Cămășile de apoi ale cântecului

Cu actorul Val Lefescu, într-un studiou al Televiziunii Române

*

Pe când eram tânăr poet, într-o lume flămândă de semnificațiile și disimulările libertății, acolo, la intersecția năzuințelor noastre comune, își găsea utilitatea discursul liric, spre împăcarea poetului cu sine. În același fruct, în aceeași spumegare a sufletelor, poezia contura identități sau măcar rosturi acceptate, uneori cu resemnare, ale veșnicului conflict existențial pământesc.

*

Dar acum? Acum, când omul poate înjura direct și în exces de slobozenie; acum, când sufletele s-au desacralizat, iar creierele s-au netezit în răsfățul unui materialism primitiv; acum, când trufia și intoleranța spulberă valorile cu năvalnicul cataclism al prostiei, acum care mai pot fi rostul rostul și necesitatea poeziei?

*

Întrebarea este, bineînțeles, retorică. Și-atunci, de ce mai scriu poezie? Pentru că am nevoie să mă închin, îmi răspund, fără a ști dacă mă mint singur sau îmi definesc propriile adevăruri.

*

*

printr-un statornic dor de țară

destinul meu a fost să-mi fie

crucificat de primăvară

pe sfânta ei vremelnicie,

aici e locul de-ntâlnire

în care picurii de sânge

din coastă prind să se înșire

în primăvara ce deplânge

*

înstrăinări tot mai buimace

de firul ierbii dimprejur,

când primăvara se desface

fără prihană în contur

de loc natal, de țară sfântă

scoborâtoare din străbuni:

îi vezi cum stau în cer și cântă

și cum descântă în tăciuni

*

scânteia cosmică s-o rupă

și s-o împartă între noi,

cei cu cămășile de după

același cântec de apoi?

o minunată zi a fericirii!

*

cum au decis cârmacii omenirii,

ziua de astăzi, luni, s-a decretat

drept ziua mondială-a fericirii

nefericiţilor; dar veşnic revoltat

şi nesupus masonicelor cercuri

aflate în conflict cu Dumnezeu,

nu astăzi, ci, cu siguranţă, miercuri

în culmea fericirii voi fi eu,

*

deşi sunt fericit în orice clipă

din zilele ce le primesc în dar

odată cu destinul de aripă

şi nu de-ncătuşat în calendar,

căci mă încape o tăcere sfântă

ce-mi vindecă de rele orice zi,

când fiul meu pe zarea zării cântă,

revendicându-şi dreptul de a fi;

 *

în restul omenirii se vesteşte

că, biruind indiferenţa firii,

guvernul mondial vă dăruieşte

o minunată zi a fericirii!

*

foarte curând, Iisus o să învie

*

nu mai e mult, Iisus o să învie

pe crucea grea a veşnicului ieri,

să ne simţim stăpâni pe veşnicie

noi, pleava viitoarei primăveri,

căci dureros se împlineşte spicul

şi ne usucă sângele discret

nimicul întregindu-l din nimicul

încetei risipiri încet, încet

*

şi nu rămâne colbul pe cărare

ca să zidească urme şi păşiri,

aud doar adierea-n depărtare

cum ofileşte lanuri de iubiri,

iar spicul se-mplineşte şi se coace

şi fără veste dă în scuturat:

chiar nu auzi cum sufletul meu tace

stea care cade-n margine de sat,

*

chiar nu auzi în arborii stingheri

cum se transformă cercuri în sicrie?

pe crucea grea a veşnicului ieri,

foarte curând, Iisus o să învie

şi-a consimţit, spre dimineaţă: Fie!…

*

un filosof bătrân, cu chip cioplit

de curgeri crunte pe catapiteasmă,

mi-a spus, şi-atunci adânc m-a umilit,

că primăvara-i numai o mireasmă

şi-am aruncat cu piatra, şi-am scrâşnit

când măcina lumina sub apus,

apoi în fila nopţilor răpus

am ars nepământeşte, dar mocnit:

*

în ce să cred, l-am întrebat apoi,

logodnele-s definitiv pierdute

şi-au tras zăbrele grele nişte ploi

ce rătăcesc pe căi necunoscute

ca să îmi fie strâmt printre tăceri

şi sufocarea cosmică să doară,

căci nu exist, de nu e primăvară,

eu, cel ursit drept jertfă-n primăveri:

*

iar el, doar un cuvânt abia săpat

deasupra lumii pentru veşnicie,

a clătinat din cap îngândurat

şi-a consimţit, spre dimineaţă: Fie!…

spre stelele din poala nopţii, mamă

*

de câte ori te văd păşind pe cer

ca să-mi ridici şi sufletul, şi ochii,

mă copleşeşte marele mister

şi, sărutându-ţi poala lungii rochii,

pe buze îmi rămân drept stropi de rouă

înşiruiri de stele şi destine

de parcă lumea s-ar fi rupt în două

ca să rămână jumătate-n mine

 *

şi-atuncea plâng cu primăveri desprinse

din cerul ce-ţi ajunge până-n glezne,

iar năruirea păsării învinse

îmi rătăceşte sufletul în beznă

şi nu e mâna ta să mi-l întoarcă

şi să-l spuzească iar cu mângâieri,

şi depărtarea încă mă încearcă

cu străvezimea altei primăveri

 *

ca să-mi arate calea înspre tine

pecetluită-n ceruri cu-o maramă,

vin alte ierburi şi păşesc străine

spre stelele din poala nopţii, mamă