Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 2

Iană, Iană, soră Iană!

 

Iană, Iană, ursitoare

sus în ceruri şi-n pământ,

m-ai făcut cândva o boare

ca să freamăt din cuvânt

sufletul filă cu filă

din copertă în copertă

şi să-l simt o inutilă

zvârcolire şi alertă

 

ca să-ţi fiu asemeni, Iană,

pregătind şi o absenţă,

luna-i nouă într-o vană

trecere prin existenţă,

apoi creşte şi e plină

de amar şi-amărăciune,

Iană, dulcea mea lumină,

doar cuvintele – se spune –

 

dor adânc şi dor departe

ca ursirea unui dor,

dar în filele de carte

când mă-ntind învăţ să mor,

să-mi mut sufletu-n paloarea

cosmică, dar diafană,

ce-mi veghează respirarea,

Iană, Iană, soră Iană!

 


nu m-am culcat pe lacrimi niciodată

 

să nu te culci pe lacrimi niciodată,

îmi zice tata-n largul altui veac

în care lumea lui e minunată,

deşi ne închinăm sub un copac,

iar preoţii goniţi de prin biserici

dau viaţă numai candelei din cer

ca să-nvăţăm cum să ajungem sferici

în rotunjimea marelui mister:

 

aici nu ne trufim, îmi zice tata,

ci suntem umbra soarelui şi-atât;

în depărtare zace vinovata

întindere de fals şi de urât,

dar noi avem sub umbra de frunzare

şoptită parcă de o adiere

o treaptă sfântă pentru închinare

cu suflete prelinse drept tăcere:

 

iar sus, în cer, când s-a făcut lumină

şi-n gândurile noastre ostenite,

doar aripa de frunze e senină,

iar crengile, tăinatec desfrunzite,

presoară-n ierburi cosmice litanii

prin care Dumnezeu ni se arată,

iar de atunci, tot numărându-mi anii,

nu m-am culcat pe lacrimi niciodată


povestea Bucovina Rock Castle

 

îmi spun doar mie-n plină zi

şi-nlăcrimat, şi furios

că secolul nu va mai fi

dacă va fi religios,

căci Dumnezeu nu e o bâtă

pe care s-o agite proştii

când bezna minţii lor aţâţă

şi-nvolbură în largul obştii

 

venin, otravă, urâciune

şi ură pentru tot ce-i sfânt

în ipotetica minune

a vieţii noastre pe pământ,

o, cum tresare stâlpul vremii

şi cum se plânge-n căpriori

sub greutatea anatemii

întunecată de strânsori

 

şi cum doar cântecul se zbate

pentru fireasca lui lumină

când întunericul străbate

prin cei ce cred că se închină,

când ei nu sunt decât o ură

faţă de tot ce-i fericire,

deci nu uitaţi că în natură

frumosul e dumnezeire


în aşteptarea primăverii

 

era o zi ca o icoană

în anotimpul încruntat

şi se-auzeau în zare cerbii

bătând prin turle din copite,

clipite puse pe hârjoană

deja s-au adunat la sfat

ca să-i ursească totuşi ierbii

desferecări dezlănţuite

 

şi-atunci a tremurat omătul

şi, şchiopătând ca un bătrân,

mutându-şi osteneala-n mine

mi-a tot vorbit despre ninsori

şi parcă m-a durut răsfăţul

de parcă i-aş fi fost stăpân

lăsându-i vreme să se-nchine

luminii calme dinspre zori,

 

iar gura mea tot însetată

de revărsarea de lumină

abia se apleca spre cântec

să poată soarbe pe-ndelete,

povestea e adevărată

şi încă o aştept să vină

aidoma unui descântec

ce vindecă pe îndelete


artistul David Croitor

 

dintotdeauna-i o risipă

de frumusețe, un penel,

pe când culorile în pripă

îl pun pe cruce menestrel,

de sus, din ceruri, steaua lui

îl caută și i se-nchină

căci lume mai frumoasă nu-i

decât aceea din lumină:

 

și-am hotărât să plec în munți

să aflu templul din străbuni

ce pune mirul peste frunți

prin omeneștile minuni

și doar lăuntric mă socot

dumnezeirilor dator

când știu că-mi este sacerdot

artistul David Croitor


Pagina 2 din 12012345...102030...Ultima »