Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 5

copilul năzuind la înviere

 

de când frunzișul brazdelor se-nchină

se plânge-n ceruri, lacrime tiptil

prelinse cu aleanuri în lumină

îmi dezvelesc în suflet un copil

cu încălțări de frunze ostenite

și-nfășurat în frunzele târzii

jucându-se pe drumuri cu clipite

vremelnice și toate arămii

*

ca un parcurs de pelerini prin viață

care alungă spaime cu cântări,

cu închinări în care își răsfață

predestinate treceri înspre zări:

hei, hei, îmi duc povara de frunziș

până m-oi face frunză în cădere,

iar buciumul străbate curmeziș

copilul năzuind la înviere


pentru rana mea din coastă

spune psalmul unui rege

din vechimile cărunte

că doar soarele ni-i lege

în altarul unui munte

şi că stelele aprinse

de octombrie, pribeagul,

în frunzişuri zac prelinse

încercând să-mi treacă pragul,

*

eu le strâng, când vin duium,

şi le-adun din şapte zări

cu o aripă de fum

ca să-mi fie închinări

şi din cosmice frunzişuri

risipite-n lumea vastă

iarăşi împletesc fetişuri

pentru rana mea din coastă


în acelaşi nesfârşit

ruptu-m-au din ceruri sfinte

şi mi-au pus în jur veşminte,

şi mi-au dăruit cuvinte

să le iau şi să le dau

numai celor care n-au,

*

însă eu priveam ruptura

şi desferecam cu gura

ca să-mi oblojesc arsura

când din stelele prea sfinte,

când din vraful de cuvinte

*

şi-am uitat să ar, să pun

la rodit cuvântul bun,

ca să-l macin, să-l supun

până-o fi să mă amâne

în coltuc târziu de pâine

*

şi nici vinul n-am ştiut

cum să-l storc de la-nceput

şi să-l dau cu împrumut

celor ce-au uitat de ei

căutându-se în zei,

*

şi mi-am fost mie ocară

şi-am şi plâns în fapt de seară

cu cuvinte subsuoară,

până ce le-am risipit

în acelaşi nesfârşit


colbu-i cel care rămâne

omul răzbătea pe cale

vesel şi ademenit

de apusuri triumfale

care fierb în nesfârşit,

când, zărindu-şi urma vieţii,

a oftat şi-a tresărit

căci i-o spulberau drumeţii

şirului înşiruit

*

spre departe, spre niciunde

într-un fel de amăgire

care-n miezul ei ascunde

şi un strop de nemurire,

iar în vreme ce se plimbă,

omul zice înspre sine:

pe sub urme ce se schimbă

colbu-i cel care rămâne


trec dintotdeauna îngeri!

paşii, când mi-au fost cuvinte,

i-am purtat cu pelerinii

şi i-am dus spre înainte

să-mi zdrelească fruntea spinii

şi să-mi vindec doar cu soare

răni deschise şi popasuri

şi-am băut, pe la izvoare,

doar răcoarea de prin glasuri:

*

alelei, de când m-am dus

cu frunzişul toamnei ude,

am uitat unde am pus

doar clipitele zălude,

dar nu-mi pasă de clipite

şi de treceri, şi de stingeri,

peste pleoape ostenite

trec dintotdeauna îngeri!


Pagina 5 din 115« Prima...34567...102030...Ultima »