Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 4

cu toate verbele aprinse

 

mi-i sufletul ca o năframă

cu care bandajez prin mine

atunci când cântăreţul vine

şi-n stranii depărtări mă cheamă

să stau de veghe-n galaxie

cu armele la îndemână,

să nu ridic o floare-n mână

s-o răsădesc în veşnicie,

 

ci rondul să mi-l fac tenace

din zarea zărilor în zare

numai tânjind după o floare

şi-o văd din deget cum desface

cuvintele înşiruite

de care tot mai des mă tem

că se aşează în poem

să fie altora ispite,

 

căci eu în postul meu de veghe

cu stelele migrând sub paşi

fac faţă unor uriaşi

ce poartă viaţa ca pe-o zeghe

şi slovele din răni prelinse

mi se adună într-o filă

lăsată lumilor feştilă

cu toate verbele aprinse


unde?

 

unde-ţi sunt părinţii să-ţi dezmierde

somnul bătrâneţii ostenit

sau însingurarea ce te pierde

şi în suflet straşnic a rănit?

unde-i cineva să-l porţi sub pleoape

ca în primăvară să învii

şi să zvârli poverile pe ape

şi însingurarea în pustii?

 

unde îţi mai afli strop de milă

ca să-l bei şi, dobândind puteri,

să înfrunţi prin epoca ostilă

dreptul sfânt al sfintei primăveri?

unde ţi-s culcuşul şi căldura

leagănului naşterii de-apoi

mai vindecător decât natura,

frunză primenită de trifoi?


vecernii (IV)

 

pe troiţele sfinte în Ardeal

precum un idol înjghebat în pripă

Iisus e bucium tânguind pe deal

şi parcă s-ar desprinde din aripă,

dar grijulii creştini îl bat în cuie

şi-i scormonesc prin răni evlavioşi

să-i risipească seva amăruie

în codrii cei adânci, misterioşi

 

şi nu-l scuteşte nimeni de rugină

şi nici de anuale răstigniri,

iar calea Lui, durată în lumină,

a dispărut discret din amintiri,

deşi mai vieţuiesc nişte cuvinte

ca nişte muguri ce nu dau în floare,

iar oamenii mai au aleanuri sfinte

în prea ciudata lor îndepărtare,

 

iar dacă-L văd cum, răstignit pe cer,

încearcă zborul înspre mai departe

deja mă rup din marele mister

ca să-mi găsesc odihna într-o carte,

căci mie-mi este milă de Iisus

şi-s însetat de mântuirea Lui

pe care o tot caut cât mai sus,

dar şi acolo e bătut un cui


să-mi aud fiul cântând

 

pace vouă, lumea-i bună

până unde, până când

s-a desprins ceva din Lună

şi-mi aud fiul cântând,

prelungindu-se subţire

precum degetul pe strune

să mă fac o amintire

care-n munţii ei apune:

 

lumea-i bună, pace vouă

şi lumină cât încape,

eu, ascuns în lumea nouă

lângă cântul de sub pleoape,

ba sunt tatăl, ba sunt fiul,

ba sunt vremea devorând

viul ce nutreşte fiul,

să-mi aud fiul cântând:

 

pace vouă, pace vouă

începând cu Noaptea Sfântă,

sufletu-mi s-a frânt în două

şi o jumătate cântă,

iar cealaltă tot tresare,

tor ascultă, tot răsună

şi aici, şi-n depărtare:

pace ţie, lume bună!

 


vecernii (III)

 

vesteşte clopotul în cele patru zări

speranţele din noaptea Învierii

şi degete închină lumânări

ce înfloresc în largul primăverii,

iar sufletele toate-s împreună

într-o lumină blândă ce străluce

de parcă cineva cu-un colţ de Lună

ne-nvie prin luarea de pe cruce,

 

deja sunt sigur: aripi au să-mi crească

în loc de tălpi şi de păşiri prin clipe

căci din văzduh o linişte cerească

foşneşte cu un freamăt din aripe

şi de mi-i somn, pun tâmpla peste file

şi-ascult cuvinte din adânc prelinse

cum făuresc de-a lungul vremii zile

pecetluind vremelnicii învinse,

 

dar se vorbeşte la altar de sânge

şi mi se-ntinde sânge ca să-l sorb

pe când Iisus cu sângele lui plânge

că mă supun bezmetic unui orb

şi-abia atunci când i se face milă

de sufletu-mi croit precum o stea

Iisus iluminarea inutilă

mi-o-ntinde şi îmi zice: Ia şi bea!


Pagina 4 din 127« Prima...23456...102030...Ultima »