ca să-ţi fii ţie îngerul din vis?

cei care trec împovăraţi de frici

sub prapurii luminii zdrenţuiţi

vor întâlni fântânile aici

şi-o vreme au să fie fericiţi,

apoi păşind necontenitul drum

spre cine ştie care-ndepărtare

au să ne uite iarăşi ca şi cum

am fi doar iarba vieţii călătoare

aidoma cu fiecare fir,

dar liniştită-n veşnicia ei

pe care uneori o mai respir,

deşi pe veşnicii nu pun temei

căci mă hrănesc de când mă ştiu cu clipe

din care muşc prin fructul interzis:

chiar nu observi cum ţi-au crescut aripe

ca să-ţi fii ţie îngerul din vis?

strigând doar numele tău, mamă

mi-i mamă cosmica fecioară

căci semănând de primăvară

cândva pe sfânta ei maramă

precum un mugur m-a ivit

şi-mi amintesc cum am şoptit

cuvântul ce m-a desluşit

când l-am rostit sfielnic: mamă

şi-atunci deodată cu cuvântul

m-a înfăşat în ierbi pământul

şi în lăstari, de bună seamă,

să cresc sub ceruri drept copac

şi cu destinul să mă-mpac

trăind doar numele tău, mamă

dar să ridic sfielnic ochii

spre poala cosmicelor rochii

ce-s prinse-n dansul de mă cheamă

de câte ori îl tot invoc

să-mprăştii jariştea din foc,

să scapăr stelele în joc

strigând doar numele tău, mamă

atât de fericiţi: ia cana, frate!

am întâlnit şi oameni fericiţi

ce nu cărau vreun semn de întrebare

când soarele părea o lumânare

la căpătâiul celor răstigniţi

şi le-am spălat picioarele cu plânsul

martirilor din fiecare veac

şi-am învăţat într-un târziu să tac

înfăşurând în ierburi necuprinsul

de parcă-aş fi tânjit spre fericire

despovărat târziu de întrebări

ca să aprind în ceruri lumânări

pentru nevoi de calmă desluşire,

dar orbii n-au nevoie de lumină

şi-s fericiţi că vor rămâne orbi,

te-aşteaptă vinul, frate, să îl sorbi

ca să-l asculţi prin suflet cum se-nchină

şi te consacră veşnicei robii

aflând în umilinţă voluptate,

ia cana, frate, vinul te socoate

îndreptăţit să te întrebi, să fii

în înşirări de clipe numărate

doar calea ta, pe care o-nţelegi

drept rupere de orbi şi de pribegi

atât de fericiţi: ia cana, frate!

doar consfinţind singurătatea mâinii

poemul vine pasăre subţire

şi cată înspre litere stinghere

precum un înger dornic să respire

din frumuseţea vieţii efemere

şi-i fac din mână semn că vreau să plece

căci lumea-i plină de fereşti deschise,

iar muntele de-o vreme mă petrece

trăgând zăvorul vremii peste vise,

dar cântecul nu vrea să mă asculte

şi-mi ciuguleşte clipele flămând,

deşi sunt ostenite şi cărunte

le ciuguleşte lacom până când

condeiul zace prăbuşit pe cer

să-l învelească iedera luminii

desprins definitiv din efemer

doar consfinţind singurătatea mâinii

să-ţi ducă luntrea peste veşnicii?

Memoriei regretatei mele mătuşi Maria Gâză.
Portet de George Zaharia, nepot

se duc ai mei pe cosmice poteci

şi stelele ca nişte lumânări

au prins conturul unor ţurţuri reci

ce au să cadă-n alte depărtări

iar noi, rămaşii întru pribegii

când întâlnim în umbrele din casă

icoanele vremelniciei vii

de trecerea în treceri nu ne pasă

fiindcă avem multe poveri de dus

şi braţele ni-s tot mai ostenite

de parcă vor fi crucea lui Iisus

în visurile ultimelor vise

de-a pururi scufundate-n primăveri

să slobozească floarea din copaci

ca să dea sens sublimei învieri

şi mugur pe o creangă să te faci

ca să-i devii naturii sfinte vamă

şi-apoi natură să începi să fii:

ai auzit cum sevele te cheamă

să-ţi ducă luntrea peste veşnicii?