şi sufletul pe cer a fulgerat

*

de primăvară m-au prădat asceţii

şi bat în ea ca-ntr-o tipsie spartă

să izgonească hăt rodirea vieţii,

iar pasărea, crucificată moartă

pe cerul larg, îmi picură în sânge

ceva dintr-o revoltă-n pregătire

şi pentru că-s ursit să nu ştiu plânge

mi-i sufletul întreg o răzvrătire,

*

mai e puţin şi o să vină vara,

iar de căldura ei mi-i tare dor,

un lăutar bătrân şi-a spart vioara

şi, risipindu-şi cântecele-n zbor,

păşeşte-n trupul meu cu-nfrigurare

închipuindu-şi poate că în doi

vom izgoni din lunga aşteptare

toţi şerpii verzi ai lacomelor ploi

*

şi vom aduce până-n zări lumină

să vindecăm ce e de vindecat,

dar încă plouă tainic prin grădină

şi sufletul pe cer a fulgerat

să nu mă mai sufoce disperarea

*

mi-i tare dor să mă întorc în moarte,

să nu-mi mai pese şi să nu mai fiu

decât risipa-n filele de carte

a unui suflet încă prea târziu,

mi-i silă de bigoţi şi de eretici,

şi de prostia proştilor răpus

refuz eresul popilor bezmetici

şi îmi aleg doar calea lui Isus,

*

aş vrea să scap, sunt obligat să scap

şi îmi închipui sufletu-n cenuşi,

iar caii trec într-un năprasnic trap

ca să alunge negura din uşi:

o, cât amar şi ce dezamăgire

am tot trăit prin condamnări la viaţă

şi tot aştept sentinţa să expire

şi nu e nimeni ca să-mi dea povaţă

*

pe unde să mă duc, s-o iau la fugă

să mi se stingă veşnic lumânarea!

deja m-am pustiit de orice rugă

să nu mă mai sufoce disperarea

ştiu în cine să-l arunc

Acest text nu este o poezie, ci o joacă împrimăvărată de cuvinte

*

*

flori de măr şoptite-n Soare

de străvechile colinde,

timpul calcă în picioare

numai ce nu poate prinde

şi mă tem, când creşteţi salbă

îndemnând spre adevăr:

sufletul mi-i floare albă,

albă floarea unui măr

*

ce o clatină lumina

şi-o răpeşte din copaci:

nu ştiu care e pricina

că tu, suflete, mai taci

îndurând sfios destinul

ce te-a cetluit cu flori

să te vânture seninul

care mai adie-n zori:

 *

pune-mi sufletul în palmă

şi-l fă piatră de pe runc

căci, din toate ce dau valmă,

ştiu în cine să-l arunc

*

*

şi nu ştiu unde mă duce

*

peste clipe, de o viaţă, picură din lumânare

şi-am văzut că numai brazii încercau ades să fugă,

când copacii din grădină încă-mpovăraţi de floare

mi se aşterneau pe suflet – sufletul e veşnic rugă,

doar că nu mai ştiu a cui şi urcată înspre cine,

fiindcă mă-nspăimântă brazii care suie nişte munţi,

iar de caut înspre zare, văd că nimeni nu mai vine

ca să-mi arcuiască tainic peste suflet nişte punţi

 *

şi mă simt precum o filă zdrenţuită de condeie

şi de picurii luminii, care adunau încet

închinări neprihănite pentru-o singură femeie

ne-contând că nu există, ne-lăsând nici un regret,

căci doar curgerea se-ncruntă şi ascult cum mă tot curge

dintr-un mal în alte maluri, până hăt, până târziu,

iar în filele nescrise, rămâi singur, Demiurge,

şi atât de mult mă doare că nu am să te mai scriu:

 *

pace, vouă; din condeie vremea picură mai rar

şi-i ascult cadenţa stinsă ca un geamăt de pe cruce

ancestral şi rupt din mine doar cu foi din calendar

ce le risipeşte vântul şi nu ştiu unde mă duce

pe cruce va urca cuvântul

*

cuvântul nu-i decât o pradă

pe care-o sfâşie în noapte

şi steaua care stă să cadă,

şi-amărăciunea unei şoapte,

dar toate câte îl sfâşie

şi-n răni masive l-or desface

cu o cumplită frenezie

nu au puterea de a-l tace:

 *

cuvântul nu-i decât tăcere

prin biete trupuri răspândită

când drept otravă şi când miere

iresponsabil risipită

pe limbile vremelniciei,

atâtea câte vor încape

sub malurile poeziei,

când mai adânc, când mai aproape,

*

iar când îl vor căta drumeţii

în lung şi-n lat călcând pământul,

drept ultim neştiut al vieţii

pe cruce va urca cuvântul