Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 5

bate vânt şi frunza plânge

 

pace vouă, încă-i toamnă,

fructele-n cămări asudă

şi-aud caii cum se-ndeamnă,

bate vânt şi frunza-i udă,

şi-i deschei zilei cămaşa

să mă aflu fără trup

rătăcind în uriaşa

noapte-a ochilor de lup,

 

deşi-i ziuă şi culoarea

freamătă de parcă-i vie,

iar departe depărtarea

îşi ia trup de poezie

şi se duce fără mine

până unde se va frânge,

pace-n suflete senine,

bate vânt şi frunza plânge

 


vremea încă se perindă

 

drumu-i lung şi cai în tropot

de la capăt până-n scapăt

au făcut cumva să capăt

numai dangătul de clopot,

doar ecoul unor munţi

care-mi cântăresc destinul,

fierbe-n cupe aprig vinul

răstignirilor pe frunţi

 

şi-atunci, suflete, ţi-i sete

şi goleşti scrâşnind paharul

să-ţi întunece amarul

clipele tot mai încete

presurate ca nisipul

de sub brazdă până-n cer

şi nu afli vreun mister

să-ţi mai împrumute chipul,

 

dar zăreşti pe zarea zării

nişte păsări cum se zbat

ba ispită, ba păcat

pentru jertfa depărtării

şi nu-ţi pasă, cai colindă

prin copacii arşi de brume,

încă e tristeţe-n lume,

vremea încă se perindă


pășește vremea leru-i ler

 

la bursa frunzelor pribeagă

prin startul fraged al căderii

ecourile învierii

în iarba ierbii se încheagă

de parcă s-ar dura o punte

menită noilor pășiri

din lumea bietei ispășiri

înspre înaltul unui munte,

 

oho, dar muntele-i departe

într-un înalt de neatins,

iar stelele în jur s-au stins

și-adorm în pagina de carte

să urce negura pe cer

în locul candelei umile,

pe când înșiruită-n file

pășește vremea leru-i ler


suflete, nu-ţi pese, cântă!

 

între teamă şi speranţă

dragostea nu mai există,

iar credinţa-i o uzanţă

ce-şi întinde umbra tristă

peste suflete golite

de fărâma de lumină

şi-aud caii, or să vină

să ne ducă pe copite

 

colb subţire ce se pierde

sub galopul lor pe cale,

mai sperăm în iarba verde

care freamătă de jale

şi spre seară se-nspăimântă

de firească adiere:

dacă s-a făcut tăcere,

suflete, nu-ţi pese, cântă!

 


răstignită-n poezie

 

uneori, din necuprins

vine glasul şi îmi spune

mie, veşnicul învins:

Hai şi scrie cu cărbune

pe usciori, pe la intrare

sau în pagina subţire

câte-o veste călătoare!,

iar pe cer prind să se-nşire

 

tainele nepricepute

ferecate în cuvinte

tot în chip de stele mute

care-au început să cânte,

iar cărbunele adună

numai litere şi semne,

mâna-ncepe să apună

încercând să mă îndemne

 

să fiu cântec, închinare

ca şi steaua-mi ce străluce

conturând o înălţare

şi o batere pe cruce

şi-atunci biata mea fiinţă

de învins în veşnicie

nu-i decât o suferinţă

răstignită-n poezie

 


Pagina 5 din 132« Prima...34567...102030...Ultima »