Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 14

vecernii (III)

 

vesteşte clopotul în cele patru zări

speranţele din noaptea Învierii

şi degete închină lumânări

ce înfloresc în largul primăverii,

iar sufletele toate-s împreună

într-o lumină blândă ce străluce

de parcă cineva cu-un colţ de Lună

ne-nvie prin luarea de pe cruce,

 

deja sunt sigur: aripi au să-mi crească

în loc de tălpi şi de păşiri prin clipe

căci din văzduh o linişte cerească

foşneşte cu un freamăt din aripe

şi de mi-i somn, pun tâmpla peste file

şi-ascult cuvinte din adânc prelinse

cum făuresc de-a lungul vremii zile

pecetluind vremelnicii învinse,

 

dar se vorbeşte la altar de sânge

şi mi se-ntinde sânge ca să-l sorb

pe când Iisus cu sângele lui plânge

că mă supun bezmetic unui orb

şi-abia atunci când i se face milă

de sufletu-mi croit precum o stea

Iisus iluminarea inutilă

mi-o-ntinde şi îmi zice: Ia şi bea!


vecernii (II)

 

 

biserica din sat e un ţăran,

iar cerul înstelat, catapeteasmă,

şi-n aer rătăceşte o mireasmă

de lung popas pe brazdele din lan

şi-atunci ţăranii zămislesc prin focuri

noi desluşiri pe dealurile sfinte

şi-apoi zăresc în zare doar cuvinte

ce se adună-n minunate jocuri

 

de parcă-nvie doar în ei Iisus

ca să înfloare chipuri cu surâsuri

şi să înalţi înspre ceruri visuri,

căci visul e credinţă mai presus,

de-aceea sate-mpreunează mâini

în noaptea sfântă-a trecerilor mele

când universul caută acele

iluminări în pământeşti lumini

 

şi-n crengi, şi-n ierburi desenat frumos

de-o mână nevăzută, dar ştiută

tresare viu în viaţa-mi petrecută

conturul luminos al lui Hristos

şi respirându-i aura subţire

care pulsează tainic în natură

simt o pecete înflorind pe gură

şi reclădindu-mi sufletul drept mire


vecernii (I)

 

spre târgul cu biserici seculare

păşesc înşiruiţi nişte ţărani

şi caută mereu o sărbătoare

în tainiţa pierzaniei prin ani,

trec apele pe ostenite punţi

şi urcă-n târg ca-ntr-o cetate sfântă,

mereu vegheaţi de jariştea de munţi

ce-i ocroteşte-n taină şi îi cântă,

 

iar când se-nchină preoţilor, ei,

ţăranii celor patru depărtări,

doar mie-mi par croiţi ca nişte zei

ce înteţesc cu sârg înflăcărări,

apoi, în drum spre case şi departe,

prin umbra nopţii tot mai tremurată,

ridică înspre cer ca înspre-o carte

privirea doar de vremuri încruntată:

 

„vezi, Fiul ne-a vegheat întreaga zi

şi-acuma Sfânta Maică ne păzeşte;

aceasta-nseamnă, fiule, a fi

şi a trăi curat dumnezeieşte!”,

nu zic nimic, ci doar păşesc în şir

de parcă-aş semăna prin câmp secunde,

iar cerul de deasupra-i cimitir

în care luminarea mi se-ascunde

 


ca să mă-nfășure-n natură

 

cireșul, un prieten vechi,

de parcă-ar învăța să zboare

își pune florile perechi

deasupra lumii trecătoare

și-mi zice: Hai, nu te mai teme, hai

cât universul ne încape

și cât nici o-nserare n-ai

în necuprinsul de sub pleoape!,

 

dar tot ezit, ca să nu-l prad

de bucuria lui solară

și-aud cum apele în vad

ceva prin mine tot măsoară

și știu că stelele, la noapte,

vor da contur pentru măsură,

cireșul meu presoară șoapte

ca să mă-nfășure-n natură


amarnic plouă doar cu amintiri

 

e-atâta de târziu în gara veche

încât chiar şi viorile-au tăcut

şi nici nu mai dansează vreo pereche

drept risipire în necunoscut,

salonul orb şi ostenit de sine

îşi sigilează somnul sub zăvor,

iar trenurile lunecă pe şine

să-ndepărteze timpul călător,

 

copaci nepăsători, supuşi de floare,

nădăjduiesc discret spre alte lumi

şi nu există verbele cu care

spre sufletul vibrând să îi îndrumi

ca să presimţi prin ei că lumea nouă

ar risipi sub paşii tăi vestiri,

în gara veche-ntotdeauna plouă,

amarnic plouă doar cu amintiri


Pagina 14 din 136« Prima...1213141516...203040...Ultima »