Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 30

dar nu-mi mai pasă, fiindcă o să plec

Radu Bercea Catarge

*

presimt că-n toamnă se va rupe lanţul

şi zidurile toate au să cadă

ca să înceapă cât mai cosmic dansul

sub fluturatul giulgiu de zăpadă

şi-abia atunci, zvâcnind de libertate,

aripa se va-ntoarce în lumină

în unduiri care au fost uitate

pe sub prigoana timpului senină

*

şi vor rămâne întristaţi copacii

despovăraţi de noi vremelnicii,

iar cerul sfânt o să înalţe fascii

acolo unde-au fost numai făclii

lumina lor să îmi îndrepte paşii

spre altă-ntemniţare într-un trup

şi de acolo-n alte generaţii

dansând deasupra celor ce le-astup

 *

un dans stupid desfăşuraţi sub stele

cât trageţi universul la edec

şi cântecul se zbate sub podele,

dar nu-mi mai pasă, fiindcă o să plec


fărâmele desprinse peste ape

Radu Bercea n7

*

abia-mbarcaţi pe legendara Varra[1],

corabia ce ne-a adus strămoşii,

am şi văzut cum Lebăda[2] (vioara)

schiţa prin crengi contururile roşii

de fructe care, când vor da în pârg,

vor slobozi din taina lor rotundă

puteri pentru vâslit cu mare sârg

spre zările menite să ne-ascundă

*

pătratul calm al altui paradis

promis de căpetenia plecării[3],

care trăise vara ca un vis

durat frumos pe ţărmul primăverii,

şi, de atunci, noi tot vâslim, vâslim

pe marea vremii cu încrâncenare

spre lespezile unui ţintirim

ce ne promite viaţa viitoare:

 *

nu ne lipseşte sporul la vâslit

simţind că viitorul e aproape,

doar sufletul îşi scapă ostenit

fărâmele desprinse peste ape

*


[1] Cartea sfântă a Nordului, „Voluspo”, susţine că, odată cu începutul marii glaciaţii, oamenii au „navigat” spre paradisul continental european cu corabia „Varra”, profitând de fixarea celor patru anotimpuri.

[2] În „Voluspo”, „Lebăda” e constelaţia Soarelui şi însuşi Soarele, iar vioara împrumută, pentru invocaţii ceremoniale, contururile constelaţiei care domina primul an nou al omenirii, care deja conştientiza timpul.

[3] Odin, care, în traducere, înseamnă „Tatăl nostru”.


să-mi aştern în iarbă umbra care tace şi se-nchină

Radu Bercea Confesiuni cromatice VI

*

ei şi noi, şi-o ţară sfântă, de o vreme pângărită

şi de ei, dar şi de noi – rătăciţii căii sfinte,

iar în ceruri, lângă vetre, doar străbunii se agită

şi presoară printre gene câte-o ploaie de cuvinte,

dar de-atât amar de vreme nouă nici că ne mai pasă

căci ne-nchipuim drept veşnici şi atât de înţelepţi

încât cerul plumb îmbracă şi amarnic ne apasă

poate-poate vom pricepe că cei strâmbi nu pot fi drepţi,

 *

însă lumea-i rătăcită şi-şi procură din biserici

doar cu mărunţişul vieţii inutilele iertări,

dispărută-i nostalgia de a fi, cândva, iar sferici

în eternitatea care deja scapără pe zări

şi ne caută grumazul cu tăişul unei săbii

care despărţise-n două fructul sacrului rotund,

iar scânteile în scapăt par pe cerul greu corăbii

navigând spre porturi stranii, care-n neguri se ascund;

 *

ei şi noi, sărmană ţară, iarăşi dată la cherem

unor generaţii slabe, ce te scapă în ruină,

chiar de-ncerc vreo ispăşire, nu am vlagă şi mă tem

să-mi aştern în iarbă umbra care tace şi se-nchină


ce țară-i țara care ne apune?

BOA 13

*

ce țară-i țara-n care maidanezii

te sfârtecă pe străzi și te ucid

acoperiți de zgarda primăriei

sau numai de carnetul de partid,

ce neam e neamul care doar consumă

aliniat disciplinat la zid

și sângerează o vâscoasă ură

în prea târziul vieții insipid?

 *

ce țară-i țara care-și prigonește

luminile ajunse în amiezi

cu făloșenii de ciobani bezmetici

înconjurați de turme și cirezi,

cărora te supui de bunăvoie

și-n care de-o vecie te încrezi

convins că riști să le devii complice

la transformarea noastră-n maidanezi?

*

ce țară-i țara care ne distruge,

ce neam e neamul care se supune

doar orbilor făptuitori de bezne,

ce țară-i țara care ne apune?


floare albă de salcâm

Floare alba de salcam

*

floare albă de salcâm,

suflet pur din altă vreme

irosit pe-acest tărâm

pe sub friguri şi blesteme,

pui pecete tinereţii

anului ce nu pricepe

că din înflorirea vieţii

fără voia lui începe

*

versul simplu, fără fală,

ce-l cântară trubadurii

pe sub bolţile de gală

veşniciilor naturii,

versului ca lumânarea

care picură lumină

fascinată de cântarea

florilor de prin grădină,

 *

toate prinse sub zăvorul

fascinantului tărâm

ce retează viitorul,

floare albă de salcâm


Pagina 30 din 115« Prima...1020...2829303132...405060...Ultima »