Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 3

de veşnicie să mă bucur?

Fără titlu, de Radu Bercea

 

iubesc ninsoarea ne-ntinată

de paşi adânci de trecători

şi mă trezesc mereu în zori

sperând s-o aflu încă-o dată,

dar ea, ninsoarea, mă evită

şi nici prin margine de sat

troienele nu se abat

cu respirare ostenită

 

şi-atunci eu cum s-o mai respir

măcar a doua oară-n viaţă

când nu m-aşteaptă-n dimineaţă

în ea destinul să-l înşir,

cum pot de clipe să mă scutur

măcar în liniştea din zori

şi-n templul albelor ninsori

de veşnicie să mă bucur?

 


în viscol cosmic se desface

 

aş vrea ninsorilor ce vin

legănător din veşnicie

doar o imensă bucurie

în miezul zilei să le-nchin

şi-apoi să le străbat agale

de parcă-aş trece fără paşi

pe un tărâm de uriaşi

al nostalgiilor natale,

 

dar târgul somnoros tresare

trezit de clopote dogite

şi-n ceruri au înfipt cuţite

clopotniţele solitare

spre care şiruri de drumeţi

doar din instinct se mai îndreaptă

şi viscolul nu-i mai deşteaptă

în albe pagini pe poeţi,

 

pe toţi îi mână sacerdoţii

plesnind deasupra cu lozinci

şi doar strămoşii cu opinci

în taină adunaţi cu toţii

dansează aspru şi tenace

împrăştiind pe cer cărbunii

şi veşnicia doar cu funii

în viscol cosmic se desface

 


a doua zi după Hristos

Lacroix: Naşterea Domnului

 

 

a doua zi după Hristos

va trece ca şi alte zile

prin veacul tot mai furios

purtând stigmatele ostile

şi-n noi va fi ca o furie

parcursul bietului destin

căci nu sorbim din bucurie

precum din cupele cu vin

 

şi Naşterea nu ne cuprinde

în largul ei mântuitor,

pe-afară-au răsunat colinde

precum un scrâşnet de zăvor

şi-n lume s-au tot tras obloane

şi ne-am ascuns în obloniri,

luminile de la icoane

au plâns cu lacrime subţiri,

 

dar chiar şi plânsu-i prea departe

ca să-l trăim a doua oară,

zăvoru-i lacom şi desparte,

iar încăperea ne-mpresoară

cu candeli fără de prihană

vestind luminilor prinos

şi-aud cum lunecă-n icoană

a doua zi după Hristos

 


cântându-mi tainic leru-i ler

 

am auzit cum universul

a dat un ţipăt şi-o speranţă,

în pagini aşternuse versul

un fel de cosmică distanţă

şi literele fascinate

s-au fost desprins şi risipit,

şedeam cu tâmplele pe coate

şi-n litere am aţipit

 

visând zăpezi primordiale

şi-nfăşurându-mă-n ninsori

mereu în poarta casei tale

ca să primesc colindători

ce-aduc o veste minunată,

dar care nu va mai rodi

şi, dintr-odată, dintr-odată

în lume se făcuse zi

 

şi am păşit şi mi-a fost teamă

de rătăcirea prin lumină

şi te-am strigat pe nume, mamă,

în vremea care va să vină,

dar literele, tot desprinse

şi subjugate de mister,

pluteau spre zare necuprinse

cântându-mi tainic leru-i ler

 


şi-s fericit: îmi vin nepoţii!

 

nu a mai nins şi n-o să ningă,

dar taina-i sfântă cât cuprinde

şi nu-i răsuflet să o stingă

când vin nepoţii să-mi colinde,

deci rezemându-mă în file

îmi pun cuvintele să tacă,

cică mai sunt vreo două zile

şi casa-mi rai o să se facă

 

şi-aud cum candele aprinse

în suflet ca un puls divin

îmi luminează necuprinse

poteci din ce mi-a fost destin

şi mulţumind ca într-o rugă

mă-nclin stejar pe calea sorţii,

pe zare caii trec în fugă

şi-s fericit: îmi vin nepoţii!

 


Pagina 3 din 13512345...102030...Ultima »