mesteacănul s-aşterne sub securi

*

e dreptul meu de om şi de mesteacăn

din când în când să stau la sfat cu mine

şi să admit când stelele să treacă-n

hrisovul meu cu hărţi şi cu destine,

apoi în şahul cosmic să îmi apăr

cu crinii primăverii un înalt

să pot să fiu mesteacăn şi să scapăr

şi de îndurerarea celuilalt,

*

e dreptul meu de fiu împărătesc

să fiu stăpânul cerului, nu rob,

şi cu lumină să mă-mpărtăşesc

până în fibra ultimului ciob

al timpului fărâmiţat aiurea

în trupul meu de cerb mereu vânat

pe care îl încape doar pădurea

şi doar apusul ei însângerat,

 *

e dreptul meu, îmi spun cu-ncrâncenare

ca să îmi apăr sufletul de furi,

însă aud un corn de vânătoare:

mesteacănul s-aşterne sub securi

când doar lumină e în univers

*

prea multe închisori pentru destine,

prea multe lanțuri de purtat la glezne

și-n colonia muncilor divine

se-aruncă în ciozvârte numai bezne,

veniți – ne strigă paznicul de sus –

de vă luați noi rații de-ntuneric!,

în fond întemnițatului supus,

cu sufletul pe jumătate sferic,

*

nu-i sunt de trebuință străvezimi

spre libertăți prin nașteri garantate

potopului abulic de mulțimi

care au fost la viață condamnate,

întemnițatul speră-n judecăți

și se dedică suferind iertării,

în fond s-a întâmplat și alte dăți

și-n alte părți din necuprinsul zării,

*

dar clocotește o revoltă sumbră

în toate întrupările prin vers:

de ce să port întunecata umbră

când doar lumină e în univers?

să fiu doar cioplitorul de cuvinte

*

întreaga noapte, răscolind prin casă

şi căutând pe unde-am rătăcit

un vis uitat, m-am aşezat la masă

fiindcă mai am cuvinte de cioplit,

dar unde oare să aşez tăişul

şi ce contururi cosmice să-ncerc

când pe afară mugurii, frunzişul

aud cum se adună într-un cerc

*

şi-adăpostesc nemargini furişate

în cuibul cu migală pregătit,

când sufletul le-a încercat pe toate,

dar în nici unul nu s-a regăsit,

iar visul cu aripile rănite

în cine ştie ce ungher ascuns

nu mai cedează veşnicei ispite

de-a căuta aiurea un răspuns:

*

vin iarăşi zorii zilei şi m-alungă

în primăvara calmă şi cuminte,

iar glasul ei din clopote îndungă

să fiu doar cioplitorul de cuvinte

clepsidră pentru spiritul divin

*

vezi apa – zise filosoful

pe când privea cât de încet

i-a şiroit pe deget stropul

în sufletul unui poet –

ia forma celor ce le împle

în locul golului deplin,

aşa a fost să se întâmple

în trup cu spiritul divin…

*

tăcu apoi, în depărtare

suna un bucium tânguiri

şi-atunci o altă-ngândurare

i-a tras obloane pe priviri

şi îl vedeam cum chinuit

se zvârcolea adânc sub pleoapă,

apoi a zis abia şoptit:

şi sunetul e tot o apă…

*

iar mai apoi a început să cânte

şi să-şi asume cântecul destin

şi să presoare-n suflete cuvinte

clepsidră pentru spiritul divin

sfâşietor ce ciuguleşte-un corb

*

venise corbul, nu ştiu câte veacuri

îi atârnau în clonţ, pe zbor, în gheare,

n-am numărat, căci îmi făcuse semne

pe unde să pornesc la vânătoare

şi-am mers tiptil pe urma lui fugară

ca un păgân, cu corbul împreună,

cu arcul pregătit şi cu-o săgeată

pe care s-o arunc adânc în lună,

 *

*

ştiam că rana va urma să doară

scăldând pământul într-un plâns de sânge,

dar era noapte, beat de întuneric,

nu-mi mai păsa de cei care vor plânge,

văzusem luna-n lucru la gherghef

şi-aidoma cu-o tânără fecioară,

din acul ei dezlănţuiri de flori

schiţau în dimineţi o primăvară,

*

*

dar nu-mi păsa, redevenind păgân

călăuzit în viaţă de un corb,

eram numai instinctul ucigaş

al celui care se trezise orb

cu ochii bandajaţi de şapte nopţi

în şapte vieţi care i-au fost ursite,

dar tot simţeam în jur, în sfântul cer

cum se-nfigeau năprasnice cuţite,

 *

*

iar corbul îmi striga că o să pierd,

că o să muşte alţii hălci de lună,

dar mi-am pus trupul pavăză-n văzduh

şi-l tot aud cum rănile le-adună,

şi-abia în zori, când aruncaţi spre mine

şi spre văzduh cu ce v-a mai rămas,

văd luna cum cu florile coboară

şi cum străbate zările la pas,

 *

*

iar de mă bucur, chiar nu mai contează,

cu trupul prăbuşit de răni pe cer,

eu simt mirosul cald al primăverii

învăluit în propriul lui mister

şi redevin păgân precum părinţii

ca să-ncetez odată să fiu orb,

în vreme ce prin sufletul meu arde

sfâşietor ce ciuguleşte-un corb

*