Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 62

ca să aştept ninsori patriarhale

Iarna 5

*

erau atâtea dogme puse-n cale

încât am refuzat să mă mai nasc,

dar au venit ninsori patriarhale

ademenindu-mi verbele sub teasc

şi-am coborât cu mersul în obiele

în cenuşiul nu ştiu cărui sat

ca să culeg numai un pumn de stele

să-mi lumineze trupul abia dat,

*

dar scufundat în dogme îmbâcsite

cu activiştii roşii şi cu popii

eresurilor mult prea învechite

de care nu puteam să mă apropii

am vrut să evadez, să calc pe cer,

să mă agăţ de-o frânghie de fum

şi-am şi făcut-o doar ca să disper

că mi se pierd cuvintele pe drum

*

drept umbră dimineţilor pierdute

împrăştiindu-mi sufletul pe cale

sub dictatura dogmelor ştiute

ca să aştept ninsori patriarhale


cu stihuire proaspătă în zori

D9

*

s-au auzit până târziu nuntaşii

cum petreceau, cu câtă disperare

îşi risipeau deasupra lumii paşii

pe cel din urmă corn de vânătoare

şi scârţâise cerul din ţâţâni

sub răcnetul fiarei ancestrale

înconjurată-n cerul larg de câini

şi sângele curgea mustind pe cale,

*

era o nuntă cosmică, s-a spus

în îmbulzeala ştirilor răsfrânte

mereu asupra crucii lui Iisus

ce nu-nceta durerile să-şi cânte,

de-aceea, cred, nu s-au oprit nuntaşii

din dansul lor de-atâta timp rotit,

iar pe pământ de-aceea uriaşii

copaci de frunze iar s-au desfrunzit

*

şi va urma desigur altă nuntă

înfăşurată-n alb şi în ninsori,

deja aud cobzarii cum se-ncruntă

cu stihuire proaspătă în zori


drept cer al lumii cenuşiu

Frunzisuri 21

*

toţi cei pe care-i ştiu mă-nvaţă,

iar cerul neştiinţei lor

mă-nvăluie cu fum şi ceaţă,

dar am un suflet răbdător

în care nimeni nu dărâmă

aleanul pentru libertate,

deşi mi-i sufletul fărâmă

bicisnică-n eternitate,

*

deşi ninsorile-l colindă

şi îl transformă în ninsori

când cerul scârţâie, din grindă

şi până sus, în căpriori,

când spaimele ca nişte sumbre

încenuşări presoară beznă

şi mi se rup atâtea umbre

precum clipitele din gleznă,

*

căci am o candelă pe masă:

de când mă ştiu şi cât mă ştiu

alungă negura şi-o lasă

drept cer al lumii cenuşiu


în Colectiv îşi numără martirii

Treptele toamnei

*

octombrie cu candele pe trepte

şi cu revolta ultimei lui zile

îţi bandajează sufletul, copile,

şi spulberă cruzimile nedrepte

pe ciobul frunzei – suflet oropsit

ce-şi caută cenuşa ca să-nvie,

dar milă nu există-n veşnicie,

iar veşnicia nu-i decât un mit

 *

care prelinge sânge şi dureri

în nenăscuţii prunci şi în părinţi

vânzându-i disperării pe arginţi

pe calea ce nu duce nicăieri,

iar când răsare cântecul şi cântă

şi când furişă-n suflete lumină

octombrie cu frunza lui se-nchină

şi parcă fără voie înspăimântă

 *

în rândurile neamului satirii

osificaţi în vremuri şi în spaţii

ce nu aud cum alte generaţii

în Colectiv îşi numără martirii


pe sufletul lor colectiv

Concert in memoriam colectiv

*

păsările au ciuruit cerul, căutând o scăpare,

iar pe rug cântecul îşi despovăra cenuşile:

doamne, ţipau zborurile cu disperare,

de ce-ai oblonit toate uşile,

de ce îi înduri să ne bată în cuie

şi să te vândă mereu pe arginţi?,

iar tăcerea era, ca oblon, mai tehuie

şiroind din ce-i sfânt în strămoşi şi-n părinţi,

 *

cumplită e lumea, şi acum, şi atunci,

şi în vecii veciilor ce au să mai vină,

iar rugul e soarta nenăscuţilor prunci

şi-a cântecului care răspândeşte lumină,

urâtă e lumea, vrăjmaşă, ostilă,

hulpavă muşcând din ce nu înţelege,

iar zborul zidit drept revoltă şi milă

ni-i nouă credinţă şi lege:

*

în lumea pierdută, pe ruguri se-ntrupă

tot ce e cântec, ideal şi motiv,

şi-şi pun cântăreţii cămaşă de după

pe sufletul lor colectiv


Pagina 62 din 130« Prima...102030...6061626364...708090...Ultima »