Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 16

doar cântecul trăieşte şi se-aude

 

 

 

iar mâna e detaliul unei frunţi

şi fruntea e un cer din cele şapte

un bucium în vibraţie prin munţi

ce se-nfăşoară ostenit în noapte

şi-n jurul lui, meu descătuşare

şi viaţa vieţii în uşor balans

şi-aud prin ceruri focurile care

se spulberă sub paşii unui dans

 

 

în vreme ce lăutele se sparg

şi-s călători bezmetici lăutarii

de-odată-nspăimântaţi  de-atâta larg,

de vămile cereşti şi de fruntarii,

căci lor nu le-a rămas nimic de dat

ca ispăşiri tenace şi zălude,

iar prin văzduh discret înaripat

doar cântecul trăieşte şi se-aude

 


drept umbră a cântărilor, cobzare?

 

 

în târgul ăsta mi-am făcut un pat

pe când eram culegător de stele

ca să-mi croiesc din nori nişte obiele

şi nişte încălţări din scăpătat

şi-a fost nevoie capul să mi-l pun

în ascunzişul somnului o noapte

ca să adun şi alte fructe coapte

în care să exist şi să apun

 

şi-n jur, şi-n preajmă păsări solitare

şi caii în galopuri de pământ

mă îndemnau să mă desfac, să cânt

un imn însingurărilor, cobzare,

dar iată-mă, sunt pregătit de drum,

iar stelele răsar şi nu-mi mai pasă

căci ierbii îi rămâne somnoroasă

numai cântarea ruptă din acum

 

de parcă-a fost să mă jertfesc cântării

şi să-i aprind nevolnice căţui

pe cerul ce-a rămas al nimănui

crucificat de necuprinsul zării,

iar de-aş lua cu mine-n depărtare

şi acest cântec – pat pentru popas –

pe tine cui şi când să te mai las

drept umbră a cântărilor, cobzare?

 


ca să mă aflu iarăşi poezie

 

 

dansau dezlănţuiţi, dar numai unii,

şi nu se ştie şi din ce pricină,

dar până-n cer se-mprăştiau cărbunii

asupra noastră risipind lumină

şi-a fost păcat de cosmica risipă

desprinsă înfocat din talpa lor,

deşi-mi crescuse-n umăr o aripă

numai cu una n-am putut să zbor

 

şi nici în dans nu m-am mai prins vreodată

pe sub cireşii doldora de flori,

semn că povestea nu-i adevărată,

deşi de veghe am rămas în zori,

numai în zori, de zile şi de nopţi

am fost ursit aşa ca să nu-mi pese,

deci, Doamne, vine vremea să m-adopţi

şi-am să-ţi aduc plocon nişte cireşe,

 

ai, ai, cum trece trupul spre ce-a fost

şi cum mă strânge umilirea lui

când păsările zboară fără rost

şi orizontu-i tot al nimănui,

ai, ai, din strigăt încă m-am desprins

de parcă balansez spre veşnicie

ca verbele în spaţiul necuprins

ca să mă aflu iarăşi poezie

 


Memoriei regretatului Cornel Grosaru

 

 

în noaptea asta o să stăm la sfat,

nevinovată, biată poezie,

şi-o să-ţi vestesc: Hristos a înviat!,

dar pentru unii n-o să mai învie,

deşi se strâng arginţii prin biserici,

iar Iuda poartă mască şi mănuşi

când preoţii sfielnici şi eterici

abia mai trag zăvoarele pe uşi:

 

e prea târziu în cel ce se închină

şi e atâta beznă-n lumânări

încât numai poeţii sunt de vină

că se aud sub fruntea lor cântări

pe care spinii lacomi din cunună

şi rana grea a suliţei păgâne

într-un mănunchi anume le adună

să le presoare-n rămurişuri mâine

 

deşi nu ştim de-i dat să mai existe

dincolo de-nflorirea din copaci,

în floarea lor icoanele sunt triste

şi sevele secrete-s nişte vraci

desprinşi din Tot prin dansul lor damnat

ce mi se mută uneori sub tâmplă

ca să vă strig: Hristos a înviat!,

numai cu noi nu ştiu ce se întâmplă…

 


cobzarii fiind uitaţi pe cruce

 

 

în universul necuprins

de clipa vecilor ursit

de-atâtea ori m-a tot învins

cireşul nostru înflorit

fiindcă am vrut să-mi pun cămaşă

de mire numai floarea lui

prietenoasă şi vrăjmaşă

pe care-o văd şi care nu-i

 

decât desprinsa lumânare

din negurosul univers

când o tot sui cu-ncrâncenare

pe crucea fiecărui vers

ca să-mi rămână mie vecii

clipitei care se tot duce

când psalmi presoară-n cer diecii

cobzarii fiind uitaţi pe cruce

 


Pagina 16 din 152« Prima...10...1415161718...304050...Ultima »