Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 4

deasupra beznei focul viu

Fotografie de Radu Bercea

pe deal trecuse o femeie

– încă-i văd urmele pe cer

şi-n iarba care îşi încheie

popasul scurt în efemer –

iar calea doar de ea trasată

din răsărit până-n amurg

mă mai absoarbe câteodată

din steaua nordului să curg

*

în roua altor dimineţi

din alte simple începuturi

ale-ncâlcirilor de vieţi

spre care, cerule, mă scuturi

deşi-s întins lumină lină

pe jilţul somnului deplin,

iar ţie umbra ţi se-nchină

ca s-o îmbrac iar ca destin,

*

destin de umbră pasageră

să-mi fie tot ce-o fi să fiu,

numai ninsorile mă speră

deasupra beznei focul viu


prăbuşit într-o pasăre încă-i viu şi palpită

pasărea-i pasăre: Doamne, ce chip

ţi-ai aflat în aripa uriaş desfăcută,

iar sufletul meu e un fir de nisip

într-o piatră din stânca întruna durută

dintr-un larg în alt larg şi de-acolo mai sus

sau poate mai jos şi mult mai adânc

decât pot să-mi închipui când sfios şi supus

îmi pun puşca în cobul atârnat la oblânc

*

şi cu ochii închişi ascult zborul înalt

în care mă urci când voieşti să m-asemeni

altui chip desluşit şi ajuns celălalt

pe făgaşul îngust dintre semeni şi semeni,

hei, hei, cât de clară-i tăcerea din piatră

şi zvâcnirea-nlăuntru a acelor lumini

când scânteia desprinsă fără veste din vatră

a uitat că în focuri are vechi rădăcini

*

ca să urce-n înalt ca o pasăre gravă

care-şi află-n tării o supremă ispită,

iată: sufletul meu ofilit de otravă

prăbuşit într-o pasăre încă-i viu şi palpită


ce-a mai rămas din ultimul meu vers

 

Fotografie de Radu Bercea

a nins în Bucovina cu risipă

de alb imaculat și-atât de proaspăt

încât în umăr mi-a crescut aripă

să pot să-nvăț lumina de la capăt

doar de la brazii – sacerdoți ai firii –

ce stau de veghe până sus, în munte,

și risipesc sămânța nemuririi

sub aura ninsorilor cărunte

*

sub care mă ascund ca-ntr-o tăcere,

ca într-o tihnă-a sufletului sfântă

dincolo de hotare efemere,

dincoace, unde sufletul meu cântă

ninsorile acestea ancestrale

păstrând aleanul cosmicelor rune,

a nins în Bucovina, în pocale

se-nchină vinul sacru și apune

*

pe strunele viorilor amare

ce rătăcesc prin largul univers

ca să-nfășoare-n tainică ninsoare

ce-a mai rămas din ultimul meu vers


păstrează bolta frunții sale

sub fruntea ca o catedrală

îi erau ochii temelie,

iar mâna șiroind în coală

ursită n-a mai fost să fie

să desfrunzească tainic cerul

și să-l aducă înspre noi

ca toți să deslușim misterul

și dăinuirea în apoi

*

căci s-au înstrăinat străbunii

și n-au simțit că el s-a dus

s-aprindă focuri în cărbunii

ce clocotesc înspre apus,

dar se-nchinară munți pe zare

sorbind lumina lui cerească,

urmându-l cu înfrigurare

și învățând să-ntinerească,

*

iar eu mă înfrățesc cu munții,

când deslușindu-mi-i drept cale

pricep că numai ei, cărunții,

păstrează bolta frunții sale


mi-i tare milă de-acest rapt!

cât timp sărbătorim minciuna

doar ferecăm în lanţuri grele

şi-n prea târziu, şi-n totdeauna

tăciunii licărind în stele

mereu din vetrele în spuză

ale străbunilor de sus

cu umbrele într-o confuză

perdea de jarişte-n apus,

*

iar pe aici pocnesc din bici

călăii care ne-mpresoară

şi stăpânesc din veac pe-aici

prin umilire milenară,

prin bezne grele, fără număr

deasupra noastră risipite,

iar jugul ce l-am dus pe umăr

răneşte festivist clipite:

*

hei, leru-i ler în faptul zilei

şi în al veacurilor fapt

căci mă-nfăşoară-n pâcla milei,

mi-i tare milă de-acest rapt!


Pagina 4 din 105« Prima...23456...102030...Ultima »