Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 5

puzderia de noi crucificări

 

 

vom îmbrăca din nou în crucea nopţii

cămăşile de miri neprihăniţi

şi vom fi dangăt ruginit de clopot

în universul celor fericiţi

care păşesc în sărbători primare

venind pe calea altor sărbători,

dintotdeauna timpul amăgeşte

cu o lumină proaspătă în zori

 

ca să intrăm în cosmica nuntire

cu forţe noi şi cu sporit alean,

în timp ce calendarele presoară

pe crucea nopţii fila unui an

desprins ca o cămaşă de pe umeri

ca să plutească-ncet în necuprins

căci noi rămânem doar învingătorii,

deşi destinul însuşi ne-a învins,

 

dar nu contează, pâinile pe masă

răsfaţă timpul şi-un pahar cu vin

sloboade caii-n straşnice galopuri,

chiar dacă ştim că-mbătrânim puţin,

iar crucea nopţii pare pregătită

în curmezişul cosmicelor zări

să-nalţe-n depărtarea depărtării

puzderia de noi crucificări

 


şi soarbe din adâncuri numai umbră!

 

se închină concertului Zicălaşilor

Colinde de peste veac

 

 

acolo-au fost dureri şi un alean

pe care s-au durat chiar şi biserici,

iar Dumnezeu a plâns căci sub ninsori

doar ochiul lui ne mai ghiceşte sferici

şi-l doare risipirea de frânturi

a plămădirii sufletelor noastre

chiar şi în noaptea-n care cu cântări

distrugem calea sfântă către astre:

 

în lumea asta nu mai sunt colinde,

ci ipocrite lumânări în mână,

de-aceea lăcrimează Dumnezeu

şi fără voia lui ni se amână

de parcă-am fi rămas pe sub ninsori,

iar umbrele în lungă rătăcire

ca lacrima se rup din lumânări

şi nu mai au de-adus nici o vestire:

 

în lumea asta moare leru-i ler

odată cu cenuşile din vatră,

deşi în ceruri plânge Dumnezeu

şi lacrima se-ntrupă într-o piatră

pe care o ridici şi o arunci

în bezna universurilor sumbre,

hai, ia paharul, umbră, şi închină

şi soarbe din adâncu-i numai umbră!


şi-mi răspunde că-nţelege

 

iar dincolo de omături

numai sufletele cântă

şi se-aud până în ceruri

drept vâslire de aripă:

hai şi-nfăşură-n lumină

taina veşnică şi sfântă

să-ţi rămână pentru suflet

o fărâmă dintr-o clipă

 

s-o trăieşti până la capăt

cu nesaţ şi bucurie

pe când caii în galopuri

tropotesc adânc pe zare

şi în cosmica risipă

de înalt şi armonie

te cuprinde şi te duce

şi te-aduce o ninsoare

 

să-mi fii sfeşnic şi speranţă,

şi nădejde, şi-mplinire

într-o lume răvăşită

de alunecări pribege!,

strigă-n largul meu copilul

dintr-o carte de citire

şi-l aud, fac semn cu mâna

şi-mi răspunde că-nţelege


leru-i, Doamne, leru-i ler

 

leru-i ler, căci legea-i lege

din adânc spre totdeauna

cât îşi mai cunoaşte neamul

calea sfântă de urmat,

iar ninsorile acopăr

răutatea şi minciuna

şi de-aceea încă ninge

leru-i, Doamne, peste sat,

 

iar în zări, unde sunt târguri

şi trufii de domni domneşti,

numai candela mutată

în brăduţi încă mai cântă

când ninsoarea copleşeşte

fără veste cu poveşti

şi când sufletul există

leru-i, Doamne, noaptea-i sfântă,

 

prin troiene, leru-i ler

parcă am păşi pe ape

ca să ne urmăm Păstorul

spre luminile din cer,

vin copiii şi nepoţii

să-i înfăşur cald sub pleoape

şi să-mi aflu rădăcina,

leru-i, Doamne, leru-i ler


în primăvara care mi se-nchină

 

în iarnă am păşit ca-n catedrală

de parcă-aş căuta sacralitatea,

deşi-i ispită-n mine primăvara

în care o să-mi aflu libertatea

şi mă închin ninsorilor cărunte

când liniştea cea cosmică mă împle,

deşi aud cum mugurii din creangă

aşteaptă altceva să se întâmple

 

şi mi se face dor de troscot moale

veghind drumeagul şubred dintr-un sat

în care-am ars cândva copilăria

sau altceva ce merită visat

sub plapomele iernii călătoare

în care mă înfăşor uneori

să pot renaşte pe deplin dincolo

de curmezişul zilelor cu flori,

 

în iarnă sunt o creangă-nfăşurată

cu promoroaca fulgilor subţiri,

dar tălpile se-adăpostesc în urma

din care s-au desprins închipuiri,

căci timpul e o temniţă absurdă

din care greu se iese la lumină:

mă uit pe geam şi vreau să uit de mine

în primăvara care mi se-nchină


Pagina 5 din 120« Prima...34567...102030...Ultima »