Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 38

drept cântec ce-l trăiţi şi voi!

pe prispa cerului a nins

şi-au curs ninsori înspre departe

căci muntele e necuprins

şi lumea-n două o desparte

sub palma mea ca o năframă

deasupra crestelor prelinsă

cu podul ei care destramă

tăcerea albă abia ninsă,

*

o, cât aş vrea să fiu în munte

ursit anume să-l contemplu

şi paznicul ce-o să-i înfrunte

pe cei ce vor păşi în templu,

să mă cunosc drept adiere

cu brazii falnici subsuoară

durând o altfel de tăcere

pe crengi vibrând de primăvară

*

în nouă flori din nouă ramuri

sub şase ceruri de apoi

veghind trei ceasuri pe la geamuri

drept cântec ce-l trăiţi şi voi!


tatăl nostru, dacă ne eşti tată!

tatăl nostru, rău mai urgisit,

m-ai zvârlit în lumea ta ostilă

să exist în ea înlănţuit

şi tot eu să-ţi cer la urmă milă

vinovat fiind că am ales

sufletul să mi-l păstrez lumină,

că-am zvârlit cu barda în eres

şi-n cuvinte care ne dezbină:

*

da, era doar beznă sub sutane

şi-n îndatorarea la stăpâni

n-au zărit scânteia milioane

de-nrobiţi în viaţă ca români,

ci au dus din veac în veac povara

îndemnaţi de bice spre genuni,

eu m-am răzvrătit, însă vioara

nu va săvârşi nicicând minuni:

*

sufletul meu piară precum ramul

părăsit de frunze dintr-odată,

însă mântuieşte-mi măcar neamul,

tatăl nostru, dacă ne eşti tată!


după un scapăr uman poezia

de-o viata și-o noapte stăm la taifas,

e beznă și-n jur nici un scapăr

să-nlăture-n mituri robiri de pripas,

să pot să-ndrăznesc să mă apăr,

iar candeli împrăștie neguri mai dese

și umbre se-ndeasă în lumânări

și-adesea mă rog să nu îmi mai pese

că nu ni-s ursite măcar evadări,

*

dar sufletul, suflet adus de departe,

încă tânjește după lumină

și-n noaptea de-o viață ca-n fila de carte

se-așterne supus și se-nchină,

deși se aud suferințe în zări

când semenii trec ca-n lanțuri prin viață

și gem sub poveri și sub disperări

căci și resemnarea se-nvață

*

zvârlită în suflete drept speranță din urmă

a vieților care acceptă robia,

de-o viață și-o noapte aud cum tot scurmă

după un scapăr uman poezia


că nu sunt vrednic nici să mă închin!

să te invoc drept cosmicul sigiliu

al sufletului nostru din cuvânt

când Slavici are-acelaşi domiciliu

de deţinut politic şi-n mormânt,

s-aprind o lumânare în ogradă

înţelenind-o prefăcut în jale

când văd că tu ai aşternut zăpadă

pe ziua inculturii naţionale?

*

să râd în nas poeţilor de azi

înşiruiţi flămânzi spre îmbrâncire

deşi-s făclii înalte, deşi-s brazi

vestindu-te mereu din nemurire

şi să accept mărşăluirea oştii

spre mitizări perfide şi caduce

când neamul tău îl spulberară proştii

şi spre mormânt prostia îl conduce?

*

în vremi de dezbinare şi de ceartă

sub abundenţa cruntului venin,

eu doar îngenunchez, să-ţi cer: mă iartă

că nu sunt vrednic nici să mă închin!


şi degetele-mi picură cuvinte

am fost prin târg şi am văzut tristeţea

urcând pe ziduri tot mai cenuşie

şi-am vrut să evadez din poezie,

chiar dacă-mi uit acolo tinereţea,

premeditând să fug spre patru bezne

căci îmi făcusem încălţări superbe,

însă purtam drept lanţuri nişte verbe

ce-mi sfârtecau mult prea adânc în glezne

*

şi-am auzit cum clinchete de linguri

se risipeau aiurea prin oraş

semn că sunt mulţi ce-n dansul uriaş

se-ncolonează-ntotdeauna singuri

şi-apoi se-aşează undeva, pe drum,

ca să-şi mai tragă sufletul în pripă,

dar clopotul desface din aripă

un orizont deasupra, în postum:

*

mă ştiu captiv şi parcă iau aminte

la rănile ce le tot duc cu mine,

în sinea mea îmi spun că încă-i bine

şi degetele-mi picură cuvinte


Pagina 38 din 138« Prima...102030...3637383940...506070...Ultima »