în acelaşi nesfârşit

ruptu-m-au din ceruri sfinte

şi mi-au pus în jur veşminte,

şi mi-au dăruit cuvinte

să le iau şi să le dau

numai celor care n-au,

*

însă eu priveam ruptura

şi desferecam cu gura

ca să-mi oblojesc arsura

când din stelele prea sfinte,

când din vraful de cuvinte

*

şi-am uitat să ar, să pun

la rodit cuvântul bun,

ca să-l macin, să-l supun

până-o fi să mă amâne

în coltuc târziu de pâine

*

şi nici vinul n-am ştiut

cum să-l storc de la-nceput

şi să-l dau cu împrumut

celor ce-au uitat de ei

căutându-se în zei,

*

şi mi-am fost mie ocară

şi-am şi plâns în fapt de seară

cu cuvinte subsuoară,

până ce le-am risipit

în acelaşi nesfârşit

colbu-i cel care rămâne

omul răzbătea pe cale

vesel şi ademenit

de apusuri triumfale

care fierb în nesfârşit,

când, zărindu-şi urma vieţii,

a oftat şi-a tresărit

căci i-o spulberau drumeţii

şirului înşiruit

*

spre departe, spre niciunde

într-un fel de amăgire

care-n miezul ei ascunde

şi un strop de nemurire,

iar în vreme ce se plimbă,

omul zice înspre sine:

pe sub urme ce se schimbă

colbu-i cel care rămâne

trec dintotdeauna îngeri!

paşii, când mi-au fost cuvinte,

i-am purtat cu pelerinii

şi i-am dus spre înainte

să-mi zdrelească fruntea spinii

şi să-mi vindec doar cu soare

răni deschise şi popasuri

şi-am băut, pe la izvoare,

doar răcoarea de prin glasuri:

*

alelei, de când m-am dus

cu frunzişul toamnei ude,

am uitat unde am pus

doar clipitele zălude,

dar nu-mi pasă de clipite

şi de treceri, şi de stingeri,

peste pleoape ostenite

trec dintotdeauna îngeri!

cu rădăcini de cremene sub pleoape

octombrie ca un cobzar târziu

ce tânguie baladele pierdute

mi-i frate cosmic, eu aşa îl ştiu

din toamnele prin viaţa mea durute

şi îl petrec spre rotitoare zări,

spre roţile din ceruri ce m-apasă

pe când se tot preling din depărtări

ca frunzele cuvintele pe masă

*

să ţinem sfat şi să mă aflu iar

cu degetele arse peste strune

sau peste crengi dintr-un copac ilar

în care numai cântecul apune

şi să mă fac octombrie supus

în universul care nu mă-ncape

cu crengile drept flăcări şi apus,

cu rădăcini de cremene sub pleoape

pe calea căii doar copilăria

copii ascunși de vremuri în bătrâni

când mamele-s plecate-n depărtare

ca să hrănească stelele la sâni

primind ursiri de stele căzătoare

și-i un imens pustiu de ocrotiri

în toți copiii blândului apus

în care clocotesc mereu vestiri

și nostalgii spre cei care s-au dus,

*

spre mamele trăite dureros

de pruncii unor trupuri irosite,

iar stelele se clatină duios

și ierbile dansează din cuțile,

și scrâșnete se-aud în univers

stigmatizând pe veci vremelnicia:

bătrânii cântă deslușind în mers

pe calea căii doar copilăria