poezie de liliana widoks | Dragusanul.ro

Liliana Widocks, a doua îmblânzire a cuvintelor

Liliana Widocks, „o chemare de desene rupestre / de pe pereţii inimii” (Tristețile), descifrează, „în umbra timpului” (Criză de pământ), o verticalitate ciudată a cuvintelor, a zicerilor care caută și descoperă semnificații noi, durând o arhitectură existențială cosmică, în ciuda pigmentării cu „stranii picături de singurătate” (Neștiutele). Poezia ei „îmblânzeşte pentru a doua oară cuvintele” (A fost Cuvântul), pentru a le reînsufleți într-un protest oarecum stănescian (ca trăire), dar retrăit prin bine premeditate desprinderi și din inefabil, și din realitatea care „ascunde ochii sufletului sub şevalete de păun” (Drumeț), „pentru ca realitatea / să nu eternizeze în ridicol, / din lipsă de haz” (Eschivă).

*

Numărându-se, prin nemiloasă asumare, printre „pribegii timpului”, care îi „bat la porţi”, pentru a-i reaminti că „nemuririi” îi este „datoare chiria pe-o secundă” (Intermezzo), Liliana Widocks se modelează lăuntric prin trăire lirică și „îşi nenumără bătăile inimii, / una în faţa celeilalte, / una în spatele celeilalte” (Tempora… tandem…), întrezărind sau conturând căi, soluții, rațiuni sau doar fantasme care să consolideze puterea de a fi, de a duce pe suflet și alceva decât propriul trup, trupurile ființelor umane fiind, în fond, „îngerii incerţi / ai închisorilor prin care durerea se petrece” (Lipsă de mânie), mereu și mereu înșfăcate de vârtejul cosmic al unor „credinţe moarte şi aparenţe vii” și devenind, ca spațiu existențial, doar „o lume-n care doar orgoliul se perindă” (Păreri de marmeladă, fără pâine și unt).

*

O foame de lumină, o disperare de lumină, o „iernivoră” de lumină domină spațiul liric al Lilianei Widocks, frământându-l, fluidizându-l, risipindu-l în picuri și adunându-l în uriașă curgere, în frunză pe apă și în frunză pe cer, în inflorescențe care-i bat la fereastră, durându-i lăcașul și transparențele adăpării „din cazna celor făr’ de-amintiri” (Cai pe tâmple adormiți). O derută de lumină impune „delimitarea vieţii de / cadenţatul timp, / cât El stă tolănit / pe ani-lumină” (Iernivore), într-un univers „întors pe dos de nepăsări dumnezeieşti” (Încurcături), chiar și atunci când impulsul liric renunță „benevol / la dreptul meu de-a-mprumuta lumină, / pentru visele-mi născute oarbe” (Cazier), în supliciul și ispășirea vieții, care, în fond, nu este decât „un împrumut al secundelor din eternitate” (Umbre de gânduri pe Nil).

*

Se poate descoperi în poezia Lilianei Widocks un mai presus de cuvinte, deci o desfășurare de parabole (mai mult, mult mai mult decât metafore), care, aidoma curcubeului, se stâlpește undeva, întotdeauna pe două repere – de unde și iluzia iubirii, de unde și revolta discretă împotriva lumii urbane, care o ține înlănțuită, stabilindu-i și libertăți îngrădite, „gropi a neputinţă, gropi zădărnicite” (Criză de pământ), în care o „chinuie gastrita libertăţii, / dreptul de-a flămânzi şi de-a iubi din nou” (Lipsă de mânie). Iar evadările necesare din datul existențial istoricizat se săvârșesc prin cuvânt, deși, în acest spațiu al vremelniciei, „cuvântul e uşor beteag”(Apocalipsă) și „doar pământul aude / lacrimi, dictând în întuneric secunde” (Păcatul soarelui). Tocmai de aceea, în neprecizat și fără vreo trimitere la el, stă străvezimea chipului filosofului sau, mai curând, șuvoaiele înșiruite absolut surprinzător ale cărților de înțelepciune, din care sufletele și nicidecum oamenii își adună cele necesare durării de făgașuri spre speranță sau spre scepticism.

*

Poezia Lilianei Widocks înseamnă un astfel de făgaș, menit iluminării speranței, „care să se-mbăţoşeze de fericire / doar pentru câţiva paşi de vals” (Anunț de matrimoniu) sau pentru totdeauna (I. D.).


liliana widocks: o pieptănare de văzduhuri

Preumblări

* 

Adună-mă din ape,
m-am irosit în peşti,
roagă noaptea să sape
până-n adâncurile neomeneşti.
Izbăveşte-mă de ceaţă,
de-alergătura arătărilor din nori,
topeşte-mi aşteptările de gheaţă,
trimite-mi arşiţe în sărbători.
Goleşte-mi strugurii de vin,
poartă-l pe deget, ca inel de mire,
sărută-mi pe la tâmple gustul de pelin,
când praful s-o aşterne pe sticle cu iubire.
Pune-mi somn pe rana deschisă,
răsuceşte infinitul să ne cuprindă,
şoapta ta – o scrisoare trimisă
să-mi întoarcă veşti din oglindă.

*

Iernivore

* 

Ce stare de lene e veşnicia!
O prospeţime de-a lăsa
şi viaţa pe a doua zi,
o pieptănare de văzduhuri
pe timp de nenorocire,
o declinare-ndrăgostită, disperând
de nepăsarea mai tânărului „a fi”.
Ce pestilenţială putrefacţie e soarta!
Delimitarea vieţii de
cadenţatul timp,
cât El stă tolănit
pe ani-lumină.
Îmi bat pe trup,
de unul singur, cuie
şi creştetul, de milă, mi-l înghimp.

*
Mama

* 

De după ochelari ce mă înfruntă, ridicând pe vârfuri
o cheltuială de trufie şi vedenii de minţi tulburi,
mă prinde, drag, de faţă, privirea luminoasă
ce-ascunde oboseala, să-mi facă loc acasă.
Cârpeşte o pereche de şosete, ce-au împletită eternitatea-n lână,
legate de picioare, din vremea când zăpada era uitată la dospit o săptămână,
o rog să le trimită la cimitirul bătrâneţilor, căci au căznit îndeajuns, pe tăcute,
în loc i-am cumpărat perechi cu tiv de flori şi scame nenăscute.
Mă priveşte lung, de după gene, circumspectă, frica
că aş putea să o despart de gândul tinereţii, de dorul de bunica,
îi sărut mâna şi ascund sub un surâs greşeala mea de bine,
tresare, când pricepe şi-alungă din ferestre lumina către mine
şi turuie poveşti din timpuri cu păpuşi scornite din cocenii de porumb,
se-nmoaie-n lacrimi calde şi sufletul mi-atârnă ca de plumb.

*
Dor cu dor se face-amor

* 

Când mi-e dor de tine şi simt c-o să mor,
de nu-ţi văd figura, prăşind pe ogor,
îmi ard două palme, mă dezmeticesc,
ca să fiu atentă despre ce vorbesc.

*

Când mi-e dor de tine, de mă prăpădesc,
deschid cu cheiţa creier femeiesc,
trag oblonul minţii, scurt, din balamale,
pup telepatia gândurilor tale.

*

Când mi-e dor de tine, dor de aiurez,
mă cobor din lene şi analizez
una despărţire, hâdă şi urâtă,
ţi-ai găsit, probabil, altă zână-tută.

*
Cronică de bolnav

* 

Mă încearcă o gripă,
nişte sechele de friguri dintr-o iarnă ce m-a ocolit,
pe spinare mi-a încărunţit o aripă,
respiraţia s-a prelins într-un hârâit.
Dacă vii, fierbe-mi vin cu nucşoară,
scorţişoara s-o pui la sfârşit,
aşteptării îi e frică c-o să doară
nodul de cravată, ca un semn infinit.
Delirează epoleţi pe termometru,
adun silabe căzute din cuvânt,
gândurile mi se-nchid în perimetru,
iar pe-o muchie un câine latră flămând.
Mă întorc în somn şi las batista
să-ţi petreacă fericirea pe peron,
un calmant închide, plictisit, revista,
vând tăcerii iluzii pentr-un foileton.

*


Liliana Widock: Neştiutele

Cazier

*

Aseară am înghiţit luna,
ca pe-o pastilă de paracetamol,
mă chinuia o fierbinţeală, îmi era totuna
de mă certam cu noaptea, renunţasem benevol
la dreptul meu de-a-mprumuta lumină,
pentru visele-mi născute oarbe,
poate vreo stea de mână să mă ţină,
când binele din lume doarme.
Aseară am înghiţit lampa de noapte,
de dimineaţă soarele mi-a pus la geam
zăbrele din umbre de frunze moarte,
nici bani de cauţiune nu mai am.
Or să mă judece copacii şi îndrăgostiţii,
martorii lilieci vor declara că-s vinovată,
bazat pe gravitaţie şi superstiţii
juriul de licurici va compensa, ca parte vătămată,
pământul, pentru pierdere de soaţă şi de satelit,
probabil voi putrezi în temniţa cu mucegaiuri
a umezelii, un gardian de întuneric ce n-a păcătuit,
vor aştepta cu sufletul la gură iaduri,
să recunosc că totul a fost plănuit.

*
Poveste cu ustensile

* 

Pentru a evita surprizele neplăcute, folosiţi degetarul.

Foarfeca s-a trezit de dimineaţă
cu buzele strânse şi o stare de greaţă,
venind dinspre mijlocul prins în şurub
şi simţi tensiunea ridicându-se la cub.
În calendarul de fată nemăritată
putea fi o dată însărcinată,
îşi strânse în gânduri, îndelungat,
imagini cu junii ce-au fost la tăiat.
O fi fost cordonul de in şi bumbac
sau vestonul de brocart, ce-i făcuse pe plac?
Cu siguranţă ar fi văzut dacă pe lame,
nelegiuţii ar fi lăsat ceva scame!

*

Îşi aduse aminte de un domn posac,
un tub de carton cu dinţii de lac,
ce-o adusese la exasperare,
aderând la suprafeţe interioare,
mărturisindu-i că nici hârtia în dungi
nu are picioare atât de lungi.
Înfipt pe-o pernuţă, un ac olog
îi dădu, fără plată, sfat de ginecolog:
– Aveţi grijă, doamnă şi vă feriţi
de prea multă caznă şi odihniţi
mintea şi trupul, de tevatură,
dacă v-aţi trezit în pântec cu altă făptură!
Şi aveţi grijă şi la dietă,
să fie bogată în produse cu etichetă!
– Mulţumesc, domnule, nu pare veche
rana ce v-a lăsat fără ureche …
– M-au uitat în cusătură
nişte zăpăcite, la ieşirea din tură,
şi când m-am trezit, la crăpatul de zori,
copiii din vecini mă-ntrebau de culori:
– Maestre Van Gogh, pentru floarea din soare
folosim aţă galbenă, de cum răsare
sau o lăsăm să se-nalţe zglobie
şi o brodăm cu cea aurie?
– La câtă răbdare dovediţi pe-nserat,
aţi fi un tată cu adevărat minunat,
nu ştiu dacă nu consideraţi a fi gest pripit,
dar v-aş cere de soţ, vă dau timp de gândit
până apare pe lume, micuţă,
noua ideologie de forfecuţă.

*

După luni de-aşteptări şi schimb de inele
s-au trezit pe cap cu un set de andrele …

*

Dor transparent

* 

Poate alte iubiri ţi-au îngenunchiat cu inel,
eu ţi-am desenat în jurul sufletului un carusel,
nu are etichetă, nu poate fi lăsat la amanet,
nu pot nici să-l descriu, nu e nimic concret.

*

Nu poate fi vândut drept bijuterie,
e menţionat, în treacăt, între coperţi, la librărie,
are nevoie de inimă, pentru curent alternativ
între fiorul minţii şi pulsul evaziv.

*

Nu ţine cont de modă, nu e nici fotogenic,
ci doar un zbor cu aripi prinse-n lanţuri şi un hohot isteric,
un vertij, un sâmbure de închisoare, dincolo de patimi,
o miopie faţă de sclipiri de diamant, o sete de lacrimi.

*

Apocanlipsă

 *

Vine prăpădul,
copacii îşi scriu avertismentele pe geam,
în lume se înfruntă azi blesteme,
nici eu răbdare parcă nu mai am.
– Doamnă, pot să vă iau acoperişul?
mă întreabă un uragan politicos,
am un copil cam nevricos acasă
şi nu pot să mă-ntorc fără ceva frumos.
– Luaţi şi candelabrele, dar aveţi grijă cu oglinda,
dacă se sparge ne urmăresc ani grei de ghinion,
nah! că a luat-o şi pe Matilda, 
pisica cu maniere de salon!
– Vă supăraţi dacă iau eu pălăria?
mă-ntreabă un ţigănuş de vânt pribeag,
rămas la urmă, să nu-ncurce vijelia,
pe când nu mai aveam niciun chef de arţag.

*

O ploaie se porni şi-nghesuită
între frânturi care sfidează şi hoţii, şi neferii,
cu talgerele iminenţei bătându-mi în urechi,
n-am apucat să văd că inima-mi luase foc şi se căzneau să mă salveze pompierii.
A fost prăpăd azinoapte, leşuri cer reanimare în spitale,
am un transplant de primăvară aşteptând la rând,
pe sub ţărână termite reciclează dezastrul, în furnale,
cuvântul e uşor beteag şi ca să vii, am să-ţi trimit un gând.

*

Zânelor din lumea-ntreagă

* 

Ceasurile bat cu regret în asfinţit,
florile câmpurilor toate m-au părăsit,
singură calc pe umbra de lună,
şoaptele declină să-mi spună noapte bună.
Tata-mi face semne din balcon, discret:
“Uite ce surpriză, ţi-a sosit un pachet!”
Desfac cu grijă panglici de catifea,
pene negre, de struţ zgribulesc pe tafta,
din dantele fine, brodate de mână,
o rochie roz ademeneşte şi-ngână
trupul meu ce tresaltă cu bucurie,
uitând de tristeţi, ce pândeau să vie.
Pe degete-alunecă, fără sfială,
râuri de mătase, din căptuşeală,
o îmbrac fremătând, frumoasa ispită
îmi mângâie pielea, o arde, o-incită,
mă caut în oglindă şi inima-mi bate
ca o nebună, întinsă pe spate
o nimfă se roteşte în vals de meduze,
pe creştet i se-aşează o coroană de frunze
din bogăţia luminii de stele,
ce fură respiraţia şi gândurile mele.
Nu ştiu ce zână, din ce basm, azi viral,
mai trimite Cenuşărese ca mine la bal …

*

Anunţ de matrimoniu

* 

Găseşte-mi o iubire,
una bătrână, cu timpul căzut
până la glezne şi vorba subţire,
cu pantof scâlciat şi şiret desfăcut,
ochelari cu lentile crăpate, 
cu toiag, să-i ţină pe gât oboseala,
o iubire care încă să viseze departe,
dar să-şi lase-n căciulă văicăreala.
Găseşte-mi o iubire
cam surdă şi cu do-ul în fals,
una care să se-mbăţoşeze de fericire
doar pentru câţiva paşi de vals,
să nu-i pese de pantaloni demodaţi,
nici de pălării cu borul mare,
una care să uite bumbii luaţi
pentru inimă, în loc de mâncare.
Găseşte-mi o iubire
care să-mi adoarmă pe braţele reci,
când ne-nchinăm de Buna Vestire
şi mă confundă cu locul de veci.

*

Stare de faptă

*

Nu pot să mai zbor,
mi-am înghiţit aripile când s-a anunţat vijelie,
mi se făcuse dintr-o dată dor
să mă ascund în cochilie.
Am să târâi pe picioare de vânt
glasul care fără aripi nici cântec nu mai ştie,
în noapte mă pătrund din pământ
nişte lăstari, încolţind dintr-un iamb de poezie.

*

Neştiutele

* 

Mă împiedicam în boabe de nisip,
Morganele se foloseau de orice tertip
să-mi fure din cofă, să ducă departe
stranii picături de singurătate.
Vântul învârtea, pe deget, aer fierbinte,
gândul mă-ntreba dacă te mai ţin minte,
coşmaruri invitau nopţile la orgii,
plecam din chipul tău, nu mai voiam să vii …
Dureri îngropam, ilicit, în pustiu,
vulturi pândeau pasul încă viu,
buzele arse adormeau fără vlagă,
tăcerea se semna pe lumea întreagă.


Liliana Widocks: Zbor uşor

De mă-ntrebi …

* 

Îi simt ezitarea şi îl ţin pe loc:
„Iubitule, pentru tine cu timpul mă joc,
îi scriu o poveste, cu visele tale
şi las neuitarea să mă bea din pocale,
îţi lasă, dar, ochii în eşarfă, cuminţi
şi spune-mi, c-o vorbă, ce vrei ori ce simţi,
te lasă purtat de dorinţele mele,
din vintre de munte până la cer şi stele.
Mă lasă, de mână, să-ţi port eu zborul,
închide privirea, trage oblonul
şi lasă doar ochii din suflet să ştie
cuvântul, ce-n taină mi te dă mie”.

*

Îl duc printre crengi de reci stalagmite
şi tremură frigul din schituri ermite,
se-aprind torţe-n peşteră, aducând poveşti
la lumină, în umbră mă strigă: „UNDE EŞTI”?
Îi spun despre ape de cobalt, flămânde,
de unghere ce împing soarta noastră în unde,
ne-nfioară un freamăt, leneş, de lilieci,
mă prinde-ntr-un vals fără griji de poteci,
îmi târâi obrazul, obosindu-i pe faţă,
mă strânge în braţe, îmi fură din viaţă,
pare că sufletu-mi e prins în complot,
„Alint ori durere, ce să-ţi dau?”. „TOT”.
Îl duc pe un colţ de noapte şi iarbă,
şi foamea din mine îi strânge în salbă
umerii, de sub care zvâcneşte nervos
„CE”?, o-ntrebare, dar e de prisos
să-ncerc să-i răspund, nu am cuvinte,
nici voia, nici gândul nu mă mai ţin minte,
bătrâneţi de copac scârţâie-un leagăn,
ne-avântă spre cer, în clocotul reavăn
din plânsul de nori, mă tulbur de el,
mă agăţ ca de rai, cu suspin de inel.
De vrea nemurirea, o smulg de pe stele,
„AM”, mă îngână şi-mi arde pe piele
otrava iubirii, ce-n iluzii desparte
dorul de celălalt, curajul de moarte.

*

Şoapte macerate

*

Se-adună clipele ca boabele-n ciorchine,
pe coaja dulce se coc arome de la tine,
când râzi de vale, când te-ncrunţi la munte,
când strângi în pumn griji şi-ntrebări mărunte,
când soarele îţi fură pacea din privire
şi pune stropi de ploaie, sfidând o fericire.
Am să te beau, ca pe un must, icnind copilăreşte
la pasul tău uşor, ce-alintă şi zâmbeşte,
ori poate am să ademenesc ispitele ce vin
din aşteptarea prăfuită a sticlelor de vin,
să te prelingi în mine, să simt în fierbinţeli
cum furi din minte gânduri şi îmi dai ameţeli,
să ne lăsăm îmbătrâniţi de lipsa de voinţă,
să-mi ceri să-ţi fiu şi prima şi ultima dorinţă.

*

Zbor uşor

*

De ce de vânt?
Mi-am luat avânt
şi pe planor
m-am prins de zbor.
De ce să nu depind de sori,
de decolteul de cocori,
de-albastrul cerului deschis
la pagina fără înscris,
de norii din albuş de ou,
de funda muntelui-cadou,
de ce să nu mă trag-o raţă,
în urma ei, pe fir de aţă,
de ce să zac fără motor,
ca un gâscan în rotisor?
Doar vântul ştie să aplice
destulă frică pe elice,
cât să o ia la sănătoasa,
să-şi caute-n roză mireasa,
de braţe să nu-i mai atârne
vreo cinci furtuni, fete bătrâne,
căci au, drept zestre, şi parale,
şi patru puncte cardinale!

*

Plăcinţele

*

Ah, ce ţi-aş veni de hac

plăcintă dulce, cu dovleac!
Ţi-am pus între fuste mere,
pe gât nucşoară şi-n tăcere
te-am îndopat cu scorţişoară,
ţi-am prins de tiv o cuişoară
şi-mpăturindu-te-ntre palme,
ţi-am pus pe sâni un rând de salbe
de sâmburi nobili de migdală,
brodând pe bluză, cu migală,
motiv de brazi, din furculiţă,
între copturi să ai altiţă
şi când te-oi dezveli de crustă,
să-mi strige pulpa: „Ah, mă gustă,
să-mi simţi pe limbă tot parfumul!”,
„Sunt fermecat”, cum zicea unul
mai bătrân, de la noi din sat,
„da’ bagă-ţi minţile-n dovleac!”.

*

Cuplu

*

Urcă-mi dealurile peste munţi,
coboară-mă în vale, cu paşi mărunţi,
calcă pe pietre cu grijă, dar ferm,
fereşte-ne de căderea devreme-n infern,
ia-mă în braţe, dacă obosesc,
nu mă lăsa din drum să îţi lipsesc,
coboară-mă repede, ca pe-un izvor,
setea s-astâmpăr vântului fără nor,
iar când pietrişul mă va trage la vale,
agaţă-mă de ierburi, ca să îţi fac cale,
pe palme mă trece pragul în hău,
să ne găsească sub numele tău.

*

La locul meu

*

Ca din furtună, ca dintr-un fulger,
iubirea mea s-a oprit într-un înger.
S-a zbătut în clipită, a prins-o în pumn,
mi-a făcut cu ochiul, şi-a deschis un drum
de la norii de vată pân’ la casa de piatră,
unde plânge, în şoaptă, focul din vatră
şi vătraiul păzeşte, ca un soldat,
trosnetul lemnelor, înfumurat.
Ridică piciorul şi loveşte nervos
revolta de flame ce se lasă pe jos,
sărind în scântei, de durere şi ciudă,
lemnele strigă, obligate de trudă,
că-i aproape sfârşitul şi se tem de cenuşă,
mă respir obosită, rezemată de uşă,
ochii rătăcesc, amorţiţi, în transă,
mi-e tăcere pe limbă, am ajuns acasă.

*

Vacanţă în nord

*

Cum o fi vremea pe Steaua Polară,
la agenţie nu mai răspunde nimeni la telefon,
o ploua cu dor de toamnă sau e încă vară?
Cel puţin scăpăm de emisiile de carbon …
Deschide portiera gândului meu şi urcă,
azi emigrăm pe carul vacanţelor din nord,
iubeşte-mă în şoaptă, Pământul ne încurcă,
ne face, ca şi contraofertă, un atac de cord!
Mă gândesc să-ţi pun la gât fularul,
poate ne întâmpină cu ger şi urşi polari,
iubire, dintre anotimpuri numai tu ai darul
să mă ascunzi de Soare în bârlogul Ursei Mari!


Liliana Widocks: De nopţi, de vis, de tine

Iubire de polistiren

*

Te iubesc pe apucate,
pe nemâncate,
când se mai sparge câte o secundă
din serviciul de ceai,
când dulceaţa se sinucide
pe fundul paharului cu apă,
de dragul linguriţei,
ce-a emigrat sub masă,
în altă casă,
în altă cumplită amiază
pentru iubire,
căldură mare şi niciun
gând de gheaţă.
Te iubesc peticit,
din alte dorinţe,
ca o frunză de spanac
spânzurată de dinţi,
în poza de maturitate.
Te iubesc falimentar,
buzunare sparte
şi covrigi azvârliţi, a lehamite,
pe cozi de câini sătui,
în amorţeli de străzi.


Basorelief

*

Am cârpe în culori, cu etichete
ce mă sfidează, nici nu le-am purtat,
dar de la Shakespeare nu am, din sonete,
niciun cuvânt pe buze emigrat.
Am mese şi birouri cu sertare,
secrete-nchise-n chei prinse la gât,
dar dintre bolile comunitare
nu am nici milă, nici silă de urât.
Am stări de nervi şi uneori migrene,
fobii de mii de feluri şi spaimă de iubit,
trupul flămând de preamăriri eterne
mi-a pus sare pe suflet şi l-a înghiţit.

poeme de Liliana WIDOCKS

Ţara mea (habar nu) are

*

Când vrei să furi o ţară
le dai turiştilor de neam apă la moară,
că ce sunt ei, de nu bieţi trecători,
cu metastaze de patriotism la subsuori?
Promiţi flămânzilor friptură şi sarmale,
vacanţelor trei puncte cardinale,
pe-al patrulea-l promiţi la tine-acasă,
să doarma liniştiţi cât ţara e frumoasă,
bolnavilor le vinzi speranţă,
şi-i dai lui Dumnezeu mai multă importanţă,
să fie el ministrul din guvern,
ce preamăreşte lingura de lemn,
hoţilor le sugerezi că este de furat,
ce dacă când ajung totu-i deja luat!
Cu cât mai multa zarvă şi chin la frontiere,
cu atât pe limba-ţi fină mai mult lapte şi miere,
iar celor care văd în tine chip de fiară
pune-le eticheta de trădător de ţară,
doar nu le-ai luat tu plugul şi ogorul,
tu ţi-ai băgat în buzunar doar viitorul!
Ce ştiu ei despre ceva ce n-a mai fost,
au televiziuni, gândirea n-are rost,
le dai un os, le-arăţi un pic ce pot,
în timp ce-ţi treci pe nume ţara, cu votul lor cu tot.


De nopţi, de vis, de tine

*

Fugind de tot ce-n mine rănea ruga de seară,
am adormit mimând în braţe-o primăvară,
iar ochii zămisliră din gând, fără să vadă,
un zbor cu vânt prielnic şi aripi de zăpadă,
purtam pe mine norii şi păsări fără nume,
sorii păşeau cu grijă, să nu ard în tăciune,
mă aştepta drum lung şi dinspre nebuloasă
un cântec de sirenă plângea să vin acasă,
şi tremuram din pântec, şi îmi strângeam în dinţi
răcnetul sălbatic ce mă scotea din minţi,
focul cresta în mine scântei, vânzând luceferi
mărilor, ce ţineau pe umeri zeii teferi
ai vremurilor, când sedus de o efigie,
îţi inventam biserici de apă şi-o religie.
Gândul la tine destramă visul în fărâme,
sunt expulzat din zbor, lăsat să cad anume
pe gustul tău de dulce, pândit de-al meu, amar,
din primăvară strigă ‘rămas bun!’ solitar
un ultim, iluzoriu preot, atent să nu dea greş,
când binecuvântează din noi flori de cireş.

Căruţele de miazănoapte

*

Suit pe capră, ţiganul cugeta la viaţă,
învârtind pe deget capete de mustaţă,
trăitul de pe-o zi pe alta e ca mersul cu căruţa,
îţi mai plesneşte câte-o osie, de-atâta huţa-huţa,
ete şi-acum, un popă voia să-i cumpere hangerul,
cu toc făcut de el, dar ţiganca pierduse puradelul
şi se-nvârtea nebuna de juru-i împrejur,
să-l prindă pe-ăla micu’, dar ăla, fără tur,
nici alte cele, doar o cămăşuţă stacojie
şi-o vestă zdrenţuită, mai groasă, de dimie,
alerga, călcând pe frunze verzi, de ştir,
când mă-sa încerca să-l ia sub coviltir.

*

Îl prinse strâns de mijloc şi-l puse între cârpe,
s-adoarmă, cât îl legăna pe pulpe,
dar năzdrăvanul îi sări din braţe
şi se luă după un stol gălăgios de raţe,
ţiganul îşi aprinse molcom o ţigară,
mai era vreme până să dea lumina-n seară,
creştea inima-n el, să îşi vadă băiatul
cum o stârnea pe mă-sa, să-nceapă cu rugatul,
când lângă şanţ, când pus sub coviltir,
râdea ţiganul, cu mâna la chimir.
Până ţiganca, sătulă de-atâta tevatură,
îl prinse între coapse şi-i puse ţâţa-n gură,
ţiganul dădu bice calului, care de-atâta aşteptat
trase de frâie şi se-ntinse la drum, ca un turbat,
copilul adormi cu mă-sa, printre şoapte,
pe buze-i se prelinse un fir blajin, de lapte.

poeme de Liliana WIDOCKS

Păreri de marmeladă,

fără pâine cu unt

*

Bărbaţii stau într-un picior, pe cioburi mici
din laşitatea stelelor fundamentale,
nu au nici foc în vatră, nici prichici
pe care inima să-şi lase durerea grea, de şale.
Creierul se sinucide, în griuri, pe bărbii,
sătul să plimbe ţanţoş, fără de oglindă,
credinţe moarte şi aparenţe vii,
o lume-n care doar orgoliul se perindă.
Bărbaţii stau într-un picior pe stâlpii muţi
ai cimitirelor ce fac trafic de cuvinte,
ca nişte cocostârci luaţi la bani mărunţi
de-o primăvară, care s-a-nvăţat minte.

Lipsă de mânie

*

Mă chinuie o despărţire, de aseară,
ca o durere de măsea cu epoleţi,
un colonel fără birou venit să ceară
s-aduc, pentru război, cinci nătăfleţi.
Mă chinuie gastrita libertăţii,
dreptul de-a flămânzi şi de-a iubi din nou,
capcane sapă inima împrejurul cetăţii,
mintea doar ce şi-a lustruit medalii de erou.
Am şase primăveri, dormind în cuib cuminţi,
nu-s viermi pe frunze, îndată îşi iau zborul,
am să arunc pe fruntea zilelor fierbinţi
găleţi de apă, să nu-mi ducă dorul.
Aleg din rafturi o toamnă cu coperţi,
din cele cu nori mânioşi şi ploaie rece,
poate-am să chem, spre seară, îngerii incerţi
ai închisorilor prin care durerea se petrece.


Nimfa apelor

*

Mă chinuiau zile de vară,
cu arşiţă şi-nsingurare
şi mă căinau abia spre seară
brize de sori denigratoare.
Plecam din lumea mea urbană,
fără regret, doar c-un rucsac,
în munţi-nălţasem o cabană,
s-o văd pe ea dansând în lac.
Venea în voaluri de tăcere,
goală sub zvon de borangic,
din nori îşi trimitea himere
luna, s-o-mbrăţişeze-un pic.

*

M-ascunde-ursuzul stufăriş,
ce lasă braţele să-i cadă
pe ochii-mi, când privesc furiş
la pielea-i umilind zăpadă.
Nu ştiu nici azi şi nici nu voi
să ştiu de-i zână sau femeie,
cât suntem lângă cer doar noi,
sunt gol de teamă şi idee.
Se-afundă-n negura de ape,
apoi se-avântă către cer,
mă trec fiori, mă prind în şoapte
gândaci şi-un liliac stingher.

*

I-aş săruta călcâiul fin
şi sânii-obrăzniciţi de vânt,
de e femeie sau delfin
sunt lavă, febră din pământ.
Cu degete de noapte pline
să-i mângâi trupul şi să mor,
să curgă inima din mine
şiroaie, s-o înec, s-o dor.
Dar mai presus de Afrodită
din unde dulci şi diafane,
tremură timpul, în clipită
şi luna obosită-adoarme.

*

Alerg să-i fur măcar sărutul,
o prind de mână şi din zori
în stropi o iroseşte gândul
c-o pierd, din palmă îmi cresc flori.
Şi-n blândul vis al dimineţii,
căutători de-odoare-n soare
murind rămânem datori vieţii
cu-a inimii înstrăinare,
căci arsă e în nemurire,
sufletul doarme în cenuşă,
sărutul ei este iubire
şi-nchide după noi o uşă.


Pagina 1 din 3123