iar stropii ei sunt reci şi mi-s străini

*

când plouă şi e noapte, şi e taină,

şi tot aud cum stropii în balans

mi se aşează osteniţi pe haină,

aş vrea doar ploaia s-o invit la dans

ca să-mi şoptească calmele-i nimicuri

de pururi răsfăţată şi iubită

şi să-mi desfacă sufletul în picuri

ca să se simtă ploaia fericită,

 *

căci fericirea mea nu mai contează,

s-a transformat de mult în stropi de apă

ai ploii somnoroase ce dansează

şi îmi zvâcneşte tot mai des sub pleoapă

liniştitor, odihnitor şi-n fine

cu risipiri de calm şi de speranţă,

încât, când plouă, uneori îmi vine

să îmi procur o cosmică vacanţă,

 *

să urc pe frânghii suple şi fluide

în ultimele mele rădăcini,

dar deodată ploaia se închide,

iar stropii ei sunt reci şi mi-s străini

dincolo de cântec nu există nimic

*

dincolo de cântec nu există nimic,

umbra se rupe şi se spulberă-n cale,

apele urcă şi se-nchină în spic

altor uitări printr-o cosmică jale:

unde eşti, mamă, să mă naşti încă-odată?,

strigă drumeţii şi păşesc rătăciţi,

şi rămâne în urmă ca o rană ciudată

cântecul ierbii şi ne strigă: trăiţi,

 *

bucuraţi-vă voi, cei ce văd şi aud,

cântecul vostru veşnicie respiră,

iată-l, e pasăre care zboară spre sud,

într-un şir de cântări după lege se-nşiră!,

însă nimeni cu iarba nu mai stă la poveşti,

nu-i mai caută-n cer ostenita povaţă,

iar tu, suflet al meu, doar o iarbă îmi eşti

dintr-un capăt în altul şi din viaţă învaţă

*

să existe prin cântec şi prin el să rămână

ca o naştere nouă, când prin cântec îmi zic,

respirându-i doar zborul, care iar mă amână:

dincolo de cântec nu există nimic

iar fiul poartă chipul şi îmi cântă

*

m-a rătăcit cu chipul său în lume,

în nu ştiu care noapte, Dumnezeu,

iar cântecul încearcă să-mi îndrume

păşirile spre nu ştiu care eu,

de-aceea fiul meu o lumânare

a răstignit în zarea altor zări,

iar cântecele lui din depărtare

măsoară existenţa cu cântări

*

şi nu mă uit la chip, că nu-i al meu,

dar pe sub pleoapa lui, câteodată,

şi sufletu-i prelins de Dumnezeu

în lacrimă rotundă şi curată

pe care fiul meu ca pe-o povară

o pune-n cârca vremii de prisos

fixând-o-n armonii pe o chitară

căci s-a născut pentru-a trăi frumos,

*

şi-s fericit şi-s luminat de noapte

când cântecul spre sine se avântă

într-o risipă cosmică de şoapte,

iar fiul poartă chipul şi îmi cântă

începe iar o nouă săptămână

*

începe iar o nouă săptămână,

da-i mult prea cald şi molcomit prin târg,

iar timpul somnoros iar ne amână

şi nici o stea nu o să dea în pârg

ca să o pot spre asfinţit culege

şi să ţi-o dau la noapte s-o mănânci

sperând că numai tu vei înţelege

de ce-mi mutasem sufletul în stânci,

 *

de ce îl ţin acolo prizonier

când trupul hăruit nu-l mai încape,

când ostenesc cu totul să mai sper

şi-mi dau năvală suflete sub pleoape

de parcă-ar vrea prin plânsul meu să fugă

cu disperare înspre nicăieri,

iar sufletul, în stânci, începe-o rugă

cioplită-n slove cenuşii de ieri:

 *

hai, râzi, femeie, despleteşte vrajă

de calmă zeitate, de stăpână,

căci timpul ne veghează şi, ca strajă,

începe iar o nouă săptămână

aceeaşi cale, însă fără paşi

*

nu Ştefan Vodă buciumul îşi suie

prin sângele acestor generaţii,

iar slovele-mpietrite-n călimară

de parcă au rămas fără destin

depun numai rugină pe statuie

şi surpă sfântul soclu cu ovaţii,

iar ierburile calcă peste ţară

de-o vreme copleşite cu pelin

*

şi numai clipa leneş îşi desface

cuprinsul ei de patimă şi dor

pe cerul încă doldora de stele

şi de căderi neaşteptate-n mit,

iar buciumul originilor zace

în alte adormiri sub Tricolor,

sub aripa instinctelor rebele

şi-n scufundări depline-n asfinţit

 *

şi-atunci speranţa tot mai des aruncă

poverile pribege în abis

şi nu rămâne urmă prin cetate

de trecere firavă de urmaşi,

iar buciumul încheagă o poruncă

voievodală uneori în vis,

pe când mulţimea încă mai străbate

aceeaşi cale, însă fără paşi