Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 32

doar o desprindere în toamnă

să vezi că țara se scufundă în ignoranță și prostie

și să tot taci ca frunza-n ramuri în începutul calm de toamnă,

să te retragi ca-ntr-o cetate în vinovată poezie

și să aștepți acolo singur, când veșnicia te condamnă

să nu exiști decât prin oameni, de ai norocul să-i găsești

și-n palma lor numai prin fapte de-a lungul vieții să te-așterni,

să tot aprinzi în ceruri candeli și cu luminile firești

să-ți aperi patria și neamul de pogărârea altor ierni

*

când doar sub ierni înfricoșate ți-s semenii din veac martiri

și nu sunt semne că înghețul o să-nceteze vreodată,

cătușa grea a nedreptății alungă orice izbăviri,

iar soarta, dacă o accepți, întotdeauna-i vinovată:

ridică-te, odată, frate, din umilință și robie

căci viața celui ce îndură nu-i dar dumnezeiesc, nu-nseamnă

asemănări cu Creatorul, ci ignoranță și prostie

ce îți ursesc să fii ca frunza doar o desprindere în toamnă


și-ngenunchez, să pot să mă ridic

ne copleșesc și ura, și cenușa,

și porțile sunt tot mai ostenite,

din balamale se desprinde ușa

în prăbușire calmă pe cuțite,

iar soarele aruncă numai suliți

țintind încrâncenat înpre călcâie,

pe cerul nopții se arată uliți,

dar e ceva ce încă ne-ntârzie

*

deși amarul tragic se respiră

în pacea blândă-a cupelor cu vin,

spre orizonturi ploile înșiră

sălbaticele hoarde de pelin

în care întâlnim mereu cuvinte

ce se ascund în cărți înfricoșate

să presure lumină și să cânte

aceleași ispitiri, eternitate,

*

e prea amar, nădăjduim tăcere

de ou primordial ce se ignoră

și nu dezghioacă zboruri efemere

urcând pe cruce oră după oră

ca să-mi despice sufletul, să-l sfarme,

să-l spulbere părere și nimic,

în jurul meu se mai aud alarme

și-ngenunchez, să pot să mă ridic


dar nici Iisus de-o vreme nu-mi răspunde

prietene, pe prispa casei tale

au nins clipite şi te-au troienit,

ridică-te şi-ndreaptă-te agale

înspre icoana altui asfinţit

ca să te-nchini sfielnic după lege

şi să te speli pe faţă şi pe mâini

doar cu lumină proaspătă şi-alege

şi-n veşnicie să nu-ţi iei stăpâni,

*

fii răzvrătitul care-ai fost mereu

ce poate fi-mblânzit doar prin iubire

şi-aprinde-n ceruri lumânări de seu

drept rune sacre ca să-mi dai de ştire

că nimeni încă nu ţi-a nimicit

semeaţa Cale într-o zi croită

numai de tine, veşnic răzvrătit,

pentru a fi de cântece păzită

*

şi-ncredinţată verb cu verb uitării

pribegilor cu creiere spălate

pe care nostalgia depărtării

îi iroseşte-n beznele furate

din umbrele puzderii ce s-au dus

întotdeauna doar înspre niciunde

drept rană-n coasta bunului Iisus,

dar nici Iisus de-o vreme nu-mi răspunde


căci pasăre galbenă Soarele-i sus

pasăre galbenă Soarele-i sus

cerul sub vraja lui se desface:

pasăre, galbenă, unde m-ai dus

sufletu-ncepe cu el să se-mpace,

deja îl aud cum cată odihnă

prin cămările trupului îndelung şubrezite,

înveleşte-l din nou în lumină blajină

primeneşte-l cu alte tării amurgite

*

să uit de amurgul dăruit prin destin

pe când iscodeam spre nervoase ninsori,

pe masa din casă paharul cu vin

muşcase din rana mântuirii în zori,

iar pâinea în rând cu şiragul de pâini

sângerase în ceruri lanuri de grâu

şi-acolo, cu vatra în spuză, stăpâni

strămoşii păşeau din târziu în târziu

*

şi frică mi-a fost de-acel dans uriaş

în care, cândva, şi eu mă voi prinde

şi-s cioburi de cântece străvechi prin oraş

pe care desculţul ce sunt le aprinde

cu roua din ierburi, cu iarba din rouă,

cu clipa din mine în care eu nu-s,

cu ploaia aceea ce nu mă mai plouă

căci pasăre galbenă Soarele-i sus


şi-n jurul lor doar cei ce văd se-nchină

hai, meştere, s-a auzit un glas,

încearcă să zideşti nişte cuvinte

să poţi să urci în templu pas cu pas

şi să te-ncapă spaţiile sfinte!

n-am zis nimic, doar am luat povara,

dovadă-s nişte răni ce mă-mpresoară

şi-mi şiroiesc în toamna vieţii vara

durându-mă precum odinioară,

*

altminteri câmpul a rodit sălbatec

şi-n ziduri urcă stranii buruieni

chiar dacă pietrele-s durate din jăratec

şi interzise unor pământeni

şi-n urma lor nici urma nu rămâne,

ci numai umbra dusă la edec

inconştient din ieri în azi şi mâine

şi-mi scormonesc prin răni şi mă petrec

*

spre zidul meu din verbe amurgite

cu treptele pierdute-n înălţimi

şi-i vuiet, şi e scrâşnet de cuţite

încrâncenarea oarbelor mulţimi

sortite doar zvârlitului cu pietre

în piatra care ferecând lumină

a risipit în ceruri nişte vetre

şi-n jurul lor doar cei ce văd se-nchină


Pagina 32 din 138« Prima...1020...3031323334...405060...Ultima »