Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 5

căci universul s-a împlut de miri

*

în noaptea-aceea se iviră mirii

înlănţuiţi în cosmică speranţă

şi-am petrecut, precum e legea firii,

ca să profit din plin de circumstanţă

căci cântecul s-a aşternut pe răni

ca să încerce calma vindecare

prin sufletul ce spumega în căni

cu o ciudată nouă tulburare

*

încât uitat poemul se trezise

şi desfrunzind năprasnic prin copaci

îmi tot şoptea din frunzele ucise:

măcar acum învaţă cum să taci,

cum să iei forma faptelor ca vinul

ce împle cu tăcerea lui paharul

şi-mpacă-te odată cu destinul!,

iar cerul, răscolindu-şi încă jarul,

*

îmi lumina pe calea ce-a rămas,

să pot păşi ferit de poticniri

şi-un alt poem a prins atuncea glas

căci universul s-a împlut de miri


ca o risipă de cenuşi şi fum

*

captiv pe ţărmul unei ţări ploioase

am pus pe masa timpului pocale,

dar nu există stele curioase

să-ncerc să le abat cândva din cale,

să le preling în cupele înalte

din care bem înfricoşaţi amar

căci ploile spuzesc şi-n celelalte

îndepărtări zadarnicul zadar

*

şi doar femei ne ameţesc ca vinul

din ţurţurii apropiatei ierni

ţi nu-s cobzari să-nlăture veninul

vremelniciei, suflete, să-mi cerni

clipitele drept ploaie pe o stâncă

în care a rămas un alt captiv

ca să respire liniştea adâncă

din verbul dintr-odată impulsiv

*

căci vinul vechi a ruginit pe cruce

şi-a fost uitat la margine de drum:

mi-i sufletul cobzarul ce se duce

ca o risipă de cenuşi şi fum


Cătălin și Aurora

*

plecau două sicrie în mister

și nu puteam cu gândul să mă-mpac

că e o nuntă cosmică în cer

ce desfrunzește-n pripă un copac,

dar am văzut cum s-au desprins frunzare

în ploaie aurie ca un plâns

de parcă cineva, în depărtare,

ducea regrete și în necuprins,

*

ceilalți copaci, încremeniți în zi,

priveau uimiți spre calma desfrunzire

ce-nsingurase sufletele și

vor fi întotdeauna-ncremenire,

veghind în transă doar copacul viu

care păstrează suflete pereche,

iar sus, în ceruri, un imens pustiu

vibra peste biserica cea veche

*

ce risipea iertări în veșnicie,

justificând prin soartă și prin cale,

pe când copacul nu-nceta să fie

decât un suflet copleșit de jale


memoriei prietenului Cătălin Şandru

Cătălin Şandru

*

mult prea absurd s-a frânt lumina

şi-a amuţit în depărtare

şi nu-ţi mai pasă nici de cina

de taină şi de aşteptare

căci vinu-i un coşmar şi tace

în cosmică încremenire

şi-o stea din ceruri se desface

să te presoare-n amintire,

*

să fii durere-nsingurată

care continuă să doară

precum un cântec câteodată

desprinderea dintr-o vioară

când mută frunzele departe

spuzind cu aur anotimpul

să fii o pagină de carte

pe care n-o cuprinde timpul,

*

dar care lasă-n univers

un gol ce nu îl poate împle

cenuşa grea a unui vers

nedrept ce-a fost să se întâmple


cu poeme doar cenuși în zori

*

n-am văzut când au plecat cocorii,

nu i-au plâns cobzarii de pe drum:

eu sunt furul ce așteaptă zorii,

verbele-mi sfârșesc cenuși sub scrum

și tresare câte-o licărire

de alean de lacrimă și foc

când în ceruri câte-o-nșiruire

de mistere vechi se prind în joc:

*

cine-s eu să pun la îndoială

din cuprinsul nopții legea firii?

ca pândar cu țintă ireală

mă mai țin captiv doar trandafirii

cu boboci târzii sfidând înghețul

și ninsoarea care o să vină

ca să-mi ceară numai mie prețul

irosirii fără nici o vină

*

și-am să scot atunci dintre clipite

șiruri ignorate de cocori:

eu sunt furul veșnicei ispite

cu poeme doar cenuși în zori


Pagina 5 din 98« Prima...34567...102030...Ultima »