Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 20

sub umbra numelui, ioane

să te închini acestor pagini

în care-au suferit poeţii

crucificaţi cu-ncrâncenare

de insensibila prostie,

să ungi cu mirul sfânt pe margini

dând şanse cât mai multe vieţii

şi s-o înalţi cu-nfrigurare

cât mai adânc în veşnicie,

*

să crezi în verbele nervoase

deasupra nopţii risipite

ca nişte candeli uriaşe

sau ca mesteacănul din zori,

să-nvii cu toamnele frumoase

aceleaşi cosmice ispite

şi să le-mprăştii prin oraşe

aşa cum ai împarte flori,

*

să fii în aspra suferinţă

a risipirilor prin file

la fel ca palma ta străpunsă

de nefireştile piroane

acelaşi cântec şi credinţă

ce, biciuindu-te cu zile,

doar rana ţi-o mai ţin ascunsă

sub umbra numelui, ioane


de-a fi-nceput cândva să fii

deodată lumea se desprinde

şi lunecă precum o apă,

iar steaua nordului se-aprinde

astfel încât să te încapă:

ce curge-n jos e o părere

din care ai făcut risipă,

pustietatea din unghere

îţi mai păstrează o aripă,

*

dar nimeni nu mai vede semne

în verbele ce le-ai trăit

ca lunecarea să te-ndemne

spre vreun alean necuvenit

căci viaţa-i oul ancestral

din care te vei slobozi

uitând-o-n cuibul lui banal

ca pe-o desprindere din zi;

*

de ce urmează nu-ţi mai pasă,

căci dacă lanţul tău s-a frânt

ţi-i steaua nordului mireasă

şi noul început de cânt,

un cântec fără de cuvinte

şi poate fără nostalgii:

hai, lunecă spre înainte

de-a fi-nceput cândva să fii


deja-i pășirea vieții tale

împovărat de manuscrise

abia, abia pășeam pe drum,

deasupra aripi interzise

zvâcneau în verbele de fum

pe drumul lung împrăștiate

ca niște pietre de pripas,

cântam și cântecele toate

cu mult în urmă au rămas

*

uitându-mă-n împovărare

cu pagini scrise migălos,

mă-ndepărtam de-ndepărtare

ca să trăiesc fără folos

ca pelerin înspre niciunde,

dar fascinat de rătăciri

sau ca un fur care ascunde

cu patimă niște iubiri

*

și refuzam întotdeauna

să am identități precise

și-ades mă regăsea minciuna

împovărat de manuscrise

și tot cântând, cântând, cântând

în ritmul pașilor agale

cu viața asta până când

deja-i pășirea vieții tale


că naşterea şi-o tot regretă

clopotniţe şi turnuri vechi

deasupra lumii înşirate,

pe străzi înguste trec perechi

străjerii veşnici din cetate,

dar nimeni nu îi mai culege

cu tălpile rătăcitoare

căci pasul tot mai des alege

să se prelingă drept ninsoare

*

şi să viseze albul care

cu vindecări se va ivi

şi cu un fel de ferecare

ca-ntr-o fereastră înspre zi

pe care nimeni n-o deschide

să se desprindă din tristeţi,

prin turnuri zac nişte firide

şi în firide nişte vieţi

*

cu ancestrală irosire

în prea târziu şi inutil,

departe-n volbura subţire

încă aleargă un copil

ademenit de o poveste

cu învieri ce se repetă,

cândva o să-mi aducă veste

că naşterea şi-o tot regretă


pe lacătele puse cu litere pe uși

pe treptele de piatră desculțe tălpi se-nșiră

ca să culeagă urme din ce în ce mai mici,

iar focul de pe vatră cu patimă respiră

din negura ce-i lege de-atâta timp pe-aici,

dar bezna ne priește, adâncul ei eres

e urmă uriașă pe căile din vreme

încât nu mai pricepem cum, cine ne-a cules,

iar în ungher lumina zvâcnește și se teme

*

de umbra ei – un suflet sau altul sau mai multe

în umbra ei închise și-n lanțuri ferecate

pe când deasupra lumii pripirile oculte

decapitează aprig din sfânta libertate:

hai, suflă-n lumânare și în sfârșit mă stinge

să mă desprindă zarea difuză din cenuși

și lasă-mă-n poemul acesta ce mă ninge

pe lacătele puse cu litere pe uși


Pagina 20 din 127« Prima...10...1819202122...304050...Ultima »