cântec pentru Bucovina Rock Castle

ningea dumnezeieşte-n ziua-n care

satana se crezuse Dumnezeu

cerându-mi să mă las de închinare

prin cântecele-n care cred şi eu

şi-ameninţa cu mari urgii Suceava

cu ape tulburi şi noian de foc

şi-şi revărsa peste ninsori otrava

stigmatizând un festival de rock,

dar eu, creştin precum îmi este neamul

şi fascinat de calmele ninsori,

eram un cântec ce-l tot duce ramul

înspre lumina ce vesteşte zori

şi-ţi apăr, Doamne, lacrima cerească

din cântecele noastre veşnic vii

şi îţi promit că-o să le fac să crească

să ai de ce alături să ne fii!

dacă-l vrei, întinde-o mână…

şi-au venit atunci şi caii

tropotind peste ninsoare

ca să-mi fie fulgii iernii

cântec fără de sfârşit,

iar fântânile de-acasă

au ursit trei ursitoare

şi mă-nfăşura omătul

ascultând ce mi-au ursit:

lângă tâmpla mea copacii

tot vuiau cu gânduri duse

fremătând din muguri tainici

care năzuiau spre zări

şi m-am închinat prin cântec

spaţiilor suprapuse

numai nafura luminii

presurând-o-n lumânări:

Doamne, zis-am eu luminii

viscolită-n veşnicie,

dă-mi cuvintele în pază

când le-oi scoate din fântână!,

şi am auzit un zâmbet

dăruindu-mi-se mie,

iată, încă-l port cu mine,

dacă-l vrei, întinde-o mână…

și-s locuit de-această poezie

cu taina lor de început de lume

ninsorile mi se aștern în file

și toate celelalte-s inutile

închipuiri de forme și de hume

pierdute în imensul lor balans

al prea îndepărtării de ispite,

și caii trec în tropot de copite

prin fulgii iernii fascinați de dans:

mi-i cald și bine pururea sub fulgi

de parcă-ar ninge-n suflet cu tăcere,

de parcă depărtările stinghere

și-ar fi furat din ceruri câte-un giulgi

ca să se-ascundă într-o veșnicie

pe care o clipită o atinge

atunci când timpul pare că o ninge

și-s locuit de-această poezie

mulţi ani, mulţi ani trăiţi în fericire!

nu ştiu să pun cuvintele pe masă

şi să mă-ncarc cu măreţia lor,

copilul care-am fost, rămas acasă,

pe drum păşeşte încă-n viitor,

iar eu desprins la fel ca o ninsoare

şi-ademenit în largile plutiri

îmi bandajez aceleaşi răni cu soare

şi cu-un noian de alb şi amintiri:

nu ştiu să cânt şi să înalţi urări,

deşi-s născut să strâng cu drag la piept

ca păsările-n sfinte înălţări

înspre ce-i bun şi luminos şi drept,

dar cobza veche de alean vibrează

din struna ei ca sufletul, subţire,

şi-atunci poemul singur vă urează:

mulţi ani, mulţi ani trăiţi în fericire!

puzderia de noi crucificări

vom îmbrăca din nou în crucea nopţii

cămăşile de miri neprihăniţi

şi vom fi dangăt ruginit de clopot

în universul celor fericiţi

care păşesc în sărbători primare

venind pe calea altor sărbători,

dintotdeauna timpul amăgeşte

cu o lumină proaspătă în zori

ca să intrăm în cosmica nuntire

cu forţe noi şi cu sporit alean,

în timp ce calendarele presoară

pe crucea nopţii fila unui an

desprins ca o cămaşă de pe umeri

ca să plutească-ncet în necuprins

căci noi rămânem doar învingătorii,

deşi destinul însuşi ne-a învins,

dar nu contează, pâinile pe masă

răsfaţă timpul şi-un pahar cu vin

sloboade caii-n straşnice galopuri,

chiar dacă ştim că-mbătrânim puţin,

iar crucea nopţii pare pregătită

în curmezişul cosmicelor zări

să-nalţe-n depărtarea depărtării

puzderia de noi crucificări