Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 3

că nu e alta precum Luna

vai, Joszef Attila, amice,

așa urât e și pe-aice

că-am încetat de mult să sper

și-un dor nebun mă suie-n cer

căci razele sunt niște funii

pe care urcă doar nebunii

și-apoi se duc cu câte-o rază

căci nu-s arhanghelii de pază

și nu e nici o răutate,

ci doar o cale ce străbate

*

mereu spre alte constelații

unde se-adună generații

și, aprinzând câte un foc,

se-nșiră-n cosmicul lor joc

mutând în largul univers

nedeile parcurse-n mers

galactic de purificări

peste lumeștile-nserări

*

în care eu, strivit de dor,

chiar simt nevoia să mă-nsor

din veac în veac numai cu una,

căci nu e alta precum Luna


atunci când stelei mele mă înclin

în crucea nopţii a zvâcnit vioara

şi cântecul l-am pus drept căpătâi:

cu florile ce-anunţă primăvara

m-au logodit ai mei întâi şi-ntâi

căci mă născusem mugur în derivă

pe crengile din bolţile cereşti

şi nu mi-a stat vreodată împotrivă

povestea vremuirii în poveşti

*

căci crucea nopţii deschidea o cale

spre crengile eternei învieri

şi mi-a ursit cu cântecele sale

să aparţin doar sfintei primăveri

ca să-i veghez până târziu altarul

de stele care-şi caută un trup

ca să ofere lumilor nectarul

din care-am învăţat cum să mă rup

*

şi-acum petală clipocind lumină

în nesfârşitul zărilor ce vin

aud puhoiul stelelor ce-nchină

atunci când stelei mele mă înclin


deşi un om încă aşteaptă veşti

un singur om mai aştepta o veste

şi tresărea când clopotul de seară

zvârlea câte-o speranţă nouă peste

oraşul copleşit de primăvară,

eu locuiam, tot pe atunci, departe

în mugurii cireşului ştiut

ca să-nţeleg cum timpul se desparte

în ce trăiesc şi ce-i necunoscut,

iar mugurii cu cosmică migală

dansând pe cer cu soarta lor secretă

m-au desfăcut petală cu petală

de parcă doar cireşul îmi regretă

destinul meu de pasăre-mpuşcată

ce nu mai cată locuri de popas

şi, prăbuşită-n cer încă o dată,

pare acolo-n cer să fi rămas

privind nostalgic spre oraşul care

şi-a tras zăvoare chiar şi pe fereşti

pentru-a trăi un fel de disperare,

deşi un om încă aşteaptă veşti


s-a schimbat în înviere

Doamne, rob îmi spun nebunii,

deşi lanţul nu-l suport,

şi-au zvârlit cu pietre unii

în lumina ce o port

ca o candelă curată

după chip să mi te-arate

când te caut câteodată

şi te aflu libertate,

*

Doamne, risipit-au bezne,

peste pribegii buimace

urcă şarpele pe glezne,

iar veninul lui rapace

în cuvinte îl îndeasă

cei ce mi se vor stăpâni,

deşi văd, dar nu le pasă

că am candela în mâni,

*

Doamne, dă-mi iluminare

ca de lanţuri să mă scape,

rugăciunile amare

încă-mi clocotesc sub pleoape

ca să te întrupi cuvântul

care-aduce mângâiere,

căci în jurul meu pământul

s-a schimbat în înviere


Pagina 3 din 10612345...102030...Ultima »