acoperă discret captivii vieţii

poem închinat, la plecare, Paraschivei-Victoria BATARIUC

*

*

oraşul însă merge mai departe,

dar se goleşte-n marşul său de sine

şi-n rafturi lăcrimează câte-o carte

când o ating doar degete străine,

când rândurile lungi şi mlădioase

spre veşnicie numai despletite

din mâinile acelea curioase

au de-nfruntat privirile pripite,

 *

priviri de oameni care trec şi trec

prin frumuseţea blândului oraş

dincolo de coperte şi eşec

spre ţelul altei zile uriaş,

dar depărtat de cărţile orfane

ce lăcrimează doar singurătate

şi le-nspăimântă trecerea-n coloane

spre împliniri grăbite şi ciudate,

 *

iar cărţile cuiva rămân de veghe

şi se ascund dacă zăresc drumeţii,

cotoarele, în rafturi, ca o zeghe

acoperă discret captivii vieţii

*

*

mi-i sufletu-nsetat de poezie

Desen de Nicolae Crasi

*

lacom prin suflet, resemnat prin trup,

m-aș năpusti flămând asupra lumii

și-aș sfârteca feroce ca un lup

tot ce înseamnă plămădirea humii,

dar vremea vremuită încă trece-n

năvalnicul meu suflet și-l închină

printr-un ospăț sălbatec cu mesteceni

doar vinului ce-a-ntemnițat lumină,

 *

mereu ridic deasupra lumii cupă

câte-un poem de lacrimă și sânge

pe când îmi pun cămășile de după

și dureros mesteacănul îl strânge,

deși mesteacăn m-am născut să fiu,

deși din frunze freamăt câteodată

acoperind ferestre cu târziu

și cu tăcere blândă și înceată:

 *

vezi cum aprinde luna depărtări

și cum îndeasă-n suflet nostalgie?

crucificat pe cele patru zări

mi-i sufletu-nsetat de poezie

*

frumoasă-i viaţa, suflete, hai, cântă!

Desen de Nicolae Crasi

*

frumoasă-i viaţa, îi şoptesc de-o viaţă

acestui trup ce mă slujeşte bine,

deşi-s nemulţumit că nu învaţă

să fie-ntruna proaspăt ca şi mine,

iar el adesea ostenit de cale

se-ntoarce cu o molcomă dojană

şi-mi zice cu mustrările-i agale:

ce-i, suflete, îţi arde de hârjoană?

*

şi râd cu munţi desferecaţi din vreme,

cu apele în clocot răcoros,

de parcă doar de trupul meu m-aş teme

că n-o să-mi fie poate de folos

în ceasul sfânt al cărţilor nescrise

pe care cred că-o să le iau cu mine

de nu vor fi tocmai atunci ucise

în acest trup, ce mă slujise bine,

*

dar ce contează, trupu-mi se intrigă

şi în lumina zărilor împlântă

un curmeziş al vremilor şi-mi strigă:

frumoasă-i viaţa, suflete, hai, cântă!

și-atunci am priceput să sunt lumină

Desen de Nicolae Crasi

*

întâi și-ntâi mi-au spus doar cum mă cheamă

și cine-o fi să fiu pe-acest pământ

și nu văzusem caii de aramă

cum galopau cu coamele în vânt,

apoi cu viața m-am luat la trântă

cum e îndătinat și cum e drept

și am simțit doar o durere frântă

când o copită m-a izbit în piept,

*

mi-am ostoit durerea cu nectarul

din cupele plăcerilor firești

și parcă m-a cuprins cumva amarul

când întrebam prin mine: cine ești?,

fără să văd cum caii se înșiră

în cavalcada zărilor fecunde

ca visurile ce se risipiră

și nimeni nu-și mai amintește unde

*

și-am vrut să-ncalec, să m-arunc în șea

când și-or alege caii mei hodină,

dar m-a izbit definitiv o stea

și-atunci am priceput că sunt lumină