ca să mă aflu, ca să mă socot

când se va stânge cântecul pe masă

va fi pustiu şi jale şi cenuşă

şi păsări mari s-or prăbuşi la uşă,

deja aud cum cerul le apasă,

iar cântecul în sacră pâlpâire

presoară nostalgii peste podele

când sufletul mi-i geana casei mele

şi risipeşte-o linişte subţire

în care mă-nfăşor să-mi fie bine

căci viscoleşte larg în univers

şi-n depărtare bruma unui vers

se-ncheagă şi păşeşte înspre mine,

în noaptea asta fi-voi sacerdot

şi-mi pun odăjdii câteva cuvinte

slujind un cântec ce-i ursit să cânte

ca să mă aflu, ca să mă socot

numai poemul s-a trezit?

nu sunt o frunză sub omături,

ci mugurul ce-aşteaptă-n ram,

mi-i steaua nordului alături,

cărbunii încă-mi vin la geam

să-mi povestească pe-ndelete

de calea înspre primăveri,

deşi copacii poartă-n plete

ninsorile de până ieri:

auzi cum sângele îmi cântă

în goana cailor nebună

şi crengile cum îmi descântă

udându-mi pleoapele cu lună?

auzi cum soarele mă soarbe

din cupa lui cu vin sfinţit

şi cum prin albul iernii oarbe

numai poemul s-a trezit?

în veşnicia ce-o mai am de mers…

a nins la fel şi-acum o veşnicie

şi au urcat zăpezi până la cer

să-mi crească-n aripi coala de hârtie

în care să învăţ, cândva, să sper,

pusese tata caii-n cingătoare

şi au pornit să-noate prin nămeţi,

iar coamele încinse de ninsoare

îmi tot şopteau: cu timpul să te-nveţi!,

dar nu-mi păsa, căci poposiră zâne

să-mi cânte din ursirile polare,

iar luna sfântă un coltuc de pâine

îmi trimitea prin stele căzătoare:

hrăneşte-te de-a pururi cu lumină,

îmi zise ea, iar mâna-i tremurândă

îmi mângâia prin suflet o deplină

zvâcnire spre înalt şi o osândă,

dar caii tatei nu aveau răbdare,

m-au dus în goană şi la fel mă duc,

deşi omătu-i mare şi-n ninsoare

să-mi scriu poemul nici nu mai apuc

şi-abia o văd pe mama cum mă tace,

înfăşurată larg în univers,

iar caii trec, se duc, se fac o pace

în veşnicia ce-o mai am de mers…

cântec în ziua naşterii lui Ioan Slavici

cum Slavici zace încă în exil

sub un copac uitat de prin Moldova

şi cerul de deasupra-i mai ostil

şi-ncărunţeşte-n largul cărţii slova,

iar noi, tot mai goliţi şi mai uitaţi

cu lumânarea drept singurătate,

îngenunchem pe trepte în Carpaţi

cu zilele mereu crucificate:

că Eminescu plânge nu ne pasă,

iar lacrima-i prelinsă în mormânt

e un destin al neamului şi-apasă

în viitor amarnic plânsu-i sfânt,

căci Slavici nu-i mai poate fi aproape

(noi l-am făcut ţărână de pripas)

şi-aud în zvârcolirea de sub pleoape:

cine mai suntem? cui am mai rămas?

Detaliu de la mormântul lui Slavici – foto: greatnews ro

Mormântul lui Ioan Slavici, din Panciu foto: www.monitorulvn.ro

iar pragul casei în tăceri îl tace

Bustul lui Mihai Eminescu, expus de regretatul Dimitrie Loghin, în 1933, la Cernăuţi, cu ocazia concursului pentru realizarea unui bust al Poetului

în pragul casei şi-a făcut popas

de parcă încă-n căutări de sine

ar pipăi doar urme de pripas

prin lumile de-a pururea meschine

şi i-aş întinde un pahar cu vin

să-şi potolească setea necuprinsă

şi pâinea care lui i-a fost destin

de pasăre abia în zbor aprinsă,

dar am apus tocmai aici, acasă,

şi nu mai am nimic ce să-i ofer

căci s-au topit cuvintele şi lasă

pe mese promoroaca unui ger

la fel de cosmic ca plecarea lui

întotdeauna numai în dincoace

şi-aud cum ne ascultă din statui,

iar pragul casei în tăceri îl tace