Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 4

în tot ce voi mai fi, fiindcă eram

 

în toamna asta frunzele-n derivă

sunt numai risipiri de sentimente

și sunt acolo-n ceruri deopotrivă

doar lacrimile stelelor atente

ce-mi picură în suflet dezinvolte

precum necugetata nostalgie

din necuprinsul cenușiu al boltei

cuvintele-ncrustate-n poezie

 

și-atunci pășesc pe frunzele ce țipă

din pașii mei mușcând ca din speranță,

dar se aude foșnet de aripă

ce va-ncleșta ninsorile pe clanță

să-i fie frunzei numai cald și bine

până va fi să se întoarcă-n ram

să-nmugurească sufletul din mine

în tot ce voi mai fi, fiindcă eram

 


a sosirii tale, Doamne

Toamnă bucovineană – foto: Victor T. RUSU

 

regăsindu-te-n natură,

frumuseţii tale, Doamne,

verbele ce-mi cresc pe gură

dau conturul blândei toamne

şi se-nchină, şi se-nchină

de din zori în scăpătat

întrupându-se lumină

ca să poposeşti la sfat

 

sus, în ceruri, la cărbunii

de străbunii mei aprinşi

ca să îmi arunce funii

de aleanuri vechi cuprinşi,

şi când joacă, focuri, focuri

se împrăştie pe cer

căci e vremea ca prin jocuri

să te afle în mister

 

regăsind icoana sfântă

a căderii în alean

doar în viaţa care cântă

raiul tău cotidian

şi cu ei rămân de strajă

întomnat de alte toamne

şi mi-i viaţa ca o vrajă

a sosirii tale, Doamne

 


iluminărilor în sine!

 

prin ceruri nişte mere coapte

rostogolindu-se din zări

tăinatec au cioplit în noapte

necunoscutele cămări

în care fructele rotunde

sunt vii de-a pururi şi respiră

întotdeauna dinspre unde

lumina zorilor se-nşiră,

 

iar toamna muşcă-nfometată

din soarele uitat pe cer

şi-atunci culorile se-arată

învăluite în mister,

o, cum aş vrea să fiu doar mărul

nemărginirilor divine

ce tăinuieşte adevărul

iluminărilor în sine!


spre setea celuia ce trece

 

îmi las aducerile-aminte

pentru vecie la răscruci

culegătorii de cuvinte

să le înşface ca pe nuci,

să le dezghioace şi să muşte

din fiecare cu migală

în toamna care-a prins să-mpuşte

o vremuire ireală:

 

acolo-s paşii tăi – vei spune

şi vei porni spre alte zări

fără să vezi cum te apune

mirajul sacrei depărtări,

iar eu, ajuns la o fântână

cu apă limpede şi rece,

o să întind încet o mână

spre setea celuia ce trece

 


prin care doar am pribegit

 

acum aşează-te şi speră

pe calea fără de sfârşit

căci doar speranţa efemeră

în tine, suflete,-i cuţit,

iar împlântarea-i dureroasă

desfăşură singurătăţi

şi plâng doar filele pe masă

ca nişte biete vietăţi,

 

astfel se tot preling cuvinte

ce nu vor mai dura nimic,

dar lasă-ţi sufletul să cânte

să am cu ce să mă ridic

şi să mă sprijin, când pe cale

păşi-voi tot mai ostenit

din lumea de amar şi jale

prin care doar am pribegit

 


Pagina 4 din 132« Prima...23456...102030...Ultima »