să batem sufletul pe cruce?

*

poetul, ostenit de stele

pornind în rătăcirea lui,

a încălţat urmele mele

şi s-a tot dus, s-a dus hai-hui,

iar eu, cu ierburile lipsă,

nu am ştiut ce să mai fac

şi-atunci, în cosmică eclipsă,

m-am pus captiv într-un copac

*

în vreme ce în depărtare

ecouri îngânau cu-ncetul

„eu sunt poet, eu sunt poetul!”,

iar lipsa-i de atunci mă doare

şi în opaiţ pun lumină

cu care neguri să despic,

dar nu-i în preajmă rădăcină

pentru cuvinte şi-n nimic

 *

numai nimicul, deşi nu e,

copacul meu îl va seduce:

nu are nimeni nişte cuie

să batem sufletul pe cruce?

din darul tinereţii în care au crezut

*

n-am să mai cred în păsări căci zborurile mint

chiar de mai simt aripa cum sufletul îmi împle

şi nici în iarna care mai spulberă argint

prin munţii depărtării şi-aproape, pe la tâmple,

încât se-nchid în case femeile frumoase

ca într-o aşteptare în van a nimănui

şi caută spre vremuri apuse curioase,

sperând în ajutorul icoanelor din cui,

*

pe trupurile arse de zile în derivă

vestigiile vremii au încreţit nămeţi,

chiar şi destinul pare să fie împotrivă,

pe urmele lor sfinte nu mai apar poeţi

şi nimeni nu le cântă virtuţile apuse

şi frumuseţea care încet s-a ofilit,

de sufletul femeii de te înduri, Iisuse,

aruncă-le paharul, căci vinu-i oţetit,

*

iar dacă o să vină o nouă primăvară

peste pământul proaspăt şi iarăşi renăscut,

doar prin femei, Iisuse, cu mila ta presoară

din darul tinereţii în care au crezut

ca să-mi descopăr țara și-n îngerii din cer

*

când cu ciorchini de stele purtate la oblânc

am năvălit pe cale într-o cumplită goană,

doar numele tău, țară, era crestat adânc

și sufletu-mi vibrase în cosmos ca o rană,

ca dangătul de clopot ce risipise clipe

prin căile lactee și poate mai presus,

fugaru-mi căpătase tăinatece aripe

și țara îmi păruse frumoasă ca Iisus,

 *

dii, dii și mult mai iute pe cale mă aruncă,

murg de amurgul vremii în treacăt deslușit,

căci viața ne e dată drept cosmică poruncă,

de-atâta hăituire, nu-i vreme de iubit

și de păstrat vreo urmă în lutul sfânt al țării

și-n iarba ce ne-aduce superbe primăveri,

dii, dii, căluț sălbatec, ne-așteaptă zarea zării,

iar cerul își scrâșnește oblonul ruginit:

*

abia aud cum țara cu degetul atinge

nețărmurirea vremii și cum din efemer

se-ntrupă iarăși iarna și-n sufletul meu ninge

ca să-mi descopăr țara și-n îngerii din cer

prin ţară nu mai trece Dumnezeu

Foto: Radio România Actualităţi

*

prin ţară nu mai trece Dumnezeu,

deşi-n biserici e înghesuială

şi lumânări mai ard de mântuială

prin frăgezimea timpului ateu

căci ura-i un blestem şi dă în clocot

şi biciuieşte iar cu vâlvătăi,

crucificaţi pe dangătul de clopot

românii-s dezbinaţi şi-atât de răi

*

încât o-nsămânţează-n arătură

pândindu-i clipa când va da în rod

căci e o foame cosmică-n norod

şi sufletele-s crâncenă arsură

zvârlită-n sus de pumnii încleştaţi

şi prăbuşită iarăşi în făpturi,

iar cântecul cobzarilor uitaţi

a fost luat şi tăinuit de furi,

*

dar nimeni nu mai simte că e lipsă

de cântece: din ce în ce mai greu

o lespede s-a scurs apocalipsă,

prin ţară nu mai trece Dumnezeu

când ziua se desprinde iar din mine

*

pe-atunci ningea cu viscoliri nervoase,

iar galaxia ce scrâșnea din dinți

din zborul cosmic mă abandonase

în vremuirea vremii prin părinți,

ah, cum cântase viscolul afară

și cu pluteau cu fulgii, pe atunci,

sălbăticite stele ce-și aflară

despovărări dumnezeiești în prunci

*

Sound 6

*

și cât de viu părinții îmi zâmbiră

pe când îi confundam cu Dumnezeu

privind ninsoarea care își înșiră

chiar și acum neprihănitul eu

ca să tânjesc întoarcerea finală

dintr-un noian de calme risipiri

și ca să port veșmintele de gală

cu pururea neșterse amintiri:

*

Sound 3

*

îmi amintesc, iar asta-i o povară

ce ferecat în pietre mă mai ține

ca să tresar, precum odinioară,

când ziua se desprinde iar din mine