Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 3

că nu sunt vrednic nici să mă închin!

să te invoc drept cosmicul sigiliu

al sufletului nostru din cuvânt

când Slavici are-acelaşi domiciliu

de deţinut politic şi-n mormânt,

s-aprind o lumânare în ogradă

înţelenind-o prefăcut în jale

când văd că tu ai aşternut zăpadă

pe ziua inculturii naţionale?

*

să râd în nas poeţilor de azi

înşiruiţi flămânzi spre îmbrâncire

deşi-s făclii înalte, deşi-s brazi

vestindu-te mereu din nemurire

şi să accept mărşăluirea oştii

spre mitizări perfide şi caduce

când neamul tău îl spulberară proştii

şi spre mormânt prostia îl conduce?

*

în vremi de dezbinare şi de ceartă

sub abundenţa cruntului venin,

eu doar îngenunchez, să-ţi cer: mă iartă

că nu sunt vrednic nici să mă închin!


şi degetele-mi picură cuvinte

am fost prin târg şi am văzut tristeţea

urcând pe ziduri tot mai cenuşie

şi-am vrut să evadez din poezie,

chiar dacă-mi uit acolo tinereţea,

premeditând să fug spre patru bezne

căci îmi făcusem încălţări superbe,

însă purtam drept lanţuri nişte verbe

ce-mi sfârtecau mult prea adânc în glezne

*

şi-am auzit cum clinchete de linguri

se risipeau aiurea prin oraş

semn că sunt mulţi ce-n dansul uriaş

se-ncolonează-ntotdeauna singuri

şi-apoi se-aşează undeva, pe drum,

ca să-şi mai tragă sufletul în pripă,

dar clopotul desface din aripă

un orizont deasupra, în postum:

*

mă ştiu captiv şi parcă iau aminte

la rănile ce le tot duc cu mine,

în sinea mea îmi spun că încă-i bine

şi degetele-mi picură cuvinte


şi să mă sting apoi din drag de drag

prietenii plecaţi la vânătoare

când mi-au trimis noi aripi pentru zbor

mi-au povestit şi despre aşteptare

deasupra lumii, în săgetător,

dar încă am de săvârşit păcate

şi ispăşiri mai am de îndurat

încât le strig, în zori, că nu se poate,

că încă nu e vreme de plecat

*

şi-mi pun lumina sarică pe umeri

să stau de veghe turmei nimănui,

de-atâta trudă când să stai să numeri

şi să-ţi decizi plecările hai-hui,

chiar de-ţi zâmbeşte din înalt fecioara

când pune în balanţă tot ce-am fost,

iar capricornul şi-a-năsprit vioara

ca să presoare clipe fără rost

*

pe care trupul meu cu greu le-ndură

şi le icneşte încă pe drumeag

să fiu pe dinăuntru o arsură

şi să mă sting apoi din drag de drag


un singur fulg de nea în palmă

pe-aici nu vine anul nou,

ci unul ce-a mai fost trăit

în care vâscu-i doar ecou

şi creşte singur pe cuţit

răzbind în sânge şi mai sus

în orizontul ce desparte

întruna zorii de apus

şi-o dată naşterea de moarte,

*

pe-aici prostia n-are leac

şi nu e loc de înnoire

chiar dacă-ai fost ursit copac

şi-n stele prind să ţi se-nşire

drept muguri verbele trudite

de-atâtea zvârcolite vieţi

ca să cedezi unei ispite

şi moartea singur s-o înveţi:

*

speranţa nu-i decât minciună

şi-un fel de resemnare calmă

prin care cerul îmi adună

un singur fulg de nea în palmă


numai ca să-nveţi că eşti

caii mei cu vânt în coamă

tropotesc cândva departe,

urma lor s-a stins în iarbă,

se va stinge şi-n ninsori;

uneori i-aud: mă cheamă

într-o pagină de carte

şi-n pocale prind să fiarbă

doar luminile din zori

*

să le beau în miez de noapte,

peste lume curmeziş

risipită de-ntuneric

şi bătută-n patru cuie

ca să cred numai în şapte

zodii strânse pe furiş

ici, în sufletul meu sferic

şi amar ca o gutuie

*

hei, năprasnică pădure

care urci încet în cer,

du cu tine iarna sfântă

şi mă lasă-n primăvară

poate iarba o să-ndure

pogorârea din mister

şi cobzarii care cântă

vor vesti a doua oară

*

o întoarcere cu cai

în galop fără prihană

căci le-am pregătit în sânge

de cu seară un culcuş

şi tot strig în şoaptă: hai!,

şi mă-nchin ca la icoană,

parcă-aş râde, parcă-aş plânge

mai atunci şi mai acuşʼ,

*

mai în mai şi mai aproape

pe sub coaja de clipită

ce se-ntinde maiestoasă

până-n bolţile cereşti

şi-aud tropotul sub pleoapă

rotunjind, pe când palpită,

lacrima ce-ţi este casă

numai ca să-nveţi că eşti


Pagina 3 din 10212345...102030...Ultima »