, ne-am pierdut …

Motanul Dominte

pe acoperişul fierbinte

Un motan tărcat s-a urcat, pe furiş,
fără teamă de zbor, sus, pe acoperiş,
era exact aşa cum îşi aducea aminte,
la vederea soarelui se-ncingea fierbinte.
Hotărât să arate că-i din neam viteaz,
păşea rar, pe gheare, păstrând gândul treaz
şi înaintând, mândru şi-nfoiat,
era decis s-arate cât era de bărbat!
Trei mâţe persane, cu urechi ciulite,
îl urmăreau discret, uşor ademenite
de coada ridicată, ca steagul de război,
privirea îndrăzneaţă, ce nu da înapoi,
până când a-nceput să sară nervos,
să scuipe-n mustăţi, miaunând furios,
din acoperiş, aburi opăriţi
îl încolăceau, scoţându-l din minţi,
până când, învins şi de vlagă stors,
mirosind a ars, şi-a dat drumul, jos.

Morala-i la-ndemână, fetiţe şi băieţi:
“Nu vă jucaţi cu focul, de n-aveţi 9 vieţi!”

Nu te

În două cuvinte m-au urgisit

cerul, pământul şi miezul de schit,

în două cuvinte îndur şi mă-ndură

setea de sare din lacrima pură,

în două cuvinte mă răstigneşte

viaţa şi nu se căieşte…


Alte poeme de Liliana Widocks

Adio pentru un poem

Ochii albi, adânci, din lemn de pădure
mă strâng între pleoape, gata să fure
o boare căznită, ascunsă-n perdele,
el mă prinde de margini, de suspinele grele,
m-aşează sub braţul ce nici nu mă vede,
mă mângâie-absent şi poate nu crede
decât în sineala ce picură-n toc,
vis de poezie, patimă prinsă-n joc.
Se-mpiedică-n rimă, aruncă-n clipită
pagina mea tristă, mototolită,
alte foi, vesele, tinere iele
vor găsi pentru el muzică de inele.
De blestem stă să piară un vis neîmplinit,
tristeţe în hârtie, elegie otrăvită-n sfârşit.

Alint

De-ai fi crezut că sunt o rază,
ai fi lăsat lumina trează?
De-ai fi gândit că sunt un nor,
ai fi iubit şi ploi, şi zbor?
De-ai fi ştiut că sunt doar vânt,
ai mai fi sărutat cuvânt?

Bătrânul şi marea

E o tăcere cu colţi în întuneric,
pescăruşii strigătul l-au adormit,
marea-mbrăţişează un ocean himeric,
soarele, din nisip, s-a întors ostenit,
pe mal şi-a aruncat, în grabă, iţarii,
în valuri se-afundă, neţinând cont
de pielea-i goală, ce-ademeneşte ţânţarii,
înoată fericit, în exil, spre orizont.
Lumina îl prinde din urmă, uşoară,
i se-agaţă de umeri, îl mângâie blând,
briza, să-i prindă în fapt, se coboară,
marea le-acoperă sărutul, oftând.
Craiul din lună bate, nervos, din picior,
chemând lumina înapoi acasă,
gelos, îi aruncă cuvinte ce dor,
soarele îi promite s-o facă mireasă.

*

De pe mal, pescari cu braţe vânjoase
se lasă în luntri, ca-n miez de amantă,
cămăşi de neveste flutură albe, sfioase,
pledând, cu iubire, inimii de bacantă.
Doar în ostrov, moţăind în uitare,
atamanul cu plete de alb înţelept
aşteaptă chemarea, din depărtare,
a sirenelor, ce anunţă când la palat e banchet.
Atunci se strecoară în iatac, pe furiş,
să-i prindă roşeaţa în obraji şi-n dantele,
de mâini străvezii se lasă desprins
de gânduri şi ispite, chiriaşe în stele,
îi leagănă apele sufletul hoinar,
îi prind, în căuş de stropi calzi, gâtu-i, faţa,
îi sting în palmă cărbunii de jar,
ce inimii-i-aduc, în tăceri, dimineaţa.
Crezând că, trădat de iubire, a fost dat morţii,
tresare când, în treacăt, un val îi şopteşte:
“Bătrân vagabond, deschide larg ochii sorţii,
ţi-s undiţa şi luntrea pline de peşte!”

Clipe de gheaţă

Nu-mi mai pasă
de fracţiile putrezite ale ploii,
nici de gura ei mânioasă!
Nu-mi mai pasă
de rugăminţile dispersate-n lumină,
nici de refracţia lor ticăloasă!
Nu-mi mai pasă
de literele-mbrăţişate-n cuvinte,
nici de tăcerea lor mincinoasă!

Demenţă

Îmi ia cuvintele …

am ajuns să dorm lipită de rafturile bibliotecii,

ca să le ţin, cu fruntea mea, împreună,

dar mâna nopţii alege, la întâmplare,

şi ele dispar, sparte în funingine fină,

fără să cunoască curăţenia focului,

ci doar răbdarea cărbunelui.

Frazele mele rânjesc ştirbe,

bâlciul literelor ascunde, după cortine prăfuite,

măşti hidoase.

Fug, fără să scap de laţul ei …

„De ce mă vrei, singurătate?”

Declin

Când noaptea mi-a pus spaime pe pernă,
când chinul mi-a tras privirea în bernă,
când viaţa mă recita pe de rost,
tu, cel ce pretinzi, unde-ai fost?

*

Când timpul m-a zgâriat, fără milă, pe faţă,
când picioarele m-au lepădat la distanţă,
când mâinile amputau fără rost,
tu, cel ce minţi, unde-ai fost?

*

Când oamenii au băut sânge din răni deschise,
spărgând în bucăţi carafe de vise,
când plânsu-mi striga, unde-ai fost,
tu, cel ce râzi şi nu mai ai rost?

 


O poetesă suceveancă: Liliana Widocks

Stabilită definitiv în insulele britanice, suceveanca Liliana Widocks, descendentă a unor germani din Iţcani, scrie poezie în limba română şi, când îi permite timpul, participă discret la manifestări culturale de acasă (în 2017, am întâlnit-o, la „Naţiunea poeţilor”, în Corlata şi în Suceava, dar a participat, tot împreună cu băieţelul ei, şi la „Bucovina Rock Castle”). Cum doar discutaserăm despre poezie, inclusiv în corespondenţa electronică, i-am cerut câteva poeme, ca să mă dumiresc ce şi cum scrie, iar adineaori mi-a sosit lotul liric de mai jos, căruia o să-i încerc şi o succintă prezentare.

*

Nu mică mi-a fost surpriza să constat, şi în poezia Lilianei Widocks, un iconarism modern, ceva mai înrudit cu cel al lui Mircea Streinul, inclusiv prin tenta „Înapoi, la Eminescu!”, stabilită de Traian Chelariu, un iconarism în care desluşirile şi vestirile mitice („strigătul de fiinţă”) „în întuneric îşi caută gropile”, din care să ţâşnească „seva timpului aţipit”, pentru a revigora puterea de viaţă prin trăire cu mintea şi cu sufletul, ceea ce, în fond, înseamnă „doar un împrumut al secundelor din eternitate” (admirabilă definiţie a existenţei umane!), atunci când fiinţa umană are „poftă de suflet”, deci de o logică a făptuirii, care, în mod paradoxal, ţine mai mult de pământesc, decât de astral, deşi se săvârşeşte prin „plecări din omenesc”.

*

Aflată mereu în căutarea unor „bulgăraşi de fericire”, care să-i permită evadări de sub teroarea clipei şi a însumării de clipite, într-un „azi (când) calculatoarele trăiesc jocul lor / şi e o lipsă stringentă de zâmbete pe planetă”, Liliana Widocks, cetăţean planetar, dar cu rădăcini durabile în Suceava, se defineşte prin poezie, în religia eminesciană cea mai temeinică, spre care se şi îndreaptă, de altfel, cu sau fără adresări directe, invocaţiile ei pe deplin modern iconariste: „Ne închinăm fantasmelor eternităţii, / nu mai avem nici rimă, nici milă pentru grai, / patriotismul a ajuns un ipocrit, paradă a sănătăţii, / mai stai în stele, pe pământ e beznă, bădie Mihai”.

*

*

Criză de pământ

*

Ploaia ocoleşte strigătul de fiinţă,

în întuneric îşi caută gropile fără sămânţă,

gropile mute, aşteptând zadarnic copac,

în care doar aerul frământă cer ca pe cozonac,

gropi a neputinţă, gropi zădărnicite,

unde numai lacrimi ajung, surghiunite

din preamultul norilor, din emoţii de zeu,

ele şi-au ratat propriul Dumnezeu,

gropi în umbra timpului, gropi fără erou,

un abis în moarte, cuvânt rupt de ecou,

gropile uitate, cu guri pline de apă,

blestemând noroiul şi laşitatea de sapă.

Îmbrăţişez gropile, verdict definitiv

de singurătate până jos, la tiv.

*

Umbre de gânduri pe Nil

*

Pe vârfurile degetelor îmi crescuseră nişte piramide,

din cârpe, îmbibate cu Nil, răzbăteau incantaţii morbide,

Ra întindea lumina pe valea din palmă,

ordonând arheologilor, ce săpau pe sub piele, în tăcerea calmă,

capul lui Osiris, seva timpului aţipit,

întoarcerea triumfală a faraonilor în Egipt,

nu pentru a încălca legile firii deşarte,

ci doar un împrumut al secundelor din eternitate.

Se clătinau piramidele în nisip, înghiţite în pumn,

blestemele sarcofagelor zgâriau pe palmă un drum,

din otrava lichidă, agăţându-se de cuvânt,

Isis mi-a născut, în sânge, şi rai, şi pământ.

*

Asceză

*

Pe sub piele îmi bat milioane de ceasuri,

îmi predică raiul ploi de pene şi glasuri,

întunericul îmi cere certificat de botez,

nu-mi pasă de noime, azi mă-nsingurez.

*

Pe frunţi, în agora, gânduri cearcă cuvinte,

un vierme îmi sapă dup-aduceri aminte,

vând la târg iubirea şi nu mă tocmesc,

azi am poftă de suflet, plec din omenesc.

*

Unde voi nu-i soare, nici murmur de cer,

numai umilinţa de a-mi fi temnicer,

acolo mi-s gheaţă şi flamă-n pereche,

tras de somn infinitul mi-adoarme-n ureche.

*

Bătăi la uşă

*

Ştii tu unde se duce sângele

când îl dă inima pe uşă afară,

la ce alte uşi bate, promiţând iubire

ieftină, ştii cui o să-i ceară

amintiri şi tandreţe, scrânciob pentru copii?

Tu nu ştii de păcatul pulsului rubicond,

jurăminte-ncălcate, terne şi evazive,

doar alinţi lamentări de bătrân vagabond,

care, obosit, se întoarce să doarmă acasă,

uneori trage după el vâlvătăi,

reproşuri, arţag, peste care vechea dorinţă se lasă,

perpetuul iad, calvarul rostului cu năbădăi.

Ştii tu câtă grijă port inimii,

când dă sângele pe uşă afară,

când ameninţă cu o viaţă de pustnică

şi pe nemernic că o să-l doară?

*

Copilării

*

Cumpără-mi vată pe băţ,

din aceea care ţi se lipeşte de faţă,

lasă-mi pe buze, din zahăr, răsfăţ,

să fiu dulce la cafeaua de dimineaţă!

Cumpără-mi bulgăraşi de fericire,

ca cei ce astâmpără pofta copilului din cer,

dă-mă jos din carusel la prima oprire

şi hai să îngropăm gustul lor în mister!

*

De-ale nopţii

*

S-au domolit, de ieri,  amintirile,

parcă nu mai muşcă, voluptuos, din regret,

pe nopţi se-aşează, cuminţi, strălucirile

dinţilor de lumină, visele-şi strâng dorinţele-n buchet.

Pe altarului somnului tremură suflu de candele,

îmi şterg ochii cu un colţ de tăcere,

foste lacrimi se întorc din deznădejdi de pubele,

au crezut în zadarnic, azi adorm pe-un surâs, fără durere.

*

E frig şi-n cartea de istorie

*

Pe sub croncănitul ciorilor

numai vrabia geru-l boceşte,

tăcerea împăcării apelor mărilor

îmbătrâneşte vinul, cu gust de peşte.

Coroane de flori aburcă pe geamuri,

se-aşteaptă durerile iernii să cearnă,

copacii-şi întind sub moarte din ramuri,

giulgiul de ceaţă pe la tiv se destramă.

Dumnezeu a trimis, cu iertări, un bufon,

ce aleargă cu inima, de istorie s-o lege,

lumina e-n doliu, au aprins un neon,

între două păreri şi-un protest, am pierdut un destin, de rege.

*

Eminescului (I)

*

Plăpânde versuri, fără suflet, fără de noroc,

din cele ftizice, ce şi-au pierdut firescul,

nu iei pe ele nici doi bani la iarmaroc,

ne iartă pentru aşa prostii, bădie Eminescu.

*

Ne închinăm fantasmelor eternităţii,

nu mai avem nici rimă, nici milă pentru grai,

patriotismul a ajuns un ipocrit, paradă a sănătăţii,

mai stai în stele, pe pământ e beznă, bădie Mihai.

*

Eminescului (II)

*

Veronică, dacă aş putea să te ating pe inimă,

aş lua de acolo doar trecerea frumosului poet

şi din poezii aş fura cea de pe urmă rimă,

căci pentru noi el e icoană şi ruga către el sonet.

*

Melancolie într-o cochilie

*

Pe alee a murit de plictiseală un şotron,

o minge zace-acoperită de iarbă şi un ultim gând de iasomie,

unde-s copiii şi glasul lor, râzând fericit pentru cine ştie

ce zbor de porumbel sau o pisică căutând pretexte într-o cutie?

Altădată l-ar fi pândit pe Moş Crăciun,

pentru cărţi de colorat şi o promisiune de bicicletă,

azi calculatoarele trăiesc jocul lor

şi e o lipsă stringentă de zâmbete pe planetă.

*

Nimb la mezat

*

Bătrân, bolnav, lăsat fără parcela de soartă,

Dumnezeu vinde lumea şi sufletul la bucată,

pe la talciocuri, ruşinat, de spate adus,

în rai Sfinţii s-au obişnuit să trăiască în lux,

cumpără diavolii, profitând de situaţie,

pe piaţa păcatelor e veşnic inflaţie,

ministerul minciunii şi al urii lansează rachete,

îngerii sunt exterminaţi şi de pe alte planete,

mulţi l-au trădat, motivând prin copii

renunţarea la bine, de dragul celor vii,

o greutate de rană îi ţine suflarea de plămâni,

timpul, prieten vechi, i-a construit, pe undeva, un azil de bătrâni.

*

Precipitaţii

*

O rotulă s-a lovit de un ou alb ca varul,

dinăuntru, gălbenuşul a tresărit,

pasărea şi-a strâns lângă trup cuibul,

pe sub coaja subţire un zbor s-a născut lihnit.

Între crengi şi paie, s-a prefăcut că-i era somn,

luptele ploii cu vântul i-au influenţat educaţia,

cerul şi-a scuturat, satisfăcut, burdihanul enorm,

printre râsete s-a strecurat, în viaţă, tentaţia.


Pagina 2 din 212