Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 4

nepatriot!

mă tem că nu sunt patriot,

ci trădător de Românie,

căci să petrec mereu nu pot

şi nu am ie,

nici prim de dihor geto-dac

să-mi pună-n evidenţă harul

şi-n sinea mea înjur, când tac,

chiar centenarul,

*

căci eu nu văd în el serbări,

ci numai o comemorare

şi-aprind în calme înserări

cu-o lumânare

doar închinări de biet pribeag

deasupra sângelui prelins,

căci de atunci pe-acest meleag

nici n-a mai nins

*

de sărbători, ci-aşa târziu

încât în sinea mea socot

să mă acuz drept ce mă ştiu:

nepatriot!


să-nceapă noul an ca un apus

a fost ceva şi nu a fost nimic,

deşi părea atâta de frumos:

dintotdeauna omul e prea mic

pentru a doua zi după Hristos,

deci pierde şansa şi se iroseşte

în vălmăşagul cosmicei cenuşi

desprins brutal de viaţă din poveste,

în van un cântec s-a-nchegat pe uşi

*

şi a rămas pe uşi ca o rugină

s-aştepte şi argintul altui an,

nu suntem pregătiţi pentru lumină

şi s-a visat atâta timp în van

încât se tem ca de-o pustietate

ninsorile să vină lângă noi

şi îngerii cu aripi întinate

s-au înecat vremelnic în noroi,

*

iar noi păşim abulici ca prin zloată

şi în a doua zi după Iisus,

iar trupul meu s-a-ncolonat în gloată

să-nceapă noul an ca un apus


trăiască sfânta ignoranţă!

le spun fudulelor popoare

ce-au izbutit să tot zidească

de la obraz că nimeni n-are

ca noi o ie românească

şi n-au desigur centenarul

pe care numai noi l-om face

să punem în valoare harul

originilor geto-dace;

*

noi ştim petrece româneşte

în portul milenarei naţii,

iar dacă berea nu lipseşte

şi-alături se prăjesc cârnaţii,

noi suntem cei mai înţelepţi

şi mai viteji dintre toţi tracii

cu dihori înşiraţi pe piepţi,

cu obrăjorii precum racii,

*

e drept, n-avem vreo iliadă

şi nici vreun şecspir evident,

dar porcii grohăie-n ogradă

şi tot mai des prin parlament

că vin turiştii la pomană

cu păhărelul de rachiu

să dea pe gât şi nişte slană

şi nişte ceapă albă – ptiu!

*

ce mândră-i ţara – ca o ie

sun care simte româneşte

întreaga noastră Românie

atuncea când sărbătoreşte

milenii de triumf şi glorii

reduse la un centenar

prin care vom marca victorii

de care nici n-avem habar,

*

dar este bine, căci minciuna

altminteri n-ar mai da speranţă,

deci România-i numai una,

trăiască sfânta ignoranţă!


am văzut cum au murit poeții

am văzut cum au murit poeții,

le-am și bandajat atunci arsura,

erau toți frumos urcați pe cruce

xenomani în lupta cu natura;

adevărul lor se șubrezise

numai pentru orbii furioși,

dar cu cât se înmulțiră orbii

răstigniții-au fost mai numeroși,

*

ultimului doar i se lăsase

baterea în cuie zi de azi

astfel încât orbii să se simtă

liniștiți că au ce răstigni:

ard, deci, nevăzute cruci pe sus,

ultimul poet este Iisus


din veşnicia primelor ninsori

*

eu am mai fost şi prin aceste locuri,

prin noaptea lor m-am furişat tiptil,

iar când va ninge, de prin ceruri focuri

vor desluşi doar urma-mi de copil

ca să vedeţi că nu vă spun poveşti,

că am trăit contururile zvelte

şi mi-am făcut chiar din ninsori unelte

să pot să-ntreb cu slove: unde eşti?

*

încă mă arde ce am scris odată

şi ce repet în fiecare an,

doar ca s-adune litere se-arată

omătul depărtării în troian,

iar viscolul e pasărea rapace

ce-mi ciuguleşte verbele nătâng,

dar nu m-aude nimeni nici când plâng,

când scrâşnetul ninsoarea o desface

*

şi eu sau tu şi celălalt s-ar duce

spre căpătâiul nopţii sau spre zori

măcar un pumn de alb să mai apuce

din veşnicia primelor ninsori


Pagina 4 din 102« Prima...23456...102030...Ultima »