poezie de liliana widoks | Dragusanul.ro

Liliana Widocks, a doua îmblânzire a cuvintelor

Liliana Widocks, „o chemare de desene rupestre / de pe pereţii inimii” (Tristețile), descifrează, „în umbra timpului” (Criză de pământ), o verticalitate ciudată a cuvintelor, a zicerilor care caută și descoperă semnificații noi, durând o arhitectură existențială cosmică, în ciuda pigmentării cu „stranii picături de singurătate” (Neștiutele). Poezia ei „îmblânzeşte pentru a doua oară cuvintele” (A fost Cuvântul), pentru a le reînsufleți într-un protest oarecum stănescian (ca trăire), dar retrăit prin bine premeditate desprinderi și din inefabil, și din realitatea care „ascunde ochii sufletului sub şevalete de păun” (Drumeț), „pentru ca realitatea / să nu eternizeze în ridicol, / din lipsă de haz” (Eschivă).

*

Numărându-se, prin nemiloasă asumare, printre „pribegii timpului”, care îi „bat la porţi”, pentru a-i reaminti că „nemuririi” îi este „datoare chiria pe-o secundă” (Intermezzo), Liliana Widocks se modelează lăuntric prin trăire lirică și „îşi nenumără bătăile inimii, / una în faţa celeilalte, / una în spatele celeilalte” (Tempora… tandem…), întrezărind sau conturând căi, soluții, rațiuni sau doar fantasme care să consolideze puterea de a fi, de a duce pe suflet și alceva decât propriul trup, trupurile ființelor umane fiind, în fond, „îngerii incerţi / ai închisorilor prin care durerea se petrece” (Lipsă de mânie), mereu și mereu înșfăcate de vârtejul cosmic al unor „credinţe moarte şi aparenţe vii” și devenind, ca spațiu existențial, doar „o lume-n care doar orgoliul se perindă” (Păreri de marmeladă, fără pâine și unt).

*

O foame de lumină, o disperare de lumină, o „iernivoră” de lumină domină spațiul liric al Lilianei Widocks, frământându-l, fluidizându-l, risipindu-l în picuri și adunându-l în uriașă curgere, în frunză pe apă și în frunză pe cer, în inflorescențe care-i bat la fereastră, durându-i lăcașul și transparențele adăpării „din cazna celor făr’ de-amintiri” (Cai pe tâmple adormiți). O derută de lumină impune „delimitarea vieţii de / cadenţatul timp, / cât El stă tolănit / pe ani-lumină” (Iernivore), într-un univers „întors pe dos de nepăsări dumnezeieşti” (Încurcături), chiar și atunci când impulsul liric renunță „benevol / la dreptul meu de-a-mprumuta lumină, / pentru visele-mi născute oarbe” (Cazier), în supliciul și ispășirea vieții, care, în fond, nu este decât „un împrumut al secundelor din eternitate” (Umbre de gânduri pe Nil).

*

Se poate descoperi în poezia Lilianei Widocks un mai presus de cuvinte, deci o desfășurare de parabole (mai mult, mult mai mult decât metafore), care, aidoma curcubeului, se stâlpește undeva, întotdeauna pe două repere – de unde și iluzia iubirii, de unde și revolta discretă împotriva lumii urbane, care o ține înlănțuită, stabilindu-i și libertăți îngrădite, „gropi a neputinţă, gropi zădărnicite” (Criză de pământ), în care o „chinuie gastrita libertăţii, / dreptul de-a flămânzi şi de-a iubi din nou” (Lipsă de mânie). Iar evadările necesare din datul existențial istoricizat se săvârșesc prin cuvânt, deși, în acest spațiu al vremelniciei, „cuvântul e uşor beteag”(Apocalipsă) și „doar pământul aude / lacrimi, dictând în întuneric secunde” (Păcatul soarelui). Tocmai de aceea, în neprecizat și fără vreo trimitere la el, stă străvezimea chipului filosofului sau, mai curând, șuvoaiele înșiruite absolut surprinzător ale cărților de înțelepciune, din care sufletele și nicidecum oamenii își adună cele necesare durării de făgașuri spre speranță sau spre scepticism.

*

Poezia Lilianei Widocks înseamnă un astfel de făgaș, menit iluminării speranței, „care să se-mbăţoşeze de fericire / doar pentru câţiva paşi de vals” (Anunț de matrimoniu) sau pentru totdeauna (I. D.).


liliana widocks: o pieptănare de văzduhuri

Preumblări

* 

Adună-mă din ape,
m-am irosit în peşti,
roagă noaptea să sape
până-n adâncurile neomeneşti.
Izbăveşte-mă de ceaţă,
de-alergătura arătărilor din nori,
topeşte-mi aşteptările de gheaţă,
trimite-mi arşiţe în sărbători.
Goleşte-mi strugurii de vin,
poartă-l pe deget, ca inel de mire,
sărută-mi pe la tâmple gustul de pelin,
când praful s-o aşterne pe sticle cu iubire.
Pune-mi somn pe rana deschisă,
răsuceşte infinitul să ne cuprindă,
şoapta ta – o scrisoare trimisă
să-mi întoarcă veşti din oglindă.

*

Iernivore

* 

Ce stare de lene e veşnicia!
O prospeţime de-a lăsa
şi viaţa pe a doua zi,
o pieptănare de văzduhuri
pe timp de nenorocire,
o declinare-ndrăgostită, disperând
de nepăsarea mai tânărului „a fi”.
Ce pestilenţială putrefacţie e soarta!
Delimitarea vieţii de
cadenţatul timp,
cât El stă tolănit
pe ani-lumină.
Îmi bat pe trup,
de unul singur, cuie
şi creştetul, de milă, mi-l înghimp.

*
Mama

* 

De după ochelari ce mă înfruntă, ridicând pe vârfuri
o cheltuială de trufie şi vedenii de minţi tulburi,
mă prinde, drag, de faţă, privirea luminoasă
ce-ascunde oboseala, să-mi facă loc acasă.
Cârpeşte o pereche de şosete, ce-au împletită eternitatea-n lână,
legate de picioare, din vremea când zăpada era uitată la dospit o săptămână,
o rog să le trimită la cimitirul bătrâneţilor, căci au căznit îndeajuns, pe tăcute,
în loc i-am cumpărat perechi cu tiv de flori şi scame nenăscute.
Mă priveşte lung, de după gene, circumspectă, frica
că aş putea să o despart de gândul tinereţii, de dorul de bunica,
îi sărut mâna şi ascund sub un surâs greşeala mea de bine,
tresare, când pricepe şi-alungă din ferestre lumina către mine
şi turuie poveşti din timpuri cu păpuşi scornite din cocenii de porumb,
se-nmoaie-n lacrimi calde şi sufletul mi-atârnă ca de plumb.

*
Dor cu dor se face-amor

* 

Când mi-e dor de tine şi simt c-o să mor,
de nu-ţi văd figura, prăşind pe ogor,
îmi ard două palme, mă dezmeticesc,
ca să fiu atentă despre ce vorbesc.

*

Când mi-e dor de tine, de mă prăpădesc,
deschid cu cheiţa creier femeiesc,
trag oblonul minţii, scurt, din balamale,
pup telepatia gândurilor tale.

*

Când mi-e dor de tine, dor de aiurez,
mă cobor din lene şi analizez
una despărţire, hâdă şi urâtă,
ţi-ai găsit, probabil, altă zână-tută.

*
Cronică de bolnav

* 

Mă încearcă o gripă,
nişte sechele de friguri dintr-o iarnă ce m-a ocolit,
pe spinare mi-a încărunţit o aripă,
respiraţia s-a prelins într-un hârâit.
Dacă vii, fierbe-mi vin cu nucşoară,
scorţişoara s-o pui la sfârşit,
aşteptării îi e frică c-o să doară
nodul de cravată, ca un semn infinit.
Delirează epoleţi pe termometru,
adun silabe căzute din cuvânt,
gândurile mi se-nchid în perimetru,
iar pe-o muchie un câine latră flămând.
Mă întorc în somn şi las batista
să-ţi petreacă fericirea pe peron,
un calmant închide, plictisit, revista,
vând tăcerii iluzii pentr-un foileton.

*


Liliana Widock: Neştiutele

Cazier

*

Aseară am înghiţit luna,
ca pe-o pastilă de paracetamol,
mă chinuia o fierbinţeală, îmi era totuna
de mă certam cu noaptea, renunţasem benevol
la dreptul meu de-a-mprumuta lumină,
pentru visele-mi născute oarbe,
poate vreo stea de mână să mă ţină,
când binele din lume doarme.
Aseară am înghiţit lampa de noapte,
de dimineaţă soarele mi-a pus la geam
zăbrele din umbre de frunze moarte,
nici bani de cauţiune nu mai am.
Or să mă judece copacii şi îndrăgostiţii,
martorii lilieci vor declara că-s vinovată,
bazat pe gravitaţie şi superstiţii
juriul de licurici va compensa, ca parte vătămată,
pământul, pentru pierdere de soaţă şi de satelit,
probabil voi putrezi în temniţa cu mucegaiuri
a umezelii, un gardian de întuneric ce n-a păcătuit,
vor aştepta cu sufletul la gură iaduri,
să recunosc că totul a fost plănuit.

*
Poveste cu ustensile

* 

Pentru a evita surprizele neplăcute, folosiţi degetarul.

Foarfeca s-a trezit de dimineaţă
cu buzele strânse şi o stare de greaţă,
venind dinspre mijlocul prins în şurub
şi simţi tensiunea ridicându-se la cub.
În calendarul de fată nemăritată
putea fi o dată însărcinată,
îşi strânse în gânduri, îndelungat,
imagini cu junii ce-au fost la tăiat.
O fi fost cordonul de in şi bumbac
sau vestonul de brocart, ce-i făcuse pe plac?
Cu siguranţă ar fi văzut dacă pe lame,
nelegiuţii ar fi lăsat ceva scame!

*

Îşi aduse aminte de un domn posac,
un tub de carton cu dinţii de lac,
ce-o adusese la exasperare,
aderând la suprafeţe interioare,
mărturisindu-i că nici hârtia în dungi
nu are picioare atât de lungi.
Înfipt pe-o pernuţă, un ac olog
îi dădu, fără plată, sfat de ginecolog:
– Aveţi grijă, doamnă şi vă feriţi
de prea multă caznă şi odihniţi
mintea şi trupul, de tevatură,
dacă v-aţi trezit în pântec cu altă făptură!
Şi aveţi grijă şi la dietă,
să fie bogată în produse cu etichetă!
– Mulţumesc, domnule, nu pare veche
rana ce v-a lăsat fără ureche …
– M-au uitat în cusătură
nişte zăpăcite, la ieşirea din tură,
şi când m-am trezit, la crăpatul de zori,
copiii din vecini mă-ntrebau de culori:
– Maestre Van Gogh, pentru floarea din soare
folosim aţă galbenă, de cum răsare
sau o lăsăm să se-nalţe zglobie
şi o brodăm cu cea aurie?
– La câtă răbdare dovediţi pe-nserat,
aţi fi un tată cu adevărat minunat,
nu ştiu dacă nu consideraţi a fi gest pripit,
dar v-aş cere de soţ, vă dau timp de gândit
până apare pe lume, micuţă,
noua ideologie de forfecuţă.

*

După luni de-aşteptări şi schimb de inele
s-au trezit pe cap cu un set de andrele …

*

Dor transparent

* 

Poate alte iubiri ţi-au îngenunchiat cu inel,
eu ţi-am desenat în jurul sufletului un carusel,
nu are etichetă, nu poate fi lăsat la amanet,
nu pot nici să-l descriu, nu e nimic concret.

*

Nu poate fi vândut drept bijuterie,
e menţionat, în treacăt, între coperţi, la librărie,
are nevoie de inimă, pentru curent alternativ
între fiorul minţii şi pulsul evaziv.

*

Nu ţine cont de modă, nu e nici fotogenic,
ci doar un zbor cu aripi prinse-n lanţuri şi un hohot isteric,
un vertij, un sâmbure de închisoare, dincolo de patimi,
o miopie faţă de sclipiri de diamant, o sete de lacrimi.

*

Apocanlipsă

 *

Vine prăpădul,
copacii îşi scriu avertismentele pe geam,
în lume se înfruntă azi blesteme,
nici eu răbdare parcă nu mai am.
– Doamnă, pot să vă iau acoperişul?
mă întreabă un uragan politicos,
am un copil cam nevricos acasă
şi nu pot să mă-ntorc fără ceva frumos.
– Luaţi şi candelabrele, dar aveţi grijă cu oglinda,
dacă se sparge ne urmăresc ani grei de ghinion,
nah! că a luat-o şi pe Matilda, 
pisica cu maniere de salon!
– Vă supăraţi dacă iau eu pălăria?
mă-ntreabă un ţigănuş de vânt pribeag,
rămas la urmă, să nu-ncurce vijelia,
pe când nu mai aveam niciun chef de arţag.

*

O ploaie se porni şi-nghesuită
între frânturi care sfidează şi hoţii, şi neferii,
cu talgerele iminenţei bătându-mi în urechi,
n-am apucat să văd că inima-mi luase foc şi se căzneau să mă salveze pompierii.
A fost prăpăd azinoapte, leşuri cer reanimare în spitale,
am un transplant de primăvară aşteptând la rând,
pe sub ţărână termite reciclează dezastrul, în furnale,
cuvântul e uşor beteag şi ca să vii, am să-ţi trimit un gând.

*

Zânelor din lumea-ntreagă

* 

Ceasurile bat cu regret în asfinţit,
florile câmpurilor toate m-au părăsit,
singură calc pe umbra de lună,
şoaptele declină să-mi spună noapte bună.
Tata-mi face semne din balcon, discret:
“Uite ce surpriză, ţi-a sosit un pachet!”
Desfac cu grijă panglici de catifea,
pene negre, de struţ zgribulesc pe tafta,
din dantele fine, brodate de mână,
o rochie roz ademeneşte şi-ngână
trupul meu ce tresaltă cu bucurie,
uitând de tristeţi, ce pândeau să vie.
Pe degete-alunecă, fără sfială,
râuri de mătase, din căptuşeală,
o îmbrac fremătând, frumoasa ispită
îmi mângâie pielea, o arde, o-incită,
mă caut în oglindă şi inima-mi bate
ca o nebună, întinsă pe spate
o nimfă se roteşte în vals de meduze,
pe creştet i se-aşează o coroană de frunze
din bogăţia luminii de stele,
ce fură respiraţia şi gândurile mele.
Nu ştiu ce zână, din ce basm, azi viral,
mai trimite Cenuşărese ca mine la bal …

*

Anunţ de matrimoniu

* 

Găseşte-mi o iubire,
una bătrână, cu timpul căzut
până la glezne şi vorba subţire,
cu pantof scâlciat şi şiret desfăcut,
ochelari cu lentile crăpate, 
cu toiag, să-i ţină pe gât oboseala,
o iubire care încă să viseze departe,
dar să-şi lase-n căciulă văicăreala.
Găseşte-mi o iubire
cam surdă şi cu do-ul în fals,
una care să se-mbăţoşeze de fericire
doar pentru câţiva paşi de vals,
să nu-i pese de pantaloni demodaţi,
nici de pălării cu borul mare,
una care să uite bumbii luaţi
pentru inimă, în loc de mâncare.
Găseşte-mi o iubire
care să-mi adoarmă pe braţele reci,
când ne-nchinăm de Buna Vestire
şi mă confundă cu locul de veci.

*

Stare de faptă

*

Nu pot să mai zbor,
mi-am înghiţit aripile când s-a anunţat vijelie,
mi se făcuse dintr-o dată dor
să mă ascund în cochilie.
Am să târâi pe picioare de vânt
glasul care fără aripi nici cântec nu mai ştie,
în noapte mă pătrund din pământ
nişte lăstari, încolţind dintr-un iamb de poezie.

*

Neştiutele

* 

Mă împiedicam în boabe de nisip,
Morganele se foloseau de orice tertip
să-mi fure din cofă, să ducă departe
stranii picături de singurătate.
Vântul învârtea, pe deget, aer fierbinte,
gândul mă-ntreba dacă te mai ţin minte,
coşmaruri invitau nopţile la orgii,
plecam din chipul tău, nu mai voiam să vii …
Dureri îngropam, ilicit, în pustiu,
vulturi pândeau pasul încă viu,
buzele arse adormeau fără vlagă,
tăcerea se semna pe lumea întreagă.


Liliana Widocks: Zbor uşor

De mă-ntrebi …

* 

Îi simt ezitarea şi îl ţin pe loc:
„Iubitule, pentru tine cu timpul mă joc,
îi scriu o poveste, cu visele tale
şi las neuitarea să mă bea din pocale,
îţi lasă, dar, ochii în eşarfă, cuminţi
şi spune-mi, c-o vorbă, ce vrei ori ce simţi,
te lasă purtat de dorinţele mele,
din vintre de munte până la cer şi stele.
Mă lasă, de mână, să-ţi port eu zborul,
închide privirea, trage oblonul
şi lasă doar ochii din suflet să ştie
cuvântul, ce-n taină mi te dă mie”.

*

Îl duc printre crengi de reci stalagmite
şi tremură frigul din schituri ermite,
se-aprind torţe-n peşteră, aducând poveşti
la lumină, în umbră mă strigă: „UNDE EŞTI”?
Îi spun despre ape de cobalt, flămânde,
de unghere ce împing soarta noastră în unde,
ne-nfioară un freamăt, leneş, de lilieci,
mă prinde-ntr-un vals fără griji de poteci,
îmi târâi obrazul, obosindu-i pe faţă,
mă strânge în braţe, îmi fură din viaţă,
pare că sufletu-mi e prins în complot,
„Alint ori durere, ce să-ţi dau?”. „TOT”.
Îl duc pe un colţ de noapte şi iarbă,
şi foamea din mine îi strânge în salbă
umerii, de sub care zvâcneşte nervos
„CE”?, o-ntrebare, dar e de prisos
să-ncerc să-i răspund, nu am cuvinte,
nici voia, nici gândul nu mă mai ţin minte,
bătrâneţi de copac scârţâie-un leagăn,
ne-avântă spre cer, în clocotul reavăn
din plânsul de nori, mă tulbur de el,
mă agăţ ca de rai, cu suspin de inel.
De vrea nemurirea, o smulg de pe stele,
„AM”, mă îngână şi-mi arde pe piele
otrava iubirii, ce-n iluzii desparte
dorul de celălalt, curajul de moarte.

*

Şoapte macerate

*

Se-adună clipele ca boabele-n ciorchine,
pe coaja dulce se coc arome de la tine,
când râzi de vale, când te-ncrunţi la munte,
când strângi în pumn griji şi-ntrebări mărunte,
când soarele îţi fură pacea din privire
şi pune stropi de ploaie, sfidând o fericire.
Am să te beau, ca pe un must, icnind copilăreşte
la pasul tău uşor, ce-alintă şi zâmbeşte,
ori poate am să ademenesc ispitele ce vin
din aşteptarea prăfuită a sticlelor de vin,
să te prelingi în mine, să simt în fierbinţeli
cum furi din minte gânduri şi îmi dai ameţeli,
să ne lăsăm îmbătrâniţi de lipsa de voinţă,
să-mi ceri să-ţi fiu şi prima şi ultima dorinţă.

*

Zbor uşor

*

De ce de vânt?
Mi-am luat avânt
şi pe planor
m-am prins de zbor.
De ce să nu depind de sori,
de decolteul de cocori,
de-albastrul cerului deschis
la pagina fără înscris,
de norii din albuş de ou,
de funda muntelui-cadou,
de ce să nu mă trag-o raţă,
în urma ei, pe fir de aţă,
de ce să zac fără motor,
ca un gâscan în rotisor?
Doar vântul ştie să aplice
destulă frică pe elice,
cât să o ia la sănătoasa,
să-şi caute-n roză mireasa,
de braţe să nu-i mai atârne
vreo cinci furtuni, fete bătrâne,
căci au, drept zestre, şi parale,
şi patru puncte cardinale!

*

Plăcinţele

*

Ah, ce ţi-aş veni de hac

plăcintă dulce, cu dovleac!
Ţi-am pus între fuste mere,
pe gât nucşoară şi-n tăcere
te-am îndopat cu scorţişoară,
ţi-am prins de tiv o cuişoară
şi-mpăturindu-te-ntre palme,
ţi-am pus pe sâni un rând de salbe
de sâmburi nobili de migdală,
brodând pe bluză, cu migală,
motiv de brazi, din furculiţă,
între copturi să ai altiţă
şi când te-oi dezveli de crustă,
să-mi strige pulpa: „Ah, mă gustă,
să-mi simţi pe limbă tot parfumul!”,
„Sunt fermecat”, cum zicea unul
mai bătrân, de la noi din sat,
„da’ bagă-ţi minţile-n dovleac!”.

*

Cuplu

*

Urcă-mi dealurile peste munţi,
coboară-mă în vale, cu paşi mărunţi,
calcă pe pietre cu grijă, dar ferm,
fereşte-ne de căderea devreme-n infern,
ia-mă în braţe, dacă obosesc,
nu mă lăsa din drum să îţi lipsesc,
coboară-mă repede, ca pe-un izvor,
setea s-astâmpăr vântului fără nor,
iar când pietrişul mă va trage la vale,
agaţă-mă de ierburi, ca să îţi fac cale,
pe palme mă trece pragul în hău,
să ne găsească sub numele tău.

*

La locul meu

*

Ca din furtună, ca dintr-un fulger,
iubirea mea s-a oprit într-un înger.
S-a zbătut în clipită, a prins-o în pumn,
mi-a făcut cu ochiul, şi-a deschis un drum
de la norii de vată pân’ la casa de piatră,
unde plânge, în şoaptă, focul din vatră
şi vătraiul păzeşte, ca un soldat,
trosnetul lemnelor, înfumurat.
Ridică piciorul şi loveşte nervos
revolta de flame ce se lasă pe jos,
sărind în scântei, de durere şi ciudă,
lemnele strigă, obligate de trudă,
că-i aproape sfârşitul şi se tem de cenuşă,
mă respir obosită, rezemată de uşă,
ochii rătăcesc, amorţiţi, în transă,
mi-e tăcere pe limbă, am ajuns acasă.

*

Vacanţă în nord

*

Cum o fi vremea pe Steaua Polară,
la agenţie nu mai răspunde nimeni la telefon,
o ploua cu dor de toamnă sau e încă vară?
Cel puţin scăpăm de emisiile de carbon …
Deschide portiera gândului meu şi urcă,
azi emigrăm pe carul vacanţelor din nord,
iubeşte-mă în şoaptă, Pământul ne încurcă,
ne face, ca şi contraofertă, un atac de cord!
Mă gândesc să-ţi pun la gât fularul,
poate ne întâmpină cu ger şi urşi polari,
iubire, dintre anotimpuri numai tu ai darul
să mă ascunzi de Soare în bârlogul Ursei Mari!


Pagina 1 din 3123