Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 137

Cântecul întregului: lui Dănuţ Gelucu Lungu

*

Doi au să-nsemne-ntotdeauna unul,

adâncul lor e unic şi rapace,

nopţi a desprins cu zborul lui lăstunul

ursind deasupra lor imensă pace,

ţinut solemn cu somnolenţă calmă

*

Gravat pe cer de liniştea în doi,

e spaţiul lor, pe care-l ţin în palmă

lângă o noapte care moare-n noi,

urmează să visăm, să ne cuprindă

cupola înstelată în destin

uitând că axa lumii e o grindă

*

Lângă icoana casei cu senin,

uitând de paşi, de lunga lor păşire

numai spre crucea clipei de apoi

grupată-n crucea nordului drept ştire:

unul înseamnă-ntotdeauna doi.


cântecele despovărării de cântec

O carte pe care o scriu, dar amân să o public

O carte pe care o scriu, dar amân să o public

*

Intenţionam să scriu, să public şi să ofer prietenilor “cântecele despovărării de cântec” undeva, prin ianuarie, când ar urma să împlinesc vreo şase veacuri de ispăşire. Dar asta ar însemna să mă sărbătoresc pe mine, şi nu pe ei, aşa că am să amân, pentru primăvară, lansarea cărţii, deşi o voi tipări în ianuarie. Să o am, să o pot răsfoi, să-mi tot aduc aminte.


Cântecul hotarului: lui Marcel Horodincă

*

Mie-mi vorbeau pădurile-n ascuns

acolo, sus, sub candela plăpândă,

rupându-mi umbra care m-a străpuns

când se iviră zările la pândă,

eram de mult pădure şi cântam

la margini de întoarceri şi de viaţă,

*

Hotar al pângăririlor eram

orbecăind prin negură şi ceaţă;

răbdam pironul umbrei ancestral,

oraşul va depune mărturie

doar iarba care fuge peste deal

iluzie finală să îmi fie

numai acolo unde, copleşită-n verde,

chiar şi pădurea umbra mi-o învie

apoi o pierde leneş. Şi mă pierde.


Cântecul drumului: lui Cornel Boicu

*

Când umbra umbrelor se-ntrupă

orbecăind din zare-n zare,

rănită-i liniştea de după

nuntiri de păsări călătoare;

e vremea frunzelor în scapăr

lăsate umbrelor povară,

*

Bandaj cu care să mă apăr

orgolios numai de seară

iertând poverile caduce

cuprinse-n ce mă înconjoară,

urmându-mi drumul ce mă duce.


Cântec târziu: Mihaelei Beldiman

*

Mai exişti?, întrebase cântăreţul cântând

iarăşi despre amărăciuni şi înfrângeri,

hăituit alergând peste răni până când

au venit, ca să-l mintă, ultimii îngeri

estompaţi de amurg şi probabil ucişi

lângă cântecul lui ca o rană deschisă,

am tăcut, am tăcut şi doar plânsetul îşi

*

Blestema începutul prin fereastra deschisă;

era noapte, atunci, şi prin somn şerpuiau

linişti subţiri, ferecate-n lumină,

dinspre stelele umede nişte linişti veneau

iar acum poposesc în poem şi se-nchină

mâinilor mele de lumini şiroind,

arse adânc într-o mitică vină:

nu mai ştiu ce-ntrebase cântăreţul cântând.


Pagina 137 din 152« Prima...102030...135136137138139...150...Ultima »