când nu au mai venit la cină
nici n-a fost nimeni să-i aştepte
şi frunzele cădeau pe trepte
în lungi aleanuri de lumină,
şi cerul clătinat în dungă
de clopotul ca o părere
pieziş mai scăpăta durere
pe calea încă mult prea lungă
*
şi parcă fără paşi grăbind
spre înălţimile profunde
în care cineva se-ascunde
sub tânguirea din colind
căci doar atunci când nu se ştie
ne stăpâneşte şi-nfioară
să-l aşteptăm şi-a doua oară
blând răstigniţi în poezie
*
hai, pune-ți mantia de gală
pe care s-au bătut zarafii
sub emisfera boreală
ce-și scutură mereu canafii
peste-nsetări de veșnicie
și evadări în tinerețe
căci vinul fierbe-n poezie
de parcă-ar vrea să te învețe
*
să crezi în tine și să fii
mai mult decât ți-a dat ursita
pășind prin toamnele târzii
în care-a-ncărunțit ispita
și-aruncă brumele departe
năvod de jale și îngheț
căci doar în pagina de carte
ți-i viața încă fără preț
nu mai există Bucovina,
șoptesc ceasornicele nopții,
în timp ce unii dau medalii
și alte nulități le speră,
în lumânare semidocții
au stins inconștienți lumina,
iar bezna, lunecând stingheră,
desface-ntunecate falii;
*
nu mai există spirit viu
și nici vreo altă vietate
nu-și poartă calma ei vibrare
pe sub pădurile de fagi,
sub umbrele nemăsurate
se-ntinde ultimul pustiu,
iar semidocții tot mai vagi
se spulberă-n îndepărtare;
*
în Bucovina, iată proștii,
fudui doar de prostia lor,
în calendarele festive
ca-ntr-o bulboană se aruncă,
nu-i bai, e voia tuturor
crispată în aleșii voștri
și e și cosmică poruncă
a morții ei definitive
de când frunzișul brazdelor se-nchină
se plânge-n ceruri, lacrime tiptil
prelinse cu aleanuri în lumină
îmi dezvelesc în suflet un copil
cu încălțări de frunze ostenite
și-nfășurat în frunzele târzii
jucându-se pe drumuri cu clipite
vremelnice și toate arămii
*
ca un parcurs de pelerini prin viață
care alungă spaime cu cântări,
cu închinări în care își răsfață
predestinate treceri înspre zări:
hei, hei, îmi duc povara de frunziș
până m-oi face frunză în cădere,
iar buciumul străbate curmeziș
copilul năzuind la înviere
spune psalmul unui rege
din vechimile cărunte
că doar soarele ni-i lege
în altarul unui munte
şi că stelele aprinse
de octombrie, pribeagul,
în frunzişuri zac prelinse
încercând să-mi treacă pragul,
*
eu le strâng, când vin duium,
şi le-adun din şapte zări
cu o aripă de fum
ca să-mi fie închinări
şi din cosmice frunzişuri
risipite-n lumea vastă
iarăşi împletesc fetişuri
pentru rana mea din coastă