Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 9

în timp ce el repetă învieri

 

şi-acum copacul va-ncerca să-mi spună

cu glasul lui de frunze ce răsar

că ne ursise Luna împreună

prin cuiele bătute-n minutar,

căci amândoi cunoaştem răstignirea

şi-o acceptăm de veşnicii supuşi

căci desluşim cu mintea şi privirea

în jurul nostru cete de Iisuşi

 

ce caută grăbiţi prin calendare

doar urmele din care s-au desprins

şi tot păşesc, tânjesc spre-ndepărtare

ademeniţi de-acelaşi necuprins

pe care îl descopăr într-o floare

din crengile acestei primăveri,

copacu-mi este suflet şi mă doare

în timp ce el repetă învieri

 


ca să le poată el trăi pe toate

 

în ultimele mele anotimpuri

am fost proscris şi-am chiuit spre cer

şi am dansat cu Luna în răstimpuri

ca să învăţ ce-ar trebui să sper,

din palma ei am tot cules aleanuri

şi am băut nectarul unei flori

doar calea mea pândind-o dintre lanuri

şi aruncând miresme-n trecători,

 

iar trecătorii toţi cuprinşi de vrajă

n-au mai zvârlit cu pietre înspre mine,

iar sus, în ceruri, Luna sta de strajă

destinului ursit să i se-nchine,

destin amar de înnăscut proscris

cu mâinile mereu însângerate

de verbele ce-n pagină le-a scris

ca să le poată el trăi pe toate

 


ca să vindece departe multele înstrăinări

 

a încărunţit tăcerea şi-n mesteceni se întrupă,

ca să-i chem pe la ospeţe pun paharele cu vin

sus, mai sus, pe cerul nopţii şi-al tăcerilor de după

şi aprind în ceruri focuri, aşteptându-mă să vin

doar cu arcul şi săgeata să pornim la vânătoare

poate, poate vom răpune ostenitul capricorn

şi tot văd cum curge vinul stelelor pe minutare

când mesteceni dau chemare tânguită-ncet pe corn,

 

dar mi-s munţii la-ndemână şi când vreau să mă închin

pun paharele pe masă şi-i aştept cu drag de draguri

şi nu-mi pasă nici de calea făurită de destin,

de tăcerea-ncărunţită ce se-adună în şiraguri

şi pe umeri îmi apasă ca un fel de adiere

ca să o respir în taină înspre cele patru zări:

a încărunţit tăcerea şi s-a dus ca o părere

ca să vindece departe multele înstrăinări

 


când mă spulberă clipita

 

iată, mi-a şoptit şoptirea

într-o margine de cale,

se trezeşte primăvara

şi se-mbracă în mireasă,

nu-i răspund, îmi pun pe masă

şi arcuşul, şi vioara,

şi trei file triumfale,

iar alături nemurirea

 

primăverii care vine

ca să-şi afle într-un altul

care a-nceput să cânte

doar pe raza cea subţire

poate îndrăgitul mire

care presură cuvinte

ca să vindece înaltul

tot în colile veline

 

ce-mi aşteaptă ostenita

trecere din zi în noapte

a poemelor finale

îndelung crucificate,

iar prin crengi înviorate

bat din aripi ireale

stoluri, stoluri nişte şoapte

când mă spulberă clipita

 


ridică-te, prietene, și luptă!

 

dacă ești om, nu accepta înfrângeri

când viața din durere se înfruptă,

chiar dacă sinți cum în lăuntruri sângeri

ridică-te, prienene, și luptă

și nu-i urma pe cei ce te întină

cu bezna unor noi încolonări,

orbeții nu-s născuți pentru lumină,

iar beznele clădesc îndepărtări,

 

dacă ești om alege fericirea

și n-o scăpa din suflet niciodată,

căci poți afla în zâmbet nemurirea,

credința într-un cântec e durată,

iar tu, precum înaltul din biserici

al muzicii de nimeni întreruptă,

din vremuiri de vrei să te desferici,

ridică-te, prietene, și luptă!

 


Pagina 9 din 130« Prima...7891011...203040...Ultima »