poezie de liliana widoks | Dragusanul.ro

Liliana Widock: Neştiutele

Cazier

*

Aseară am înghiţit luna,
ca pe-o pastilă de paracetamol,
mă chinuia o fierbinţeală, îmi era totuna
de mă certam cu noaptea, renunţasem benevol
la dreptul meu de-a-mprumuta lumină,
pentru visele-mi născute oarbe,
poate vreo stea de mână să mă ţină,
când binele din lume doarme.
Aseară am înghiţit lampa de noapte,
de dimineaţă soarele mi-a pus la geam
zăbrele din umbre de frunze moarte,
nici bani de cauţiune nu mai am.
Or să mă judece copacii şi îndrăgostiţii,
martorii lilieci vor declara că-s vinovată,
bazat pe gravitaţie şi superstiţii
juriul de licurici va compensa, ca parte vătămată,
pământul, pentru pierdere de soaţă şi de satelit,
probabil voi putrezi în temniţa cu mucegaiuri
a umezelii, un gardian de întuneric ce n-a păcătuit,
vor aştepta cu sufletul la gură iaduri,
să recunosc că totul a fost plănuit.

*
Poveste cu ustensile

* 

Pentru a evita surprizele neplăcute, folosiţi degetarul.

Foarfeca s-a trezit de dimineaţă
cu buzele strânse şi o stare de greaţă,
venind dinspre mijlocul prins în şurub
şi simţi tensiunea ridicându-se la cub.
În calendarul de fată nemăritată
putea fi o dată însărcinată,
îşi strânse în gânduri, îndelungat,
imagini cu junii ce-au fost la tăiat.
O fi fost cordonul de in şi bumbac
sau vestonul de brocart, ce-i făcuse pe plac?
Cu siguranţă ar fi văzut dacă pe lame,
nelegiuţii ar fi lăsat ceva scame!

*

Îşi aduse aminte de un domn posac,
un tub de carton cu dinţii de lac,
ce-o adusese la exasperare,
aderând la suprafeţe interioare,
mărturisindu-i că nici hârtia în dungi
nu are picioare atât de lungi.
Înfipt pe-o pernuţă, un ac olog
îi dădu, fără plată, sfat de ginecolog:
– Aveţi grijă, doamnă şi vă feriţi
de prea multă caznă şi odihniţi
mintea şi trupul, de tevatură,
dacă v-aţi trezit în pântec cu altă făptură!
Şi aveţi grijă şi la dietă,
să fie bogată în produse cu etichetă!
– Mulţumesc, domnule, nu pare veche
rana ce v-a lăsat fără ureche …
– M-au uitat în cusătură
nişte zăpăcite, la ieşirea din tură,
şi când m-am trezit, la crăpatul de zori,
copiii din vecini mă-ntrebau de culori:
– Maestre Van Gogh, pentru floarea din soare
folosim aţă galbenă, de cum răsare
sau o lăsăm să se-nalţe zglobie
şi o brodăm cu cea aurie?
– La câtă răbdare dovediţi pe-nserat,
aţi fi un tată cu adevărat minunat,
nu ştiu dacă nu consideraţi a fi gest pripit,
dar v-aş cere de soţ, vă dau timp de gândit
până apare pe lume, micuţă,
noua ideologie de forfecuţă.

*

După luni de-aşteptări şi schimb de inele
s-au trezit pe cap cu un set de andrele …

*

Dor transparent

* 

Poate alte iubiri ţi-au îngenunchiat cu inel,
eu ţi-am desenat în jurul sufletului un carusel,
nu are etichetă, nu poate fi lăsat la amanet,
nu pot nici să-l descriu, nu e nimic concret.

*

Nu poate fi vândut drept bijuterie,
e menţionat, în treacăt, între coperţi, la librărie,
are nevoie de inimă, pentru curent alternativ
între fiorul minţii şi pulsul evaziv.

*

Nu ţine cont de modă, nu e nici fotogenic,
ci doar un zbor cu aripi prinse-n lanţuri şi un hohot isteric,
un vertij, un sâmbure de închisoare, dincolo de patimi,
o miopie faţă de sclipiri de diamant, o sete de lacrimi.

*

Apocanlipsă

 *

Vine prăpădul,
copacii îşi scriu avertismentele pe geam,
în lume se înfruntă azi blesteme,
nici eu răbdare parcă nu mai am.
– Doamnă, pot să vă iau acoperişul?
mă întreabă un uragan politicos,
am un copil cam nevricos acasă
şi nu pot să mă-ntorc fără ceva frumos.
– Luaţi şi candelabrele, dar aveţi grijă cu oglinda,
dacă se sparge ne urmăresc ani grei de ghinion,
nah! că a luat-o şi pe Matilda, 
pisica cu maniere de salon!
– Vă supăraţi dacă iau eu pălăria?
mă-ntreabă un ţigănuş de vânt pribeag,
rămas la urmă, să nu-ncurce vijelia,
pe când nu mai aveam niciun chef de arţag.

*

O ploaie se porni şi-nghesuită
între frânturi care sfidează şi hoţii, şi neferii,
cu talgerele iminenţei bătându-mi în urechi,
n-am apucat să văd că inima-mi luase foc şi se căzneau să mă salveze pompierii.
A fost prăpăd azinoapte, leşuri cer reanimare în spitale,
am un transplant de primăvară aşteptând la rând,
pe sub ţărână termite reciclează dezastrul, în furnale,
cuvântul e uşor beteag şi ca să vii, am să-ţi trimit un gând.

*

Zânelor din lumea-ntreagă

* 

Ceasurile bat cu regret în asfinţit,
florile câmpurilor toate m-au părăsit,
singură calc pe umbra de lună,
şoaptele declină să-mi spună noapte bună.
Tata-mi face semne din balcon, discret:
“Uite ce surpriză, ţi-a sosit un pachet!”
Desfac cu grijă panglici de catifea,
pene negre, de struţ zgribulesc pe tafta,
din dantele fine, brodate de mână,
o rochie roz ademeneşte şi-ngână
trupul meu ce tresaltă cu bucurie,
uitând de tristeţi, ce pândeau să vie.
Pe degete-alunecă, fără sfială,
râuri de mătase, din căptuşeală,
o îmbrac fremătând, frumoasa ispită
îmi mângâie pielea, o arde, o-incită,
mă caut în oglindă şi inima-mi bate
ca o nebună, întinsă pe spate
o nimfă se roteşte în vals de meduze,
pe creştet i se-aşează o coroană de frunze
din bogăţia luminii de stele,
ce fură respiraţia şi gândurile mele.
Nu ştiu ce zână, din ce basm, azi viral,
mai trimite Cenuşărese ca mine la bal …

*

Anunţ de matrimoniu

* 

Găseşte-mi o iubire,
una bătrână, cu timpul căzut
până la glezne şi vorba subţire,
cu pantof scâlciat şi şiret desfăcut,
ochelari cu lentile crăpate, 
cu toiag, să-i ţină pe gât oboseala,
o iubire care încă să viseze departe,
dar să-şi lase-n căciulă văicăreala.
Găseşte-mi o iubire
cam surdă şi cu do-ul în fals,
una care să se-mbăţoşeze de fericire
doar pentru câţiva paşi de vals,
să nu-i pese de pantaloni demodaţi,
nici de pălării cu borul mare,
una care să uite bumbii luaţi
pentru inimă, în loc de mâncare.
Găseşte-mi o iubire
care să-mi adoarmă pe braţele reci,
când ne-nchinăm de Buna Vestire
şi mă confundă cu locul de veci.

*

Stare de faptă

*

Nu pot să mai zbor,
mi-am înghiţit aripile când s-a anunţat vijelie,
mi se făcuse dintr-o dată dor
să mă ascund în cochilie.
Am să târâi pe picioare de vânt
glasul care fără aripi nici cântec nu mai ştie,
în noapte mă pătrund din pământ
nişte lăstari, încolţind dintr-un iamb de poezie.

*

Neştiutele

* 

Mă împiedicam în boabe de nisip,
Morganele se foloseau de orice tertip
să-mi fure din cofă, să ducă departe
stranii picături de singurătate.
Vântul învârtea, pe deget, aer fierbinte,
gândul mă-ntreba dacă te mai ţin minte,
coşmaruri invitau nopţile la orgii,
plecam din chipul tău, nu mai voiam să vii …
Dureri îngropam, ilicit, în pustiu,
vulturi pândeau pasul încă viu,
buzele arse adormeau fără vlagă,
tăcerea se semna pe lumea întreagă.


Liliana Widocks: Zbor uşor

De mă-ntrebi …

* 

Îi simt ezitarea şi îl ţin pe loc:
„Iubitule, pentru tine cu timpul mă joc,
îi scriu o poveste, cu visele tale
şi las neuitarea să mă bea din pocale,
îţi lasă, dar, ochii în eşarfă, cuminţi
şi spune-mi, c-o vorbă, ce vrei ori ce simţi,
te lasă purtat de dorinţele mele,
din vintre de munte până la cer şi stele.
Mă lasă, de mână, să-ţi port eu zborul,
închide privirea, trage oblonul
şi lasă doar ochii din suflet să ştie
cuvântul, ce-n taină mi te dă mie”.

*

Îl duc printre crengi de reci stalagmite
şi tremură frigul din schituri ermite,
se-aprind torţe-n peşteră, aducând poveşti
la lumină, în umbră mă strigă: „UNDE EŞTI”?
Îi spun despre ape de cobalt, flămânde,
de unghere ce împing soarta noastră în unde,
ne-nfioară un freamăt, leneş, de lilieci,
mă prinde-ntr-un vals fără griji de poteci,
îmi târâi obrazul, obosindu-i pe faţă,
mă strânge în braţe, îmi fură din viaţă,
pare că sufletu-mi e prins în complot,
„Alint ori durere, ce să-ţi dau?”. „TOT”.
Îl duc pe un colţ de noapte şi iarbă,
şi foamea din mine îi strânge în salbă
umerii, de sub care zvâcneşte nervos
„CE”?, o-ntrebare, dar e de prisos
să-ncerc să-i răspund, nu am cuvinte,
nici voia, nici gândul nu mă mai ţin minte,
bătrâneţi de copac scârţâie-un leagăn,
ne-avântă spre cer, în clocotul reavăn
din plânsul de nori, mă tulbur de el,
mă agăţ ca de rai, cu suspin de inel.
De vrea nemurirea, o smulg de pe stele,
„AM”, mă îngână şi-mi arde pe piele
otrava iubirii, ce-n iluzii desparte
dorul de celălalt, curajul de moarte.

*

Şoapte macerate

*

Se-adună clipele ca boabele-n ciorchine,
pe coaja dulce se coc arome de la tine,
când râzi de vale, când te-ncrunţi la munte,
când strângi în pumn griji şi-ntrebări mărunte,
când soarele îţi fură pacea din privire
şi pune stropi de ploaie, sfidând o fericire.
Am să te beau, ca pe un must, icnind copilăreşte
la pasul tău uşor, ce-alintă şi zâmbeşte,
ori poate am să ademenesc ispitele ce vin
din aşteptarea prăfuită a sticlelor de vin,
să te prelingi în mine, să simt în fierbinţeli
cum furi din minte gânduri şi îmi dai ameţeli,
să ne lăsăm îmbătrâniţi de lipsa de voinţă,
să-mi ceri să-ţi fiu şi prima şi ultima dorinţă.

*

Zbor uşor

*

De ce de vânt?
Mi-am luat avânt
şi pe planor
m-am prins de zbor.
De ce să nu depind de sori,
de decolteul de cocori,
de-albastrul cerului deschis
la pagina fără înscris,
de norii din albuş de ou,
de funda muntelui-cadou,
de ce să nu mă trag-o raţă,
în urma ei, pe fir de aţă,
de ce să zac fără motor,
ca un gâscan în rotisor?
Doar vântul ştie să aplice
destulă frică pe elice,
cât să o ia la sănătoasa,
să-şi caute-n roză mireasa,
de braţe să nu-i mai atârne
vreo cinci furtuni, fete bătrâne,
căci au, drept zestre, şi parale,
şi patru puncte cardinale!

*

Plăcinţele

*

Ah, ce ţi-aş veni de hac

plăcintă dulce, cu dovleac!
Ţi-am pus între fuste mere,
pe gât nucşoară şi-n tăcere
te-am îndopat cu scorţişoară,
ţi-am prins de tiv o cuişoară
şi-mpăturindu-te-ntre palme,
ţi-am pus pe sâni un rând de salbe
de sâmburi nobili de migdală,
brodând pe bluză, cu migală,
motiv de brazi, din furculiţă,
între copturi să ai altiţă
şi când te-oi dezveli de crustă,
să-mi strige pulpa: „Ah, mă gustă,
să-mi simţi pe limbă tot parfumul!”,
„Sunt fermecat”, cum zicea unul
mai bătrân, de la noi din sat,
„da’ bagă-ţi minţile-n dovleac!”.

*

Cuplu

*

Urcă-mi dealurile peste munţi,
coboară-mă în vale, cu paşi mărunţi,
calcă pe pietre cu grijă, dar ferm,
fereşte-ne de căderea devreme-n infern,
ia-mă în braţe, dacă obosesc,
nu mă lăsa din drum să îţi lipsesc,
coboară-mă repede, ca pe-un izvor,
setea s-astâmpăr vântului fără nor,
iar când pietrişul mă va trage la vale,
agaţă-mă de ierburi, ca să îţi fac cale,
pe palme mă trece pragul în hău,
să ne găsească sub numele tău.

*

La locul meu

*

Ca din furtună, ca dintr-un fulger,
iubirea mea s-a oprit într-un înger.
S-a zbătut în clipită, a prins-o în pumn,
mi-a făcut cu ochiul, şi-a deschis un drum
de la norii de vată pân’ la casa de piatră,
unde plânge, în şoaptă, focul din vatră
şi vătraiul păzeşte, ca un soldat,
trosnetul lemnelor, înfumurat.
Ridică piciorul şi loveşte nervos
revolta de flame ce se lasă pe jos,
sărind în scântei, de durere şi ciudă,
lemnele strigă, obligate de trudă,
că-i aproape sfârşitul şi se tem de cenuşă,
mă respir obosită, rezemată de uşă,
ochii rătăcesc, amorţiţi, în transă,
mi-e tăcere pe limbă, am ajuns acasă.

*

Vacanţă în nord

*

Cum o fi vremea pe Steaua Polară,
la agenţie nu mai răspunde nimeni la telefon,
o ploua cu dor de toamnă sau e încă vară?
Cel puţin scăpăm de emisiile de carbon …
Deschide portiera gândului meu şi urcă,
azi emigrăm pe carul vacanţelor din nord,
iubeşte-mă în şoaptă, Pământul ne încurcă,
ne face, ca şi contraofertă, un atac de cord!
Mă gândesc să-ţi pun la gât fularul,
poate ne întâmpină cu ger şi urşi polari,
iubire, dintre anotimpuri numai tu ai darul
să mă ascunzi de Soare în bârlogul Ursei Mari!


Liliana Widocks: De nopţi, de vis, de tine

Iubire de polistiren

*

Te iubesc pe apucate,
pe nemâncate,
când se mai sparge câte o secundă
din serviciul de ceai,
când dulceaţa se sinucide
pe fundul paharului cu apă,
de dragul linguriţei,
ce-a emigrat sub masă,
în altă casă,
în altă cumplită amiază
pentru iubire,
căldură mare şi niciun
gând de gheaţă.
Te iubesc peticit,
din alte dorinţe,
ca o frunză de spanac
spânzurată de dinţi,
în poza de maturitate.
Te iubesc falimentar,
buzunare sparte
şi covrigi azvârliţi, a lehamite,
pe cozi de câini sătui,
în amorţeli de străzi.


Basorelief

*

Am cârpe în culori, cu etichete
ce mă sfidează, nici nu le-am purtat,
dar de la Shakespeare nu am, din sonete,
niciun cuvânt pe buze emigrat.
Am mese şi birouri cu sertare,
secrete-nchise-n chei prinse la gât,
dar dintre bolile comunitare
nu am nici milă, nici silă de urât.
Am stări de nervi şi uneori migrene,
fobii de mii de feluri şi spaimă de iubit,
trupul flămând de preamăriri eterne
mi-a pus sare pe suflet şi l-a înghiţit.

poeme de Liliana WIDOCKS

Ţara mea (habar nu) are

*

Când vrei să furi o ţară
le dai turiştilor de neam apă la moară,
că ce sunt ei, de nu bieţi trecători,
cu metastaze de patriotism la subsuori?
Promiţi flămânzilor friptură şi sarmale,
vacanţelor trei puncte cardinale,
pe-al patrulea-l promiţi la tine-acasă,
să doarma liniştiţi cât ţara e frumoasă,
bolnavilor le vinzi speranţă,
şi-i dai lui Dumnezeu mai multă importanţă,
să fie el ministrul din guvern,
ce preamăreşte lingura de lemn,
hoţilor le sugerezi că este de furat,
ce dacă când ajung totu-i deja luat!
Cu cât mai multa zarvă şi chin la frontiere,
cu atât pe limba-ţi fină mai mult lapte şi miere,
iar celor care văd în tine chip de fiară
pune-le eticheta de trădător de ţară,
doar nu le-ai luat tu plugul şi ogorul,
tu ţi-ai băgat în buzunar doar viitorul!
Ce ştiu ei despre ceva ce n-a mai fost,
au televiziuni, gândirea n-are rost,
le dai un os, le-arăţi un pic ce pot,
în timp ce-ţi treci pe nume ţara, cu votul lor cu tot.


De nopţi, de vis, de tine

*

Fugind de tot ce-n mine rănea ruga de seară,
am adormit mimând în braţe-o primăvară,
iar ochii zămisliră din gând, fără să vadă,
un zbor cu vânt prielnic şi aripi de zăpadă,
purtam pe mine norii şi păsări fără nume,
sorii păşeau cu grijă, să nu ard în tăciune,
mă aştepta drum lung şi dinspre nebuloasă
un cântec de sirenă plângea să vin acasă,
şi tremuram din pântec, şi îmi strângeam în dinţi
răcnetul sălbatic ce mă scotea din minţi,
focul cresta în mine scântei, vânzând luceferi
mărilor, ce ţineau pe umeri zeii teferi
ai vremurilor, când sedus de o efigie,
îţi inventam biserici de apă şi-o religie.
Gândul la tine destramă visul în fărâme,
sunt expulzat din zbor, lăsat să cad anume
pe gustul tău de dulce, pândit de-al meu, amar,
din primăvară strigă ‘rămas bun!’ solitar
un ultim, iluzoriu preot, atent să nu dea greş,
când binecuvântează din noi flori de cireş.

Căruţele de miazănoapte

*

Suit pe capră, ţiganul cugeta la viaţă,
învârtind pe deget capete de mustaţă,
trăitul de pe-o zi pe alta e ca mersul cu căruţa,
îţi mai plesneşte câte-o osie, de-atâta huţa-huţa,
ete şi-acum, un popă voia să-i cumpere hangerul,
cu toc făcut de el, dar ţiganca pierduse puradelul
şi se-nvârtea nebuna de juru-i împrejur,
să-l prindă pe-ăla micu’, dar ăla, fără tur,
nici alte cele, doar o cămăşuţă stacojie
şi-o vestă zdrenţuită, mai groasă, de dimie,
alerga, călcând pe frunze verzi, de ştir,
când mă-sa încerca să-l ia sub coviltir.

*

Îl prinse strâns de mijloc şi-l puse între cârpe,
s-adoarmă, cât îl legăna pe pulpe,
dar năzdrăvanul îi sări din braţe
şi se luă după un stol gălăgios de raţe,
ţiganul îşi aprinse molcom o ţigară,
mai era vreme până să dea lumina-n seară,
creştea inima-n el, să îşi vadă băiatul
cum o stârnea pe mă-sa, să-nceapă cu rugatul,
când lângă şanţ, când pus sub coviltir,
râdea ţiganul, cu mâna la chimir.
Până ţiganca, sătulă de-atâta tevatură,
îl prinse între coapse şi-i puse ţâţa-n gură,
ţiganul dădu bice calului, care de-atâta aşteptat
trase de frâie şi se-ntinse la drum, ca un turbat,
copilul adormi cu mă-sa, printre şoapte,
pe buze-i se prelinse un fir blajin, de lapte.

poeme de Liliana WIDOCKS

Păreri de marmeladă,

fără pâine cu unt

*

Bărbaţii stau într-un picior, pe cioburi mici
din laşitatea stelelor fundamentale,
nu au nici foc în vatră, nici prichici
pe care inima să-şi lase durerea grea, de şale.
Creierul se sinucide, în griuri, pe bărbii,
sătul să plimbe ţanţoş, fără de oglindă,
credinţe moarte şi aparenţe vii,
o lume-n care doar orgoliul se perindă.
Bărbaţii stau într-un picior pe stâlpii muţi
ai cimitirelor ce fac trafic de cuvinte,
ca nişte cocostârci luaţi la bani mărunţi
de-o primăvară, care s-a-nvăţat minte.

Lipsă de mânie

*

Mă chinuie o despărţire, de aseară,
ca o durere de măsea cu epoleţi,
un colonel fără birou venit să ceară
s-aduc, pentru război, cinci nătăfleţi.
Mă chinuie gastrita libertăţii,
dreptul de-a flămânzi şi de-a iubi din nou,
capcane sapă inima împrejurul cetăţii,
mintea doar ce şi-a lustruit medalii de erou.
Am şase primăveri, dormind în cuib cuminţi,
nu-s viermi pe frunze, îndată îşi iau zborul,
am să arunc pe fruntea zilelor fierbinţi
găleţi de apă, să nu-mi ducă dorul.
Aleg din rafturi o toamnă cu coperţi,
din cele cu nori mânioşi şi ploaie rece,
poate-am să chem, spre seară, îngerii incerţi
ai închisorilor prin care durerea se petrece.


Nimfa apelor

*

Mă chinuiau zile de vară,
cu arşiţă şi-nsingurare
şi mă căinau abia spre seară
brize de sori denigratoare.
Plecam din lumea mea urbană,
fără regret, doar c-un rucsac,
în munţi-nălţasem o cabană,
s-o văd pe ea dansând în lac.
Venea în voaluri de tăcere,
goală sub zvon de borangic,
din nori îşi trimitea himere
luna, s-o-mbrăţişeze-un pic.

*

M-ascunde-ursuzul stufăriş,
ce lasă braţele să-i cadă
pe ochii-mi, când privesc furiş
la pielea-i umilind zăpadă.
Nu ştiu nici azi şi nici nu voi
să ştiu de-i zână sau femeie,
cât suntem lângă cer doar noi,
sunt gol de teamă şi idee.
Se-afundă-n negura de ape,
apoi se-avântă către cer,
mă trec fiori, mă prind în şoapte
gândaci şi-un liliac stingher.

*

I-aş săruta călcâiul fin
şi sânii-obrăzniciţi de vânt,
de e femeie sau delfin
sunt lavă, febră din pământ.
Cu degete de noapte pline
să-i mângâi trupul şi să mor,
să curgă inima din mine
şiroaie, s-o înec, s-o dor.
Dar mai presus de Afrodită
din unde dulci şi diafane,
tremură timpul, în clipită
şi luna obosită-adoarme.

*

Alerg să-i fur măcar sărutul,
o prind de mână şi din zori
în stropi o iroseşte gândul
c-o pierd, din palmă îmi cresc flori.
Şi-n blândul vis al dimineţii,
căutători de-odoare-n soare
murind rămânem datori vieţii
cu-a inimii înstrăinare,
căci arsă e în nemurire,
sufletul doarme în cenuşă,
sărutul ei este iubire
şi-nchide după noi o uşă.


Liliana Widocks: O umbră din cer

Lumea îndărăt

*
Azi noapte minţile m-au purtat pe un bob de grâu,

un echilibru fragil, din gânduri sunt făcuţi ologii,
căutam să m-aşez într-o albie de râu,
din inima oraşului mă pândeau, gâfâind, orologii.

*

Îmi era frig de frunza verde şi de crusta aurie,
aluviuni cădeau din ploi, să-nnobileze drojdia de mâine,
valuri treceau, nu era loc de prins la mal, în sihăstrie,
visam să mă întorc, de mi-o fi dat, târziu, în veşnicia gustului de pâine.

*

Nod de eşarfă

*

Mă întrebi mereu
despre eşarfele mele,
de ce le port ca pe nişte coliere,
de ce nu mă despart niciodată de ele …
Cele cu flori mari şi roşii,
care par că abia s-au înfruptat
din polen,
cele cu frunze mici, delicate,
fremătând când le respir
în poem,
eşarfe cu buline colorate, rotunde,
eşarfe vărgate cu răni sângerânde,
profunde,
eşarfe în care îşi ascund
glasul clopoţei,
în care inimi de pluş îşi atârnă
la urechi, cu emfază, scântei.

*

Dar vântul? Vântul acela nebun,
care răbufneşte de nicăieri
şi fură, pe aripi, vlaga din viaţă,
de vântul acela, ce-ţi pierde
gândul de ieri,
nu mă întrebi, nu vrei să ştii?
Am să-ţi povestesc cum mă rupe-n fâşii …
Certuri aprige, ale firii,
uneori gelozii,
îl trimit val-vârtej,
prigonind nepăsarea-n câmpii,
atunci mă agăţ cu eşarfa
de câte-un copac
şi tremurăm amândoi,
icnind în suspin
ne strângem în braţe,
înspăimântaţi
că ar putea să ne smulgă
din rădăcini.
Palele acelea nervoase
ar trebui închise-n ospicii,
să nu mai existe chin
şi sacrificii.

*

Ploi ne curg lacrimi pe-obraz
şi pe scoarţă,
obosiţi atârnăm
de o clipă de viaţă,
până la ziua când se va desprinde
de noi, în rafale, iubirea,
când vom fi smulşi în bucăţi
şi ne va semna, indescifrabil,
despărţirea.
Şi poate chiar şi atunci
mâinile mele, rupte, vor strânge-n eşarfă
frunze şi aşchii de lemn,
ca o răzvrătire,
ca o răzbunare pe soartă.

*

O umbră din cer

*

– Unde sunt toţi, de ce-au plecat?
– S-a lăsat frigul, Doamne şi a-nnoptat.
– Le-am dat focul, blândeţea din lună,
îngeri de noapte, de pază bună …
– E drept, Doamne, dar ei gândesc
că şi tu ai Sfinţii, ce te feresc
de diavol, de singurătate,
nu-şi imaginează că ţi-ar fi frică de moarte.
– Le-am dat minte, copii, sănătate,
iar ei m-au dat, pe rând, la o parte,
spune-mi, am greşit că le-am tot dat?
– Nu, Doamne, le-ai dat pentru că s-au rugat.
– Ţie ce nu ţi-am dat, de-ai mai rămas un pic?
– Eu, Doamne, nu am aşteptat nimic,
dar ai uitat în mine o lumină,
ce face din noapte o zi fără vină
şi arde în candela mâinilor mele,
când eşti obosit, te duce, de mână, la stele.

*
Plângiat, Nichita

*

Cum ar fi ca într-o dimineaţă
soarele să se trezească din mare,
să-şi şteargă faţa de mătasea
de pe pântecul tău,
stropi de foc să te ardă
până adânc, în măruntaie,
moartea să se teamă de
scânteile din lumină,
vremea să-nchidă ochii
şi apa să-ţi refuze dorul de lacrimi?
Cum ar fi să-i porţi durerea
de a naşte şi de a ucide
într-o singură îmbrăţişare?
Te-ai gândit?
Cum ar fi?

*
Portret de dac

*

Pentru că nu i-am găsit acasă pe draci,
a trebuit să mă mulţumesc c-un interviu cu daci.
– De câte ori îi cotropeaţi pe romani?
– În fiecare zi, ne permiteam, aveam bani,
dar ca să economisim fosile, pentru petrol,
îi păruiam la noi, pe tăpşanul gol,
noi am spus primii că drumurile duc la Roma,
ca să-i păcălim pe alţii, ce umblau aidoma
cu noi după emancipatele femei romane,
care serveau vinul în togi diafane,
dar se lăsau seduse de filosofi,
nu de noi, importatori timpurii de cartofi.
Păi cine mai avea, ca noi, barză,
când ei abia silabiseau viţel, la amiază?
De viezure nici nu mai vorbim,
doi ochi migdalaţi, ce apar din senin
şi nu-s vicleni, ca cei de pisică,
nouă animalele ne ştiu de frică!
Neam cu faimă de vajnici bărbaţi,
lupii ne şuieră-n drapel, suntem fraţi,
dar purtăm în suflet şi gingăşie,
pentru femeia care ştie să ţie,
pe umeri, şi casa, şi-un snop de copii,
cât suntem plecaţi în cronici de vitejii
şi aşteaptă în prag, cu cataplasme
din frunze de varză, ce, ca în basme,
iau durerea din picioare-obosite
şi oblojesc burţile noastre lihnite.
Pentru ele furăm albinelor mierea,
să-şi pomădeze buzele, pielea,
să bată sub tălpi vinul din strugure,
inima dacului pe-nserat să o tulbure,
să-i ducă în suflet blândeţea din oi,
până Zamolxe pregăteşte-alt război.

*
Simţuri orfane

*

Ai vrut să mă rătăceşti în întuneric,
să mă absoarbă-n agonie calmul eteric,
ai vrut să uiţi, să nu-ţi aminteşti,
că fără verbul meu nu poţi să iubeşti.
M-ai îngropat în grădină, m-ai făcut pământ,
ai înfruntat soarele şi-ai făcut legământ,
de mă răsare, de-mi dă chip de floare,
să-mi otrăveşti seminţele, să mă calci în picioare,
m-ai promis râului, pe pietre de moară,
dacă scoate din mine, fără să te doară,
ciobul de inimă, metamorfozat amintire,
de când blestemul nepăsării te-a spart în iubire.

*


Liliana Widocks: Amintiri în maci

Amintiri în maci

*

Mă strânge iarba de la subsuori,
ţărâna-mi fură visul în culori
şi pân’ la oase, îmi e dor şi îmi e frig,
de şoaptele ce mă căzneam să-ţi strig,
dar nu mă mai aud nici munţi, nici văi golaşe,
pe pântec mi s-au aşezat, în nori de fum, oraşe
şi muncitori întorc lumina-n schimbul trei,
când nasturii de bluză mi-i deschei,
foşnesc zboruri de lilieci pe fuste
şi vin gângănii, tremurând din aripi, să mă guste,
mă plouă cerul şi mă scurg sub pietre,
tufe de crini mi se agaţă-n plete,
se strâng să-mi bea, din suflet, vârcolaci,
sângele-mi fuge-n lume – câmp de maci
şi din dorinţe mi se-alege praf de aur,
purtat de vânt, urcă la cer balaur,
înghite îngeri, cerând din rai, pentru-amândoi,
un strop de vin şi-un colţ de pâine înapoi,
să-ţi înviez pe palme, să mă zideşti ulcior,
să locuim săraci şi goi în clipa de amor,
să nu ştiu altă vorbă, să nu asculţi alt glas,
timpul să creadă că doar noi doi i-am rămas.

*
Pravilă veche

*

Între petale de garoafă am să-ţi scriu
un peşte zvârcolind în argint viu
şi am să desenez pe tivul zdrenţuit,
o literă din graiul aramit,
o şoaptă cu buzele rotunde,
pusă-n ecou, ce nu ştie pe unde
îşi poartă icnitura din plămâni
şi vin răspunsuri peste săptămâni.
Pe palme am să cern în ploaie
făină albă, drojdia o să se-nfoaie
şi-o să se ia cu mine la arţag,
pe pâine o să coc sărut cu drag
şi din picioare am să-ţi cânt o poartă
din lemn de trandafir, cu păsări sculptată,
iar zborul, prins la dumneata sub piele,
mi-o zdruncina amarul din nuiele,
cât înconjoară-un rob al bolţilor grădina
şi Dumnezeu îmi caută în păr vina.
Am să semnez, pe cioburi mici de rouă,
iubirea mea cea veche, pe-asta nouă
şi de-ai să uiţi un gând pe lăcrămioare,
am să te-aştept pe cruce, până-n Postul Mare.

*

Mă văd

*

Mă dor înlăuntrurile,

mă rup din vis gândurile,

pun noapte pe faţă tristeţile,

nu mă primesc dimineţile.

Mă calcă-n picioare lamentările,

pun sare pe rană toate culorile,

mă uită, murind, disperările,

mă plâng, fără noimă, aşteptările.

*

Balet

*

Se ridică pe vârfuri, se lasă pe călcâi,
se roteşte pe gleznă, vrea să rămâi
cu ochii închişi, să simţi pasul uşor,
tremur din pleoape, ştie c-o ador,
mă poartă pe degetele fine,
îi simt răsuflarea pe tâmple, când mă ţine
de mijloc, mă prinde în voaluri,
precum râul se-ntinde şi sărută la maluri,
dansăm, ritmul ne crede poeţi,
din versuri alegem iambii desueţi,
loveşte din talgere, ne-mproaşcă fiori,
îi ridic oboseala, de la subsuori,
îmi şopteşte să deschid ochii, să vadă
luminile ce-au lăsat cortina să cadă,
plec după ea, tăcerea e senină,
mi-a tatuat pe suflet, otrava, o balerină
şi mor, fără să ştiu de are antidot
pentru iubirea, fără margini, a unui idiot.

*

Criză de identitate

*

Mă mână iapa iadului în dezastru,
soarele s-a tras la faţă, în albastru,
cerul e-n flăcări, raiul doarme-n scrum,
centaurii pasc amintirea, pe drum, 
iarba e albă, lepra minerală
sfârtecă cu ţurţuri aurora boreală
şi curge pe pământ sânge bolnav de tuse,
din oasele torturii spinări ne sunt impuse,
să le-mbrăcăm cu vremea, ce am lăsat să plece,
minutul ţine biciul în pumn şi ne petrece
dincolo de moarte, căci nu-i ştim înţelesul,
ziua e roşie-n obraji, un tunet i-a şters sensul
şi nopţile, ce-au abuzat, în somn, orice culoare,
mă strigă s-adăstăm în universuri călătoare,
dar nu am paşaport, din infinit lipsesc,
nu am nici literă, până nu te găsesc.

*

Agenţi sanitari

*

Îmi cad ochii pe o scrisoare,
ce ai trimis cu ultimul poştaş,
azi despărţirile vin din calculatoare,
fără mirosul disperării de pripas.
Îmi picură din ochi bucăţi de amintiri,
imagini ce ţineau stavilă pentru lacrimi,
le-nchid în plicul marilor iubiri,
răpuse sub grea lespede, de patimi.
Sunt orb în mintea mea de-acum şi nu mai ştiu
de pipăi adjectivele sau verbul obosit,
mă trag de fuste lăcuste, în pustiu,
să devoreze ultima fărâmă de suflet chinuit.


Pagina 1 din 212