Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 2

suflete, cine-mi mai cântă?

 

hei, suflete, suflete, paharul e plin,

prietenii dorm cu capul pe masă

şi zorii se lasă, dar nici că-mi mai pasă

că-ndată se face senin,

te storc de cuvinte, suflet al meu,

şi cerul în file îşi află popas,

vom trece la pas cântării dând glas

de ştii să te faci curcubeu

 

căci încă-i devreme în tot ce-i târziu,

miresele plâng şi ne-aşteaptă,

dar viaţa-i nedreaptă şi-n mine înnoaptă

un cântec din urmă pustiu,

pustiu e în preajmă şi se-nspăimântă

ogorul prin vremuri trudit,

iar dacă-n sfârşit vei fi adormit,

suflete, cine-mi mai cântă?

 


să te-ntrupe iar măiastra

Tiberiu Cosovan, celălalt om… obiectiv

 

Memoriei lui Tiberiu Cosovan,

omul care încă există şi

va împlini 65 de ani,

mâine, 12 noiembrie 2019

 

 

dar ce-ţi pasă că desprinsă

dintr-un ram şi de niciunde

frunza-i tot mai necuprinsă

şi presoară-ncet secunde

din clepsidra fără seamăn

care-abia acum te naşte

în copacul frate geamăn,

singurul ce te cunoaşte

 

cu destinul tău probabil

de ivire-n primăvară,

sufletul ţi-i repetabil

şi şopteşte pe afară

căutându-şi întrupare

când în cer, când în cuvinte

precum steaua căzătoare

care a-nceput să cânte

 

de alean şi de adânc

fără veste, dintr-odată

ca s-o poarte la oblânc

noaptea cea nemăsurată

a uitării omeneşti,

iar câţiva deschid fereastra

aşteptând de unde eşti

să te-ntrupe iar măiastra

 


şi nu încărunţita mea vioară!

Fantezie de Nicolae Gabriel Sandu

 

rupt şi de lume, şi de Dumnezeu,

şi de natura care-l înconjoară

bătrânul lăutar am fost chiar eu

sau doar încărunţita mea vioară?

pe prispa ei am stat atât de des

în toiul iernii care mă născuse

când căutam vremelnic înţeles

în verbele ce nu se lasă spuse

 

şi auzeam cum stelele de sus

vibrau pe şirul degetelor mele,

apoi bătrânul lăutar s-a dus,

viorile s-au prăbuşit în ele

şi-ntr-un adânc de lăutar pribeag

ce-a existat cât i-a fost dat să cânte

şi să trăiască doar din drag de drag

ca veşnicia iernii s-o-nspăimânte,

 

dar dintr-odată simt, se face frig

şi aş fugi, s-ajung până la capăt

măcar atunci să îndrăznesc să strig

că-s rob luminii şi încep să scapăt

rupt şi de lume, şi de Dumnezeu,

şi de natura care mă-nconjoară,

bătrânul lăutar am fost doar eu

şi nu încărunţita mea vioară!

 


de trupul zilei pururi trecător

 

întreb străbunii pribegind prin cer

şi-i rog să îmi arare calea lor,

dar cerul trage straşnicul zăvor

şi-n întuneric nu mai pot să sper

că voi afla răspunsuri aşteptate

de-atât amar de ani şi frământare

şi-n cer străbunii-s semn de întrebare

cu veşnicii pe veci satanizate

 

numai aici, în preajma rănii mele

ce-mi zvârcoleşte sângele din coastă,

iar bezna-i tot mai lacomă şi vastă

şi-mi bate-n palme drept piroane stele,

dar mă revolt şi-ntreb despre străbuni,

fără să-mi pese că m-a stins balansul,

căci fascinat îi recunosc în dansul

încins în ceruri lângă stinşi tăciuni

 

şi cântecul desprins din paşii lor

doar stelele mai pot să îl asculte,

să-l răspândească-n lumile oculte

prin sufletele care încă dor

de-atâta dor de rădăcini primare

şi de-nchinări străvechi prin demnitate

dintotdeauna săvârşite poate

de trupul zilei pururi trecător

 


cuvintele ce-l fac să spere

 

pe pragul toamnei, vaduri, vaduri

şi răstigniri fără folos

de parcă nici Iisus Hristos

n-ar mai păşi acele praguri

ce duc spre uşile închise

şi case cu obloane grele,

şi-n cer mai lăcrimează stele

lumini ursite pentru vise

 

şi pentru pagini exilate

prin rafturi de biblioteci

în care fruntea ţi-o apleci

cu gânduri tot mai disparate

şi e o rupere-n tăcere

încât nimic nu se mai naşte

şi nici poemul nu-şi cunoaşte

cuvintele ce-l fac să spere

 


Pagina 2 din 13112345...102030...Ultima »