există, totuşi, o matrice

*

ştiu că există o matrice

din care-a fost să mă desprind

drept bob de grâu în nişte spice

şi-l voi hrăni pe cel flămând

ce gustă pâinea-ngândurat

şi-aproape fără să îi pese

de jertfa ce l-a săturat,

nici că jertfirile-s mai dese

*

cu cât flămânzii se-nmulţiră

şi-s parcă mai înfometaţi,

iar urmele care-i înşiră

i-au desluşit nenumăraţi

în marşuri fără vreo adresă

şi fără-ntoarcere în spic

chiar dacă ştirile de presă

nimicnicesc despre nimic,

*

nimicnicesc nimicnicie

cum cartea cărţilor o zice

încredinţând că-n veşnicie

există, totuşi, o matrice

drept rădăcină care îi ursi

*

din trunchiul acesta s-au desprins lăstari,

ia rădăcina plină de vigoare

pulsează liniştit în fiecare

ram conturând stejarii şi mai tari

din vremea care lanţurile-şi sfarmă

cu zăngănit năprasnic de secunde

sub prăbuşirea căror se ascunde

tăcerea ca un ţipăt de alarmă,

*

dar nu îmi pasă, fiindcă în urmaşi

întotdeauna este cald şi bine

încât aud cum sufletul din mine

s-a aşternut acolo pentru a-şi

găsi odihna binecuvântată

de cei ce vin cu mine din trecut

căci i-am trăit mereu şi m-au durut

când îmi lipseau din suflet câteodată,

*

deci mi-am promis că eu nu voi lipsi

din nici o taină care o să vină

pentru-a nutri lăstarii cu lumină

drept rădăcină care îi ursi

s-o las apoi prin suflet să-mi colinde

*

ursit să-i aparţin doar unei ţări,

fără plecări şi fără de întoarceri,

refuz mirajul zărilor din zări

când în lăuntrul uriaşei carceri

există munţi care le-au fost altare

străbunilor din ceruri ignorate,

iar rugăciunea lor în fiecare

fir de nisip durează o cetate

*

din despicări drept piatră să m-adun

şi să cuprind lumina şi s-o apăr

ca să descopăr câte un străbun

pe cerul larg în fiecare scapăr

şi-apoi să plec spre focurile vii

să mă înfrupt din sacra lor veghere

purtând cămaşa unei poezii

ce sufletul mi-l poartă în tăcere,

*

eu ştiu: numai tăcerea spune tot

de parcă universul l-ar cuprinde

ca să-nţeleg şi-nţelegând să pot

s-o las apoi prin suflet să-mi colinde

clipita care mi-i ursit să fiu

*

lui Gheorghe David

*

din nu ştiu care crengi desprinsă

alunecă în calea mea clipita

de vremuirea vremilor învinsă,

de caii ce o poartă cu copita

de-a lungul uriaşului galop

cu care universul mă apasă

ca să îmi pară uneori un strop

dintr-o lumină ce-o aştern pe masă

*

doar ca să dea cuvintelor contur

şi să le facă păsări şi cenuşă

când mă pândesc cu ochii unui fur

doar stelele uitate lângă uşă,

deşi-i atâta loc în încăpere

şi-atât pustiu ce l-a durat ursita

doar ca să-mi facă sufletul să spere

că-i aparţine numai lui clipita,

*

dar e târziu, târziul se repetă

de când adun târziu peste târziu

şi drept acoperiş mă mai regretă

clipita care mi-i ursit să fiu

poeme de călătorie

*

cât așteptăm semnalul de plecare

se-aud pândarii nopților cum strigă

în cea ma depărtată depărtare

și-o altă-ndepărtare mă intrigă

și mă revoltă până-n pumnul strâns

cu care-mi șterg o lacrimă dospită

căci nu e vreme de alean și plâns

ci de întoari cosmice-n ispită

*

și-a pregătit să mă înfrunt pe mine,

să mă apus de guler, să mă-njur

cât timp pândarii nopților străbune

mă-nstrăinează într-un alt contur

ca să încep supus călătoria

spre tinerețea mea deja uitată:

un tren de noapte-nfruntă veșnicia,

sunt pasagerul lui și, dintr-odată,

*

aștept flămând cu dangătul de șine

să mă desprind din vârstă și să plec

spre undeva unde e cald și bine,

trăgându-mi tinerețea la edec

*

a doua zi, de va veni să vină

cu vegetații lungi, luxuriante

și cu eresul umbrei în lumină

pășind cu gesturi largi, extravagante,

va fi nevoie iar de umilințe

și de-nchinări atâta de lumești

încât nu-ncape-n ele vreo căință

și nu deschide înspre larg ferești,

*

ci-mi oblonește trupul cu migală

ca să-mi ascundă sufletu-n prinsoare

sub talpa vieții în pășiri de gală,

iar trenul meu pornește într-o doară

ca un cuțit înfipt în noaptea blândă

ce mă-nfășoară cald și părintește

în prevestiri de nu știu ce izbândă,

de care din părinți se povestește,

*

dar nu ascult, căci am pornit la drum

și dangătele șinelor răsună

de parcă pe o cruce grea de fum

s-ar osteni ca sufletu-mi să-l pună

*

voi întâlni aceleași case vechi

sub jegul unor veacuri inutile

prin care trec drept veșnice perechi

aceleași vieți la fel de infantile

în aroganța lor primejnioasă

de cămătari ai vremii în derivă

și-o să visez întoarcerea acasă

cu-o ardere atât de impulsivă

*

încât cenușa verbelor s-o duce

cu colbul nopții într-un alt târziu

în care-mi urc poemele pe cruce

cu o cruzime ce doar eu n-o știu,

căci ostenit mi-am pregătit culcușul

în trecerea prin nopți a unui tren,

convins că până-aici a fost urcușul

prin ceea ce nu-i veșnic, ci peren

*

și va urma un coborâș în fugă

întâmpinat de-acele case vechi

dintr-un oraș ce-mi sună ca o rugă

a neputinței lumii prin urechi

*

Lunecând, alunecând, iar mi-i sufletul plăpând

și se duce ca izvorul pe făgașul lui din veci

încât iarăși nu-mi mai pasă până unde, până când

va dura această tihnă și tăcere calmă; deci

mă aștern în trup cuminte precum slovele în carte

și mă las cuprins de liniști ca de-o naștere mai nouă:

sună buciumul în mine, dar, ca să-l auzi, departe

trebuie să-aprinzi în candeli diminețile-amândouă,

*

cea ursită pentru prunci să încapă în pruncie

ca-ntr-o veșnicie vie, care nu se va sfârși,

și-apoi cea durată-n mine ca într-un târziu să-mi fie

vântul care m-o cuprinde și m-o duce-n zare și

mă va cununa sălbatec cu galopurile dese

care scapără în pietre câte-o dâră de scântei,

hai, dejghioacă-mă, femeie, din cuvintele alese

ca să te aleagă cântec din noianul de femei

*

care trec – iar cântă trenul lunecând, alunecând

și mă duce pe sub liniști care prind să mă cuprindă

încât iarăși nu-mi mai pasă până unde, până când

timpul nărăvaș și sprinten sufletul mi-l tot colindă

*

memoriei poetului bucovinean Ghedeon Coca

pe-aici am fost, îmi recunosc trecutul,

spunea un bard din vechea Bucovină

când timpul șfichiuia în el cu cnutul

dur împletit din beznă și lumină,

iar eu abia acum simțind arsura

din sufletul acelui bard uitat

am desfăcut din univers cu gura

și pentru el iertarea de păcat,

*

căci stă-n puterea lui să-mi dea putere

în deslușirea runelor cerești

și mai ales puterea de a cere

să fii și-n veșnicie cine ești

și să n-accepți pedepse, purgatorii

și alte spaime, toate născocite

de cnutul ce-l rotesc asupritorii

când ne gonesc prin viață ca pe vite,

*

deci răzvrătit, așa cum sunt poeții

pe când trăiesc cuvinte și se-nchină,

zăresc în hăul cerului ereții

zădărnicind întoarceri în lumină

*

pe drum văd colcăiala de sutăn

din zorii vieții, până în apus

ca viermii-n supurarea unei răni,

dar rana nu-i cea sfântă-a lui Iisus,

de-aceea ce există vindecare,

iar vinul vechi s-a oțetit în căni

căci omenirea-i dusă în oroare

de colcăiala asta de sutăni

*

prin care unii cetluiesc cu funii

și osândesc la grave irosiri,

lminile s-au stins și doar tăiunii

mai conturează niște năluciri

prin care orbii, dându-le crezare,

pe când își cată calea ca nebunii,

desăvârșesc căderea în oroare

prin care unii cetluiesc cu funii

*

și-i prea târziu și poate-i prea devreme

să auzim cum glasul lui Iisus

pe Calea Lui continuă să cheme,

din zorii vieții, până în apus

*

prin ceruri numai nourii se duc

ca niște năluciri de vechi corăbii,

apoi încearcă viața încă-un truc

și îi transformă într-un stol de vrăbii

și nu mai e miraj, nici fantezei,

nici năzuirea de-a pleca în zbor

căci va veni o toamnă cenușie

cu picături de plaie în ciopor,

*

iar cineva va plânge la fereastră

cu plânsul desuet al nimănui,

dar va fi cald în încăperea noastră

și-o asuda gutuia amărui

și senzual ca fumul de țigară

din care-mi împletesc niște visări

doar ca să uit că toamna pe afară

pășește de un timp fără-ncălțări

*

și seamănă superb cu o femeie

pe umbra depărtării rătăcită,

din ceruri se desprinde o scânteie

ca o cădere nouă în ispită