căci lumina ta mă doare

val de linişte amară

care îţi încape-n sânge

bătrâneţea te-mpresoară

cu tăcere şi te strânge,

pe când mâna nu ciopleşte

cântec nou pe cer cu stele

lumânarea iroseşte

numai umbră pe podele,

iar păşirea umbrei tale

spre sorocul dintr-o filă

încăperilor finale

se dezvăluie ostilă

prin păienjeniş subţire

de aducere aminte

care cată să înşire

ziditoarele cuvinte

ce rămân fără putere

lângă drumul ce te duce

într-o ultimă părere

a suirilor pe cruce,

dar nici cuie n-au să fie

pentru palme şi picioare:

iată, plâng, copilărie,

căci lumina ta mă doare

se pierde omenirea-n ură

nu e credinţă-adevărată

în bezna urii ce-nspăimântă,

fiindcă lumina se arată

numai prin cântecul ce cântă

şi pune-n suflete aripă

de înălţare spre-nălţimi

să desluşească într-o clipă

eternitatea din mulţimi

căci nu prin spaima de-ntuneric,

ci doar prin cosmică iubire

se-ntoarce scapărul în sferic

să-şi afle altă împlinire,

dar nu-i în firea omenească

să se-nţeleagă prin natură

şi, cum nu poate să iubească,

se pierde omenirea-n ură

din care au plecat ţăranii

Doi munteni cu desagi – tablou de Eugen Maximovici (1857-1926)

ţăranii urcă în oraş

în zorii zorilor de zi

precum un viscol uriaş

pe care-l pot întrezări

în serile care urmează,

când şi oraşu-i un pridvor

de care se îndepărtează

ţăranii trişti spre lumea lor

de parcă nu le-ar fi ursit

de vremuire să le pese

căci universul ostenit,

ademenindu-i cu mirese,

îi cheamă tainic înspre zări

şi vinul oţetit al vieţii

destramă doar în depărtări

cântări spre geana dimineţii

din care ei să se desprindă

în fiecare zi ce vine

ca să-i aud cum tot colindă

prin somnul risipit în mine

pe când sisific urc povara

în pâclele unor litanii,

lăsând pustietăţii ţara

din care au plecat ţăranii

printre filele din cărţi?

să mă-nmugur, să nu mă

sau s-aştept o toamnă cu

noi desprinderi, poate că

n-om pica nici eu, nici tu

ci vom fi iar puşi de strajă

crengilor la subsuori

să trăim aceeaşi vrajă

a întâilor ninsori,

apoi stupi cu muguri tineri

să-i gătim spre slobozire

într-o sfântă zi de vineri

din cereasca mănăstire

unde candele se stâng

sub galopuri de lumină,

iar în umărul meu stâng

o căţuie tot închină

mugurul firav, subţire

ca un zbor abia schiţat

ca-ntr-o carte de citire

un poem neîntrupat,

vino, vine primăvara

tropotind prin cele părţi:

am uitat cumva vioara

printre filele din cărţi?

Iană, Iană, soră Iană!

Iană, Iană, ursitoare

sus în ceruri şi-n pământ,

m-ai făcut cândva o boare

ca să freamăt din cuvânt

sufletul filă cu filă

din copertă în copertă

şi să-l simt o inutilă

zvârcolire şi alertă

ca să-ţi fiu asemeni, Iană,

pregătind şi o absenţă,

luna-i nouă într-o vană

trecere prin existenţă,

apoi creşte şi e plină

de amar şi-amărăciune,

Iană, dulcea mea lumină,

doar cuvintele – se spune –

dor adânc şi dor departe

ca ursirea unui dor,

dar în filele de carte

când mă-ntind învăţ să mor,

să-mi mut sufletu-n paloarea

cosmică, dar diafană,

ce-mi veghează respirarea,

Iană, Iană, soră Iană!