Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 8

vecernii (II)

 

 

biserica din sat e un ţăran,

iar cerul înstelat, catapeteasmă,

şi-n aer rătăceşte o mireasmă

de lung popas pe brazdele din lan

şi-atunci ţăranii zămislesc prin focuri

noi desluşiri pe dealurile sfinte

şi-apoi zăresc în zare doar cuvinte

ce se adună-n minunate jocuri

 

de parcă-nvie doar în ei Iisus

ca să înfloare chipuri cu surâsuri

şi să înalţi înspre ceruri visuri,

căci visul e credinţă mai presus,

de-aceea sate-mpreunează mâini

în noaptea sfântă-a trecerilor mele

când universul caută acele

iluminări în pământeşti lumini

 

şi-n crengi, şi-n ierburi desenat frumos

de-o mână nevăzută, dar ştiută

tresare viu în viaţa-mi petrecută

conturul luminos al lui Hristos

şi respirându-i aura subţire

care pulsează tainic în natură

simt o pecete înflorind pe gură

şi reclădindu-mi sufletul drept mire


vecernii (I)

 

spre târgul cu biserici seculare

păşesc înşiruiţi nişte ţărani

şi caută mereu o sărbătoare

în tainiţa pierzaniei prin ani,

trec apele pe ostenite punţi

şi urcă-n târg ca-ntr-o cetate sfântă,

mereu vegheaţi de jariştea de munţi

ce-i ocroteşte-n taină şi îi cântă,

 

iar când se-nchină preoţilor, ei,

ţăranii celor patru depărtări,

doar mie-mi par croiţi ca nişte zei

ce înteţesc cu sârg înflăcărări,

apoi, în drum spre case şi departe,

prin umbra nopţii tot mai tremurată,

ridică înspre cer ca înspre-o carte

privirea doar de vremuri încruntată:

 

„vezi, Fiul ne-a vegheat întreaga zi

şi-acuma Sfânta Maică ne păzeşte;

aceasta-nseamnă, fiule, a fi

şi a trăi curat dumnezeieşte!”,

nu zic nimic, ci doar păşesc în şir

de parcă-aş semăna prin câmp secunde,

iar cerul de deasupra-i cimitir

în care luminarea mi se-ascunde

 


ca să mă-nfășure-n natură

 

cireșul, un prieten vechi,

de parcă-ar învăța să zboare

își pune florile perechi

deasupra lumii trecătoare

și-mi zice: Hai, nu te mai teme, hai

cât universul ne încape

și cât nici o-nserare n-ai

în necuprinsul de sub pleoape!,

 

dar tot ezit, ca să nu-l prad

de bucuria lui solară

și-aud cum apele în vad

ceva prin mine tot măsoară

și știu că stelele, la noapte,

vor da contur pentru măsură,

cireșul meu presoară șoapte

ca să mă-nfășure-n natură


amarnic plouă doar cu amintiri

 

e-atâta de târziu în gara veche

încât chiar şi viorile-au tăcut

şi nici nu mai dansează vreo pereche

drept risipire în necunoscut,

salonul orb şi ostenit de sine

îşi sigilează somnul sub zăvor,

iar trenurile lunecă pe şine

să-ndepărteze timpul călător,

 

copaci nepăsători, supuşi de floare,

nădăjduiesc discret spre alte lumi

şi nu există verbele cu care

spre sufletul vibrând să îi îndrumi

ca să presimţi prin ei că lumea nouă

ar risipi sub paşii tăi vestiri,

în gara veche-ntotdeauna plouă,

amarnic plouă doar cu amintiri


de parcă tu mă mai amâni

 

părea că s-a făcut lumină

şi cum că veşnică va fi,

un om cu candela în mână

îmi pregătise acea zi

ce se pierduse într-o filă

din nu ştiu care calendar

şi parcă-ncărunţeam de milă

şi de lumini aduse-n dar,

 

dar alte lumânări aprinse

statorniceau acel contur

al bucuriilor desprinse

lumină calmă împrejur

şi numai candela rămâne

în sprijinirea altor mâini

de parcă-ar vrea să mă amâne,

de parcă tu mă mai amâni

 


Pagina 8 din 130« Prima...678910...203040...Ultima »