Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 15

în primăvara care mi se-nchină

 

în iarnă am păşit ca-n catedrală

de parcă-aş căuta sacralitatea,

deşi-i ispită-n mine primăvara

în care o să-mi aflu libertatea

şi mă închin ninsorilor cărunte

când liniştea cea cosmică mă împle,

deşi aud cum mugurii din creangă

aşteaptă altceva să se întâmple

 

şi mi se face dor de troscot moale

veghind drumeagul şubred dintr-un sat

în care-am ars cândva copilăria

sau altceva ce merită visat

sub plapomele iernii călătoare

în care mă înfăşor uneori

să pot renaşte pe deplin dincolo

de curmezişul zilelor cu flori,

 

în iarnă sunt o creangă-nfăşurată

cu promoroaca fulgilor subţiri,

dar tălpile se-adăpostesc în urma

din care s-au desprins închipuiri,

căci timpul e o temniţă absurdă

din care greu se iese la lumină:

mă uit pe geam şi vreau să uit de mine

în primăvara care mi se-nchină


auzi, universul colindă!

Cerbul din Corlata (ritual închinat morţii şi învierii Timpului)

 

așterne-ți icoanele iernii

pe suflet și mergi mai departe

căci numai ninsoarea ascunde

și taină de taină desparte,

iar viscolul încă respiră

din larg depărtatele stele

și-adesea zvâcnește prin suflet

și vindecă totul de rele,

*

învață să fii ca ninsoarea,

nevoia de alb să răstoarne

ce duce de mult Capricornul

în prea rămuroasele-i coarne

și-atunci vremuirea pribeagă

vrăjind busuiocul în tindă

în sufletul tău o să cânte:

auzi, universul colindă!


în veșnicia leru-i ler

 

prin cântec vechi mă tot respiră

aleanul florilor de măr

pe calea înspre adevăr

în noaptea sfântă când se-nșiră

și când nu am nimic de zis,

deși nu m-am născut tăcere,

căci e ninsoarea mângâiere

și florile de măr – un vis,

 

un de demult, un ce va fi

și-un curmeziș durat în mine

de-ndepărtările străine

și de lumini vibrante, și

atunci renasc cu flori de măr

deasupra bolții risipite

în licărire de clipite

din cioburatul adevăr

 

al vremii ce ne vremuiește

cu cinică indiferență

și simt mereu câte-o absență

în cântul vechi, când povestește

cu florile de măr pe cer

de parcă lumea s-ar desprinde

doar ca să urce prin colinde

în veșnicia leru-i ler


ning cu primele iubiri

 

s-a fost stins o lumânare

și-atunci paznicii de noapte

au pocnit din biciuri grele

până hăt, în prea departe,

risipind întunecare

peste ultimele șoapte

ale cântecelor mele

părăsite într-o carte

*

și-am tot dus doar eu arsura

și cenușile rămase

până jos, la temelia

universului în spuză,

clocotea în beznă ura

și incendiase case

și-auzeam cum veșnicia

mi-a depus cenuși pe buză,

*

hei, poemelor nescrise,

eu vă presur pe cărare,

dar din urmă vin zăvozii

sângeroși să vă sfâșie,

iar tu, suflete, proscrise,

aștepți iarna călătoare

să înfășure nerozii

de sub bici cu veșnicie

*

și nu-ți pasă că în beznă

stăpânesc niște litanii

și că lanțurile fură

și-nrobesc neprihăniri,

afundat până la gleznă

în omăt simți doar că anii

ce se schimbă în natură

ning cu primele iubiri


doar ca să-mi sufle-n lumânare

 

atâta chin şi suferinţă

şi numai fugă prin deşert

încât cu-ntreaga mea fiinţă

nici nu mai ştiu ce să mai iert,

golite filele din cărţi

nu au să-mi dea nici o povaţă,

pe cer nu desenează hărţi

mai nici o stea şi despre viaţă,

*

doar frunza verde din copaci

atunci când vremea o sloboade

aproape că îmi strigă: Taci,

nu căuta la ce te roade,

căci nu-s răspunsuri să încapă

în numai câteva cuvinte…

dar frunza mi-i de mult o pleoapă

ce-nchide ochiul ce mă minte

*

şi poate-i şi conturul gurii

ce-a refuzat să mai sărute

vâscosul curmeziş al urii

din lumile acestea mute

şi-atunci în filele desprinse

din iluzorii calendare

se-aştern zăpezile prelinse

doar ca să-mi sufle-n lumânare


Pagina 15 din 129« Prima...10...1314151617...203040...Ultima »