iarba naşterilor mele

*

dacă n-aş simţi pământul

pe sub tălpi şi nu m-ar duce,

m-aş lăsa urcat pe cruce

să mă biciuiască vântul,

şi în palme mi-ar fi cuie

stele cu somnul lin

ce lucrează la destin,

deşi somnul stelei nu e

 *

altceva decât o lege

de urmat şi de trăit

până înspre asfinţit,

unde soarele alege

ce-i al lui şi ce-i al lunii,

să rămână pe pământ

spuza sufletului sfânt

spulberând încet tăciunii

 *

şi-s tăciunii alte stele

în alt cer ce nu mă-ncape

când nu-mi freamătă sub pleoape

iarba naşterilor mele

și-i tot azvârl din suflet ce-a rămas

*

de când mă știu, un animal de casă

amușină pe urma mea stingher

și-l tot gonesc, el însă nu mă lasă,

chiar dacă n-am nimic ce să-i ofer

de masa mea se-apropie și blând

începe uneori să se învârtă

și când mi-i milă să-l tot văd flămând

îi mai azvârl din suflet o ciozvârtă,

 *

și-am fost hain, l-am părăsit în lume,

sperând să-mi piardă urma în pustiu,

am încurcat cărările anume

și-am încetat eu însumi să mai fiu,

dar tot mă află zilnic și pășește

pe urma mea cu umbra-mi străvezie

cu care uneori se contopește

și-o face-ntotdeauna să învie,

 *

de când mă știu eu tot îndur blestemul

de a vedea în preajmă, pas cu pas,

drept animal de casă doar poemul

și-i tot azvârl din suflet ce-a rămas

şi să se-ntrupe iar în zicălaşi

Clik pe imagine, dacă doriţi să-i reascultaţi!

*

*

de parcă mi-ar râvni tăinatec paşii,

vai, cerul lumii scapără-n tăciuni,

dar vin din necuprinsuri zicălaşii

ca să-mi arate calea spre străbuni,

ca să frământe clipele pe strune

şi să le-nchege într-o veşnicie,

când rădăcina neamului apune

vin zicălaşii ca să-mi cânte mie:

 *

hai, Petre, ţine hangul, tu, Răzvane,

trage arcuşul până-n ancestral,

Ionuţ deja mă-mparte-n milioane

de aşchii vremuite anual,

Narcis şi Adrian coboară cerul

la tâmpla ierbii ce-o trăiesc în vis,

iar Gabriel, cu naiul, în misterul

misterelor ferestre a deschis,

dă-i glas, acum, străbunului, Costane,

şi mi-l înfige-n inimă jungher

ca să nu uit că-n vechile icoane

legea înseamnă-ntotdeauna ler…

*

vai, e pustiu în jur şi e tăcere,

iar arendaşii tot plesnesc din bici,

şi sufletele lunecă-n unghere

lăţind pustiul zilelor pe-aici,

dar când prezentul prinde să-nspăimânte

şi să-mi gonească osteniţii paşi,

aud cum vin străbunii să-mi descânte

şi să se-ntrupe iar în zicălaşi:

*

hai, Petre, ţine hangul, tu, Răzvane,

trage arcuşul până-n ancestral,

Ionuţ deja mă-mparte-n milioane

de aşchii vremuite anual,

Narcis şi Adrian coboară cerul

la tâmpla ierbii ce-o trăiesc în vis,

iar Gabriel, cu naiul, în misterul

misterelor ferestre a deschis,

dă-i glas, acum, străbunului, Costane,

şi mi-l înfige-n inimă jungher

ca să nu uit că-n vechile icoane

legea înseamnă-ntotdeauna ler…

să fii poet, fără a fi poet

Desen de Nicolae Crasi

*

să taci înseamnă să le fii complice

celor ce au nevoie de tăcere

ca să îşi urce tălpile în spice

şi să strivească sacra înviere

a primăverii care ni-i datoare

cu altă despletire de lumină,

dar zace sub zăbrele şi zăvoare,

să taci, acum, înseamnă mare vină:

*

să fii poet, dar, bandajând galopul

cuvintelor, să îi tot pui surdină,

să tot ignori că-n sângele tău focul

adastă, uneori, şi se închină,

să taci când vezi în preajma ta cum unii

şi viitorul l-au urcat pe cruce,

să nu auzi cum jeluiesc străbunii

într-o povară şi să n-o poţi duce:

 *

să fii tot laş, când sufletul te-ndeamnă

la o revoltă fără de regret,

la vremea vremuirilor înseamnă

să fii poet, fără a fi poet

zice ziua către mine?

Desen de Nicolae Crasi

*

zice ziua către mine,

mai aşa, mai în amurg,

pe când stelele se scurg

şi încep să se îmbine

în poemul început

într-o altă zi deplină,

să-mi iau tot ce am pierdut;

cine ştie, de-o să vină

 *

vreo clipită rătăcită,

s-o apuc precum pândarul

care-şi scapără amnarul

în tăcerea împietrită,

şi-apoi ce-o să fac cu ea,

cum s-o-mpart, cum s-o trăiesc,

când s-a prefăcut în stea

ca să pot să vremuiesc

 *

dintr-o zi în altă zi,

din cuvânt în ce mai vine,

când îmi fac socoata şi

zice ziua către mine?