amurg

serghei esenin, tare-s ostenit,

deşi-n clipita vieţii nu îmi pasă

că timpul e o lamă de cuţit

ce-mi sfârtecă prin suflet, când apasă,

că suflet-i urcat mereu pe cruci,

bătut cu pietre şi cu umilinţă:

hai, trupule, e timpul să te duci

în munţii tăi, să-i retrăieşti credinţă

şi să te bucuri calm de libertate

sorbind cu sete numai depărtări

în care nu există vreo cetate

în care se mai fac crucificări:

serghei esenin, viaţa-i fără preţ

şi o trăiesc deplin abia acum,

chiar dacă-n beznă scapără ereţi

un necuprins şi-o jarişte de fum

pe cale

ce fascinat eram cândva de lume

când, sprijinindu-mi visele de ea,

eu o trăiam în miturile bune

ca pe-o crăiasă transformată-n stea

şi cum scrutam cu sufletul pe zare

unde-nflorea o geană de oraş

şi mă rugam de păsări călătoare

să îmi croiască tainicul făgaş,

dar răsunase cornul în vecie

şi clopotele clătinară lin

ceva difuz, un fel de poezie

ce-mi fu încredinţată drept destin

şi am plecat şi m-am pierdut pe cale,

mestecenii m-au îndemnat la drum,

şi de atunci păşesc tot mai agale,

iar sufletu-mi e pasăre de fum

copilăria

Selena – ulei pe pânză, tablou de Radu BERCEA

copilăriei i-am aflat o urmă

în timpul fără timp și-atât de ciclic,

pe cer păștea o uriașă turmă

vegheată de păstorul mioritic

și mi-a fost milă de destinul lui

și de căderea amplă în destine:

de vezi ce văd, ai grijă să nu spui,

păstrează taina numai pentru tine!

apoi și urma se pierdu pe cer

în zvâcnet cald de aripi dobândite

lăsându-mă pribeag în efemer

să-mi număr pașii, să socot clipite

și să aștept aripile să-mi crească

să pot zbura din propriul meu destin:

speranța e o danie cerească

flămândă-ntotdeauna de senin

copacul

oraşul, apă stătătoare

băltind agonizant prin vreme,

şi-a tras obloanele fetide

prea timpuriu pe respirări

şi-aleargă satele pe zare

de parcă de un veac s-ar teme

de clopotele insipide

ce se revarsă pe cărări:

n-au loc pentru popas drumeţii

şi pentru sete nu-s fântâni,

izvoarele sunt prea departe

şi chiar şi satul le-a uitat,

iar vremea-şi mână călăreţii

şi îi transformă în stăpâni

chiar şi pe pagina de carte

din care mulţi s-au întrupat:

oraşu-i doar singurătate

pe corzile unei viori

atunci când cântă zicălaşii

ca să ne mute în alt veac

şi-aud cuvinte decimate

de mult prea mulţi nevorbitori

sperând să mă întrupe paşii

pe zarea zărilor copac:

să-mi fie templu şi credinţă

doar cerul fără de prihană

şi iernile să mă-nfăşoare

în despletitele cuvinte

ca viscolul să-mi dea fiinţă

şi din nestăvilita-i goană

să mă desprind ca respirare

târzie-a cântecelor sfinte

cartea mântuirii

călătoream și nu avea să-mi pese

că-n fiecare cruce de la drum

zăceau bătute-n cuie doar mirese

ca să-mi vegheze cântecul postum

și toate-aveau câte o rană-n coastă

ca să sloboadă frică peste lume

într-o vâslire limpede și vastă

a cântecelor pururea postume

ca să-nțeleg că au mai fost poeți

ca să măsoare tainic suferințe

și-n ceruri nu sunt stele, ci ereți

ce smulg hartane sacre din ființe

și-apoi dispar, iar sufletele cată

lumina zilei drept alean și leac

și-atunci poeții vremilor se-arată

și-n cartea mântuirii se prefac