*
Din trecut trecut se-ntrupă,
risipitul viitor
a trecut, deja-l astupă
giulgiul ultimului nor
ordinea cerească geme
şi se spulberă-n absent,
*
Jur pe iarbă că-i devreme,
umbra vechiului prezent
reazemă trecutul care
amurgeşte după noi:
vinovat de înserare
lângă veacul de apoi
eu aprind o lumânare.
*
Iar voi păşi în soarele aprins,
rămâne umbra drum fără sfârşit
ivit ca un pribeag în necuprins
nepăsător şi-atât de ostenit
adăpostind doar ierbile pe deal,
*
Vânând doar păsări care îi frământă
aceleaşi vise frânte de final,
speranţele în el nu mai împlântă
iluzii de pribeag pierdut pe drum
la nu ştiu ce răscruci desferecate
căci îl cuprinde jariştea de fum
impusă vamă de eternitate;
unde te duci?, întreb fără răspuns,
călcând pe umbră, umbra l-a străpuns.
*
Mă-mpresurau doar stelele puzderii,
iar ţărmurile aspru-nsângerate
hălăduiau, desferecând vederii
alt orizont cu valuri înspumate,
iconostas cu veşnicii în pripă
*
Organizate-n straşnice iluzii
ce vor dura aproape cât o clipă
toarsă-n finalul ultimei confuzii,
apoi şopteşte marea despre sine
visând fluid că o să-mi fie seamăn,
iar şansa asta îmi vuia prin vine
ademenind în sânge valul geamăn,
nu mai conta că vremea vremuieşte
Indiferentă cu indiferenţii,
grăbit păşeau în singura poveste
ninsori de stele numărând absenţii,
apoi căzuse ziua drept povară
trăindu-mă intens a doua oară.
*
Vrajbele ninsorii le-am tot dus pe cale
istovindu-mi cerul vlăguit de mers
orizontul lumii brumelor finale
rezervându-l astăzi cu un ultim vers,
e târziu în cântec, dar cobzarii încă
linişte presoară peste ierbi de leac,
*
Mi-am cătat în suflet după o adâncă
unduire-a clipei şi am prins să tac
hotărând să-mi aflu numai în ninsoare
altă depărtare, mai irositoare.
*
Au fost şi-apoi a fost să nu mai fie,
nu i-am văzut, dar i-am trăit în goană,
amurgul lor prelins în veşnicie
*
Mi-a devenit şi suflet, şi icoană;
un lung şirag al cailor apasă
hotarul meu vegheat de poezie
atunci când caii peste cer se lasă.