să-mi aştern în iarbă umbra care tace şi se-nchină
*
ei şi noi, şi-o ţară sfântă, de o vreme pângărită
şi de ei, dar şi de noi – rătăciţii căii sfinte,
iar în ceruri, lângă vetre, doar străbunii se agită
şi presoară printre gene câte-o ploaie de cuvinte,
dar de-atât amar de vreme nouă nici că ne mai pasă
căci ne-nchipuim drept veşnici şi atât de înţelepţi
încât cerul plumb îmbracă şi amarnic ne apasă
poate-poate vom pricepe că cei strâmbi nu pot fi drepţi,
*
însă lumea-i rătăcită şi-şi procură din biserici
doar cu mărunţişul vieţii inutilele iertări,
dispărută-i nostalgia de a fi, cândva, iar sferici
în eternitatea care deja scapără pe zări
şi ne caută grumazul cu tăişul unei săbii
care despărţise-n două fructul sacrului rotund,
iar scânteile în scapăt par pe cerul greu corăbii
navigând spre porturi stranii, care-n neguri se ascund;
*
ei şi noi, sărmană ţară, iarăşi dată la cherem
unor generaţii slabe, ce te scapă în ruină,
chiar de-ncerc vreo ispăşire, nu am vlagă şi mă tem
să-mi aştern în iarbă umbra care tace şi se-nchină
