ca să învie-n bradul de Crăciun

a nins frumos în pagină, poemul

desculț pășește iarăși prin omăt

căci a pornit să-și caute totemul

pe căile întoarcerii-ndărăt

și fulgii mari desprinși din veșnicie

îl străjuiesc în îndelungul mers

căci e departe spre copilărie,

de nu cumva-i pierdută-n univers:

*

a nins și ninge-atâta de frumos

de parcă se întrupă iar cuvântul

doar în copii drept calea lui Hristos,

pământu-mprumutându-le veșmântul

și copleșit de alb cântând colinde

drept respirare-a neamului străbun

pământul din clipite se desprinde

ca să învie-n bradul de Crăciun

sub slava ta, copilărie

pe-acolo a păşit fecioara

şi-au lăcrimat corăbierii

până târziu, în faptul serii,

când scapără prin cer vioara

în căutarea disperată

a urmelor de tălpi subţiri

pe care-nsinguraţii miri

numai în stele şi le-arată

*

şi-n urma lor rămân stingheri

copacii ferecaţi în frig

şi un mesteacăn, ca să-mi strig

ecoul ieri-ului din ieri

pe când cuprins de bucurie

grăbesc pe drumul vieţii lung

ca până-n iarnă să ajung

sub slava ta, copilărie

*

şi te vei naşte iarăşi; ca să fii

trec anotimpuri iar prin gara veche

şi nostalgii într-un timid balans

când, întâlnindu-mi pasărea pereche,

fără de veste o ivit la dans,

păşim alături în salonul gării

doar surâzând confortului burghez

ademenit de jertfa lumânării,

iar păsării în place că visez,

*

afară-i frig şi-ncărunţesc tăciunii

în cerul din înalte pribegiri

din care curg luminile în funii

spre cei ce cată alte izbăviri,

iar pasărea cu aripa-mi atinge

contururile sufletului vii:

aşteaptă – zice, în curând va ninge

şi te vei naşte iarăşi; ca să fii

*

doar ţie să mă-nchin, Divine!

o taină-i fiecare clipă

pe care-o seamăn pe ogor

ca să îi crească o aripă

şi-apoi să se înalţe-n zbor

ducând fărâmele din mine

în cuibul clipelor ascuns,

acolo unde cică-i bine

de ai norocul şi-ai ajuns

*

căci rătăcirile sunt multe

şi calea-n faţă îmi descheie

mereu ademeniri oculte

criptate-n suflet de femeie

şi-atras în cursă de destin,

de ce mi-a fost ursit odată,

eu tot femeilor mă-nchin,

deci voi fi tras la judecată

*

ca să mă apăr – doar sunt fiu

ce nu acceptă vreo robie,

nici întuneric, nici pustiu

pentru pretinsă veşnicie,

iar cei ce se socot stăpâni

şi-n lanţuri ferecă destine

să-mi scoată cuiele din mâini

doar ţie să mă-nchin, Divine!

*

căci suntem pururi împreună!

Fără titlu, de Radu Bercea

sunt doar ţăranul care trece

ducându-şi cântecul pe umăr

pe când frunzişul se petrece

şi nici nu mai apuc să-l număr,

ci-l potrivesc în nişte file

în care spun doar ce-am trăit

tot întrebând: tu vezi, copile,

că totuşi toamna-i asfinţit?

*

şi-atunci din frunza lui cea sfântă

copilul care-am fost odată

îmi face semn s-aştept şi-mi cântă

cântarea lui desferecată

de primăvara vârstei sale

de parcă ar dori să-mi spună:

păşeşte liniştit pe cale

căci suntem pururi împreună!

*