Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 4

ca să-l târăsc cu umbra mai departe

atâţia monştri îţi tot ies în cale

că-nfricoşat aş vrea să mi te strig,

dar văd târziu cum umbra tălpii tale

zburătăceşte frunzele prin frig,

iar eu ca închinat printr-o ursită

purificării sacre prin copaci

aud în sânge cum un glas palpită

ca să-mi şoptească fără veste: taci!,

*

şi tac, cu câte-o piatră strânsă-n mâini

fără să ştiu spre unde să le-arunc,

mi-aş azvârli şi sufletul la câini

neprihănit precum al unui prunc,

dar umbra ta nepotolit se pierde

de parcă m-ar lăsa fără reper

abandonat pustietăţii verde

mugur în crengi ce scapără în cer:

*

în ce să cred?, dau sufletului veste

din necuprinsa pagină de carte

doar ca să văd că sufletul mai este

ca să-l târăsc cu umbra mai departe


ion drăguşanul: cuvintele ce tot m-au locuit

*

întins în iarbă într-o fără vreme

şi picurat dezlănţuit de stele

am auzit un glas: nu te mai teme

căci dragoste sunt cerurile mele!,

iar stelele de sus înduioşate

şi-ntr-o plutire de un calm tiptil

mi-a zis în taină fericită: frate,

ţi-a fost ursit să fii mereu copil,

*

să treci prin trup ca printr-un val de rouă

care inundă ierburile-n zori

şi-abia târziu să ni te-alături nouă

într-un alai al altei sărbători,

căci nunta ţi-a fost dată drept nuntire

necontenită nuntă şi destin,

hai, bea lumina cerului subţire

din trupul tău ca un pocal cu vin!,

*

şi-am râs simţind cum se crăpa de zi

doar ca să am o cale de păşit

drept raţiune sacră de a fi

cuvintele ce tot m-au locuit

*

*


în care paradisul e femeie

din talpa ta se va desprinde iarba

și va păși încet spre depărtări

ademenită-n nesfârșit de oarba

nevoie sacră de iluminări

și-apoi din palme crengi au să culeagă

ceea ce-n ele e acum idee,

iar universul o să înțeleagă

că tu exiști pentru rodiri, femeie,

*

că tu îmi vindeci verbele cu pleoapa

și îmi arăți pe cale o fântână

să mușc lumina, să-nțeleg că apa

e orizontul care mă amână

căci am aici altarul din poveste

la care cu clipite să mă-nchin

când înțeleg că însăși soarta este

doar o femeie și-un pahar cu vin

*

din care sorb cu sete ancestrală

atunci când simt că sufletu-l descheie

spre veșnicia vieții ideală

în care paradisul e femeie


dintotdeauna pregătit să cânte?

vezi, şarpele se va întoarce-n cer

în constelaţia supremului îngheţ

căci numai viaţa merită un preţ

în necuprinsul marelui mister,

aleanul ei prin crengile de prun

premeditează noi desferecări:

ce-ţi pasă, Doamne, dacă eu apun

în rătăciri pe tainice cărări

*

când frigul tău va ispăşi pe cruce

deasupra altui nord îndepărtat

în care am crezut că m-ai uitat,

deşi doar primăvara mă seduce

şi-mi face aripi şi-apoi zbor mă face

ca să te aflu numai în lumină,

chiar nu observi că sufletul meu tace

numai atunci când ţie ţi se-nchină

*

cu primăveri ce mă despovărează

de-atât amar de vreme de cuvinte

ca să aud cum sufletu-mi visează

dintotdeauna pregătit să cânte?


au plătit poeţii vamă

au plătit poeții vamă

pentru cercul care-i strânge

doar aleanuri care-i cheamă

dincolo de trup și sânge

unde stelele în turmă

pasc prin pajiști suprapuse

fără a lăsa vreo urmă

înspre calea ta, Iisuse,

*

și-a rămas aici toiagul

năruit într-o ninsoare

de când tu te faci pribeagul

rătăcit prin fiecare

suflet ce din alb cu sete

despletește doar ispite

înspre zările încete

cu contururi împietrite:

*

hai, așterne-ţi spre hodină

tâmpla care se destramă,

în adânc şi în lumină

au plătit poeţii vamă


Pagina 4 din 106« Prima...23456...102030...Ultima »