Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 20

să-mi aflu viaţa mai frumoasă

Radu Bercea n19

*

în care veac ţi-ai pus sub tâmple

mănunchiul stelelor pribege

să simţi cum sufletul se împle

de somnul care să-ţi dezlege

şi mâinile în relaxare

deasupra cerului prelins,

şi sufletul, pe care-l doare

doar timpul care s-a prelins

 *

ca picurii de ploaie sfântă

pe fruntea bardului pribeag

ce-n miezul nopţilor împlântă

un cântec care-mi este drag

şi-n hăul vremilor trecute,

şi-n geana altui viitor

al lebedelor veşnic mute

zburând spre veacul următor?

*

în care veac se trag perdele

să intre soarele în casă

ca, desluşind prin toate cele,

să-mi aflu viaţa mai frumoasă

căci stau în umbra mea părinţii

înşiruindu-mi alte vieţi

pe care le-am trăit prin sfinţii

rătăcitori numiţi poeţi?


s-a întrupat natură pe aici?

Radu Bercea n33

*

fiţi fericiţi, căci universul cântă

şi cu lumină sacră vă răsfaţă,

iar viaţa fiecăruia e sfântă

şi numai calea uneori se-nvaţă

drept leac definitiv pentru orbire

şi pentru alte laşe rătăciri

când cântecul începe să înşire

ademenirea cosmicei iubiri,

*

nu ispăşiţi, ci fiţi fără prihană

ca iarba peste care mai păşiţi

şi refuzaţi bicisnica prigoană

a celor ce vă-nvaţă să trăiţi

sub sceptrul lor de călăreţi pe clipe

purtând de-a pururi bezne la oblânc

fiindcă aveţi din naştere aripe

pe care le scufundă în adânc

*

doar cei ce vă refuză fericirea

şi tot pocnesc prin suflete din bici,

chiar nu vedeţi că şi dumnezeirea

s-a întrupat natură pe aici?


dar nu-mi mai pasă, fiindcă o să plec

Radu Bercea Catarge

*

presimt că-n toamnă se va rupe lanţul

şi zidurile toate au să cadă

ca să înceapă cât mai cosmic dansul

sub fluturatul giulgiu de zăpadă

şi-abia atunci, zvâcnind de libertate,

aripa se va-ntoarce în lumină

în unduiri care au fost uitate

pe sub prigoana timpului senină

*

şi vor rămâne întristaţi copacii

despovăraţi de noi vremelnicii,

iar cerul sfânt o să înalţe fascii

acolo unde-au fost numai făclii

lumina lor să îmi îndrepte paşii

spre altă-ntemniţare într-un trup

şi de acolo-n alte generaţii

dansând deasupra celor ce le-astup

 *

un dans stupid desfăşuraţi sub stele

cât trageţi universul la edec

şi cântecul se zbate sub podele,

dar nu-mi mai pasă, fiindcă o să plec


fărâmele desprinse peste ape

Radu Bercea n7

*

abia-mbarcaţi pe legendara Varra[1],

corabia ce ne-a adus strămoşii,

am şi văzut cum Lebăda[2] (vioara)

schiţa prin crengi contururile roşii

de fructe care, când vor da în pârg,

vor slobozi din taina lor rotundă

puteri pentru vâslit cu mare sârg

spre zările menite să ne-ascundă

*

pătratul calm al altui paradis

promis de căpetenia plecării[3],

care trăise vara ca un vis

durat frumos pe ţărmul primăverii,

şi, de atunci, noi tot vâslim, vâslim

pe marea vremii cu încrâncenare

spre lespezile unui ţintirim

ce ne promite viaţa viitoare:

 *

nu ne lipseşte sporul la vâslit

simţind că viitorul e aproape,

doar sufletul îşi scapă ostenit

fărâmele desprinse peste ape

*


[1] Cartea sfântă a Nordului, „Voluspo”, susţine că, odată cu începutul marii glaciaţii, oamenii au „navigat” spre paradisul continental european cu corabia „Varra”, profitând de fixarea celor patru anotimpuri.

[2] În „Voluspo”, „Lebăda” e constelaţia Soarelui şi însuşi Soarele, iar vioara împrumută, pentru invocaţii ceremoniale, contururile constelaţiei care domina primul an nou al omenirii, care deja conştientiza timpul.

[3] Odin, care, în traducere, înseamnă „Tatăl nostru”.


să-mi aştern în iarbă umbra care tace şi se-nchină

Radu Bercea Confesiuni cromatice VI

*

ei şi noi, şi-o ţară sfântă, de o vreme pângărită

şi de ei, dar şi de noi – rătăciţii căii sfinte,

iar în ceruri, lângă vetre, doar străbunii se agită

şi presoară printre gene câte-o ploaie de cuvinte,

dar de-atât amar de vreme nouă nici că ne mai pasă

căci ne-nchipuim drept veşnici şi atât de înţelepţi

încât cerul plumb îmbracă şi amarnic ne apasă

poate-poate vom pricepe că cei strâmbi nu pot fi drepţi,

 *

însă lumea-i rătăcită şi-şi procură din biserici

doar cu mărunţişul vieţii inutilele iertări,

dispărută-i nostalgia de a fi, cândva, iar sferici

în eternitatea care deja scapără pe zări

şi ne caută grumazul cu tăişul unei săbii

care despărţise-n două fructul sacrului rotund,

iar scânteile în scapăt par pe cerul greu corăbii

navigând spre porturi stranii, care-n neguri se ascund;

 *

ei şi noi, sărmană ţară, iarăşi dată la cherem

unor generaţii slabe, ce te scapă în ruină,

chiar de-ncerc vreo ispăşire, nu am vlagă şi mă tem

să-mi aştern în iarbă umbra care tace şi se-nchină


Pagina 20 din 105« Prima...10...1819202122...304050...Ultima »