la bursa frunzelor pribeagă
prin startul fraged al căderii
ecourile învierii
în iarba ierbii se încheagă
de parcă s-ar dura o punte
menită noilor pășiri
din lumea bietei ispășiri
înspre înaltul unui munte,
oho, dar muntele-i departe
într-un înalt de neatins,
iar stelele în jur s-au stins
și-adorm în pagina de carte
să urce negura pe cer
în locul candelei umile,
pe când înșiruită-n file
pășește vremea leru-i ler
între teamă şi speranţă
dragostea nu mai există,
iar credinţa-i o uzanţă
ce-şi întinde umbra tristă
peste suflete golite
de fărâma de lumină
şi-aud caii, or să vină
să ne ducă pe copite
colb subţire ce se pierde
sub galopul lor pe cale,
mai sperăm în iarba verde
care freamătă de jale
şi spre seară se-nspăimântă
de firească adiere:
dacă s-a făcut tăcere,
suflete, nu-ţi pese, cântă!
uneori, din necuprins
vine glasul şi îmi spune
mie, veşnicul învins:
Hai şi scrie cu cărbune
pe usciori, pe la intrare
sau în pagina subţire
câte-o veste călătoare!,
iar pe cer prind să se-nşire
tainele nepricepute
ferecate în cuvinte
tot în chip de stele mute
care-au început să cânte,
iar cărbunele adună
numai litere şi semne,
mâna-ncepe să apună
încercând să mă îndemne
să fiu cântec, închinare
ca şi steaua-mi ce străluce
conturând o înălţare
şi o batere pe cruce
şi-atunci biata mea fiinţă
de învins în veşnicie
nu-i decât o suferinţă
răstignită-n poezie
să crezi, să nu te laşi înfrânt
chiar şi când corbii te-mpresoară
căci tu eşti trup pentru cuvânt,
dar şi ţărână milenară
din care cresc mlădiţe noi
menite cerul să-l atingă
singurătăţile în doi
în univers să le prelingă
ca tu să crezi, să-ţi aperi crezul
şi să arunci în corbi cu mâna
în care împietreşte miezul
clipite-i care-i săptămâna
sau luna, anul, veşnicia
de după suflet, de dincoace,
auzi?, vuieşte poezia
şi-n univers se face pace
hai, suflete, să stăm la taifas,
soarele tău e paharul cu vin,
soarele meu e un strop de destin
în pocalul acela de-o vecie rămas,
soarbe-l acum sau aruncă pocalul
în tăria tăriilor vremii buimace,
stăm împreună şi e bine şi pace,
doar în tine se-aude cum vibrează cavalul
curgerii vremii în făclii potolite
care te-or strânge, suflet al meu,
iar departe de veghe iarăşi stă Dumnezeu
depănându-ţi poveşti cu finaluri mocnite
căci presoară cuvinte cineva peste noi,
ostenitule suflet, şi te arde-n tăcere,
trupul meu nins nu-ncetează să spere
în înaltul cuprins al vestirii în doi
şi-i târziu şi-i pustiu şi umbrit ca-n uitare
în paharul cu vin ce-a rămas de băut,
nu există, desigur, un nou început
după strânsoarea cu clipite amare
şi tot ard lumânări în firesc curcubeu
încropit migălos înspre-o naştere nouă,
în pocalul cu vin numai stropul de rouă
se descheie în sine, suflet al meu