Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 30

pe sub lumina mirelui divin

copacii-s lăutari și-i văd cum cântă

printr-o risipă calmă de culori

în zarea zării intimă și sfântă

ce-mi poticnește calea uneori,

dar vin copacii mei și mă ridică

să pot păși pe treptele-n balans

într-un superb octombrie de pică

și să mă prind cu stelele în dans

*

desprins din frunza care mă tot rupe

în curmezișul cerului pieziș

atunci când tot încearcă să astupe

melancolia vieții cu frunziș:

octombrie, superbă catedrală

în care simt nevoia să mă-nchin,

mi-a pregătit veșmintele de gală

pe sub lumina mirelui divin


cântec pentru tiberiu cosovan

 

pe prispa vieţii proaspăt aşternut

octombrie mai freamătă din verbe,

iar în frunzare universul fierbe

în căutarea altui început,

căci vor veni îngheţuri şi ninsori

să despletească-n vise veşnicie

şi somnul să-l prefacă-n poezie

şi-n viscol risipit prin căpriori,

*

dar să nu-ţi pese, cosmice risipe

de frumuseţe urcă înspre cer

şi tot ce-i sacru încă-i efemer

cu rădăcini în frunze şi în clipe

de parcă Dumnezeu îşi pregăteşte

sălaşul în păşirile pe moarte

pe când presoară urme într-o carte

şi-n file uriaş se desluşeşte,

*

iar tu, pe prispa vieţii odihnind

şi numărând silabe-n închinare,

ai să înfăşuri suflete-n ninsoare

şi-n nostalgia primului colind

ce va răzbi spre case leru-i ler

în noaptea sfântă-a naşterii depline,

octombrie s-a prăbuşit în tine,

octombrie s-a aşternut pe cer


spre depărtarea depărtării vaste

 

frunzișul toamnei lunecă în cer

ca să aprindă candeli de aramă,

iar buciumul din depărtare cheamă

aleanurile-n sacru și mister

ca să vedem dezlănțuite jocuri

împrăștiind în univers cărbunii

doar deslușind lângă acele focuri

și cântecele noastre, și străbunii,

*

și calea rătăcită spre niciunde

și-mpovărată-n colb și în pripas,

deși într-un amar ne-a mai rămas

doar colbul care ferecă secunde,

iar pe clipite stăm bătuți în cuie

cu resemnarea rănilor din coaste,

în ceruri amiroase o gutuie

spre depărtarea depărtării vaste


şi glasul lui îmi tânguie pe buze

 

un filosof mi se aşterne-n cale

şi-mi cere disperat să îl păşesc,

în ceruri sună buciumul cu jale

şi cu un glas aproape omenesc:

ştiu, munte, îi răspund şi flăcări ninse

îmi sfâşie cu ghearele prin trup,

ştiu că şi-n tine pâlpâie aprinse

mocnirile cu care îmi astup

*

şi-mi vindec nişte răni nevindecate

din curmezişul toamnelor târzii,

iar filosoful numără păcate

pentru pândarii risipiţi prin vii

şi-apoi se văd cum se tot duc pândarii

de raţiile lor împovăraţi,

pe cerul nopţii se aud ogarii

ca nişte oameni grav înspăimântaţi,

*

deşi există treptele din munte

pentru suişuri line şi-nţelepte,

deşi mi-am pus un univers pe frunte

să-mi lumineze doar acele trepte

ce îmi aşteaptă paşii în plutire

printre contururi de lumini confuze:

în ceruri sună buciumul subţire

şi glasul lui îmi tânguie pe buze


sub umbra numelui, ioane

să te închini acestor pagini

în care-au suferit poeţii

crucificaţi cu-ncrâncenare

de insensibila prostie,

să ungi cu mirul sfânt pe margini

dând şanse cât mai multe vieţii

şi s-o înalţi cu-nfrigurare

cât mai adânc în veşnicie,

*

să crezi în verbele nervoase

deasupra nopţii risipite

ca nişte candeli uriaşe

sau ca mesteacănul din zori,

să-nvii cu toamnele frumoase

aceleaşi cosmice ispite

şi să le-mprăştii prin oraşe

aşa cum ai împarte flori,

*

să fii în aspra suferinţă

a risipirilor prin file

la fel ca palma ta străpunsă

de nefireştile piroane

acelaşi cântec şi credinţă

ce, biciuindu-te cu zile,

doar rana ţi-o mai ţin ascunsă

sub umbra numelui, ioane


Pagina 30 din 138« Prima...1020...2829303132...405060...Ultima »