Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 16

amarnic plouă doar cu amintiri

 

e-atâta de târziu în gara veche

încât chiar şi viorile-au tăcut

şi nici nu mai dansează vreo pereche

drept risipire în necunoscut,

salonul orb şi ostenit de sine

îşi sigilează somnul sub zăvor,

iar trenurile lunecă pe şine

să-ndepărteze timpul călător,

 

copaci nepăsători, supuşi de floare,

nădăjduiesc discret spre alte lumi

şi nu există verbele cu care

spre sufletul vibrând să îi îndrumi

ca să presimţi prin ei că lumea nouă

ar risipi sub paşii tăi vestiri,

în gara veche-ntotdeauna plouă,

amarnic plouă doar cu amintiri


de parcă tu mă mai amâni

 

părea că s-a făcut lumină

şi cum că veşnică va fi,

un om cu candela în mână

îmi pregătise acea zi

ce se pierduse într-o filă

din nu ştiu care calendar

şi parcă-ncărunţeam de milă

şi de lumini aduse-n dar,

 

dar alte lumânări aprinse

statorniceau acel contur

al bucuriilor desprinse

lumină calmă împrejur

şi numai candela rămâne

în sprijinirea altor mâini

de parcă-ar vrea să mă amâne,

de parcă tu mă mai amâni

 


în timp ce el repetă învieri

 

şi-acum copacul va-ncerca să-mi spună

cu glasul lui de frunze ce răsar

că ne ursise Luna împreună

prin cuiele bătute-n minutar,

căci amândoi cunoaştem răstignirea

şi-o acceptăm de veşnicii supuşi

căci desluşim cu mintea şi privirea

în jurul nostru cete de Iisuşi

 

ce caută grăbiţi prin calendare

doar urmele din care s-au desprins

şi tot păşesc, tânjesc spre-ndepărtare

ademeniţi de-acelaşi necuprins

pe care îl descopăr într-o floare

din crengile acestei primăveri,

copacu-mi este suflet şi mă doare

în timp ce el repetă învieri

 


ca să le poată el trăi pe toate

 

în ultimele mele anotimpuri

am fost proscris şi-am chiuit spre cer

şi am dansat cu Luna în răstimpuri

ca să învăţ ce-ar trebui să sper,

din palma ei am tot cules aleanuri

şi am băut nectarul unei flori

doar calea mea pândind-o dintre lanuri

şi aruncând miresme-n trecători,

 

iar trecătorii toţi cuprinşi de vrajă

n-au mai zvârlit cu pietre înspre mine,

iar sus, în ceruri, Luna sta de strajă

destinului ursit să i se-nchine,

destin amar de înnăscut proscris

cu mâinile mereu însângerate

de verbele ce-n pagină le-a scris

ca să le poată el trăi pe toate

 


ca să vindece departe multele înstrăinări

 

a încărunţit tăcerea şi-n mesteceni se întrupă,

ca să-i chem pe la ospeţe pun paharele cu vin

sus, mai sus, pe cerul nopţii şi-al tăcerilor de după

şi aprind în ceruri focuri, aşteptându-mă să vin

doar cu arcul şi săgeata să pornim la vânătoare

poate, poate vom răpune ostenitul capricorn

şi tot văd cum curge vinul stelelor pe minutare

când mesteceni dau chemare tânguită-ncet pe corn,

 

dar mi-s munţii la-ndemână şi când vreau să mă închin

pun paharele pe masă şi-i aştept cu drag de draguri

şi nu-mi pasă nici de calea făurită de destin,

de tăcerea-ncărunţită ce se-adună în şiraguri

şi pe umeri îmi apasă ca un fel de adiere

ca să o respir în taină înspre cele patru zări:

a încărunţit tăcerea şi s-a dus ca o părere

ca să vindece departe multele înstrăinări

 


Pagina 16 din 138« Prima...10...1415161718...304050...Ultima »