şi primăvara izbuteşti s-o-nveţi

tristeţea celor care dorm acum

s-a ridicat spre ceruri ca o sfară

în ceasuri de primejdii pentru ţară

pe sub galopul cailor de fum,

dar stelele aduc din nou lumină

ca s-o boteze soarele-n trăiri

doar risipind acele năluciri

şi somnul care curmeziş dezbină,

hai, nu mai sta, ridică de pe pernă

cu steaua dimineţii pururi vie

cuvintele ursite să ne fie

o înviere nouă şi eternă,

căci nu e loc acum pentru tristeţi,

cobzari pe struna zorilor când cântă

presoară-n jur o bucurie sfântă

şi primăvara izbuteşti s-o-nveţi

ferestrele deschise-s prea departe

cu veacul ăsta nu mă prea împac

fiindcă-mi lipsesc ferestrele deschise

şi-am risipit atât amar de vise

încât mi-i dor de-ntoarceri în alt veac

acolo unde mă aşteaptă vinul

lângă mesteceni, ca să stăm la sfat

pe când străbunii din călcâie bat

cenuşile şi-mi hotărăsc destinul,

aşează-te şi gustă dintr-o cupă

şi-aprinde-mi steaua mea în univers

şi soarbe din fluidul unui vers

o pagină din cartea mea de după

căci mie-mi este dat să fiu o carte

uitată în uitarea altui veac,

cu veacul ăsta nu mă prea împac,

ferestrele deschise-s prea departe

şi fără voia ta se-nchină

în ce tăcere să te-nfăşuri

când ai drept sfetnic viaţa ta

şi nişte stele, să te-alături

luminii lor în chip de stea

şi căror umbre să te-nchini

ca paşii tăi să îi păstreze

când doar cununile de spini

pe frunte vor să le fixeze

cei care încă dorm acum

vegheaţi de o cumplită beznă,

iar iarba-ngenunchează-n scrum

să-ţi poată luneca pe gleznă

până în inimă şi până

în veacul care va să vină,

o frunză s-a desprins din mână

şi fără voia ta se-nchină

din cupa vremilor divină

Desen de Carina Ioana Ignat

în universul care vine

să-ntrupe noul univers

la uşi bătuse oarecine

şi-atât de ostenit de mers

încât l-am invitat la masă

să-mi afle-n cupele de vin

ceva din ceea ce m-apasă,

un strop din propriul meu destin

şi aşteptarăm primăvara

aşa cum fac de-o veşnicie,

prin ceruri clătina vioara

ecouri dintr-o poezie

de parcă florile-s vestirea

luminii care va să vină,

hai, soarbe leneş nemurirea

din cupa vremilor divină

nuntirii care ni-i izvor

ţi-ai pus în Căile Lactee

năframa veşnicei mirese

şi auzirăm lăutarii

zidind clipite prin păduri

căci primăvara e femeie

ce-n taina tainelor îşi ţese

veşmintele pentru fruntarii

aflate-n paza unor furi,

păşeai şi crengile sfioase

s-au dezgolit pentru păşire

ca să-ţi înşire spre departe

toate stigmatele iubirii

şi-abia târziu se arătase

cel care ţi-i sortit ca mire

şi am păşit cu el pe moarte

doar pentru învierea firii

şi-am fost atât de fericiţi

de nunta care va să fie

din zarea zărilor albastre

până-n albastre depărtări

încât, de-odată înfloriţi

pe crengile din veşnicie,

îngenunchearăm pe sub astre

ca sub un cer de lumânări,

o, cât de sfântă-i învierea

ce de o vreme ne străbate

înfăşurată în speranţa

întoarcerii în viitor

încât şi sufletu-i tăcerea

ce se închină-nfiorată

când toţi sorbim din ambianţa

nuntirii care ni-i izvor!…