Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 24

s-a auzit cum începea să cânte

 

destinul e o frunză în cădere

şi-un zvâcnet surd al aripii de vânt,

m-am prăbuşit aseară în cuvânt

în pagină să-mi aflu înviere,

dar rătăcisem creanga solitară

din care fără voie m-am desprins

şi deodată m-am simţit învins

de atmosfera rece de afară

 

şi n-am mai scris poemele pe cer

cu sângele prelins în stropi agale,

eram o frunză rătăcind pe cale

în aşteptarea cosmicului ger

şi îmi lipseau doar sfintele cuvinte

din care am făcut mereu risipă:

deasupra mea un foşnet de aripă

s-a auzit cum începea să cânte

 


de toate relele lumeşti

 

curând, când vor sosi ninsori

şi vinul sacru s-o ascunde

în cupe şi sub căpriori

ca să presoare calm secunde,

o să mă-nfăşur în omăt

ca într-o mantie de gală

lăsând doar păsări îndărăt

printr-o imensă oboseală

 

din aripi să vâslească lin

precum corăbiile pierdute,

în suflet încă mi-i senin

şi toate verbele mi-s mute

încât abia m-aştern în file

şi simt cum boturi reci de iezi

respiră ultimele zile

prin regăsirea în zăpezi,

 

zăpezi sub care tu, Iisuse,

de-o veşnicie paşi pierduţi

zăreşti şi de aceea nu se

mai află piatra, să-ţi ascuţi

de muchie lumina sfântă

prin care să te izbăveşti

la fel ca omul care cântă

de toate relele lumeşti

 


să mute umbre în absenţă

 

frunzişul, galbenă povară

pe care singuri o vom duce

ca să durăm în primăvară

noi răstigniri la o răscruce,

aşterne stelele prin iarbă

şi paşii noştri îi ascunde

în toamna care-a prins să fiarbă

de nu ştim când, în nu ştim unde

 

şi-acolo stâlpi o să ridice

cu iarbă să ne bată-n cuie

pe zările mereu propice

abandonării în ce nu e

decât o altă amăgire

pusă la cale de speranţă

când conştienţi de risipire

ne-om adapta la ambianţă

 

visând că în sfârşit învie

ceea ce noi am pus pe cruci

şi o să-mpartă veşnicie

încolonatelor năluci

care păşesc triumfătoare

cu blânda lor inconştienţă

de candele tremurătoare

să mute umbre în absenţă

 


în tot ce voi mai fi, fiindcă eram

 

în toamna asta frunzele-n derivă

sunt numai risipiri de sentimente

și sunt acolo-n ceruri deopotrivă

doar lacrimile stelelor atente

ce-mi picură în suflet dezinvolte

precum necugetata nostalgie

din necuprinsul cenușiu al boltei

cuvintele-ncrustate-n poezie

 

și-atunci pășesc pe frunzele ce țipă

din pașii mei mușcând ca din speranță,

dar se aude foșnet de aripă

ce va-ncleșta ninsorile pe clanță

să-i fie frunzei numai cald și bine

până va fi să se întoarcă-n ram

să-nmugurească sufletul din mine

în tot ce voi mai fi, fiindcă eram

 


a sosirii tale, Doamne

Toamnă bucovineană – foto: Victor T. RUSU

 

regăsindu-te-n natură,

frumuseţii tale, Doamne,

verbele ce-mi cresc pe gură

dau conturul blândei toamne

şi se-nchină, şi se-nchină

de din zori în scăpătat

întrupându-se lumină

ca să poposeşti la sfat

 

sus, în ceruri, la cărbunii

de străbunii mei aprinşi

ca să îmi arunce funii

de aleanuri vechi cuprinşi,

şi când joacă, focuri, focuri

se împrăştie pe cer

căci e vremea ca prin jocuri

să te afle în mister

 

regăsind icoana sfântă

a căderii în alean

doar în viaţa care cântă

raiul tău cotidian

şi cu ei rămân de strajă

întomnat de alte toamne

şi mi-i viaţa ca o vrajă

a sosirii tale, Doamne

 


Pagina 24 din 152« Prima...10...2223242526...304050...Ultima »