Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 126

Cântecul revoltei: lui Mircea Diaconu

*

Mulţi mai poartă jugul şi se simt chiar bine,

ierburile vremii le-au ajuns la glezne,

roua le usucă şi le zvârle-n mine

ca să-mi copleşească sufletul cu bezne,

eu, atunci, mă clatin şi-mi tot număr paşii

arşi de umilinţa celor ce-o îndură,

*

Dar evit cărarea ce-o păşiră laşii,

izbucnind în flăcări pe cenuşi, pe ură,

am de gând să-mi apăr sfânta libertate

ca să-mi merit locul chiar şi-ntre morminte

om ce-şi asumase sensul în natură,

nu cred în ursire, ci în demnitate,

umbra mea-i pe cruce pusă de cuvinte.


Cântecul întâmplării: lui Gheorghe Iftode

*

Greu o s-accept că, născociţi de mine,

hălăduiţi aşa, la întâmplare,

eu v-am turnat otrăvurile-n vine,

otrăvurile vremii-n aşteptare,

rar bănuiţi că vă tot vând întruna

găsind cumpărătorii prin ziare

hrănindu-se orbeşte cu minciuna

eroică a clipei în schimbare,

*

Iar mie-mi pasă, chiar dacă n-o spun,

fărâmele prin mine se frământă,

tare-mi doresc în pagini să vă pun

o altă viaţă proaspătă şi sfântă,

dar e târziu, cerneala, pe sfârşite,

e ca o horă-a ierbii şi mă-nghite.


Cântecul singurătăţii: lui Vasile Iftode

*

Vino, suflete, hai vino şi stai

alături de mine în noaptea albastră

să-ţi spun o poveste, hai, suflete, hai,

iubeşte-mi cireşul ce-mi să la fereastră

linţoliu cu fructe, veşmânt înflorit,

e lipsă de suflet, astfel s-a ivit,

*

Iar mâine, când umbre vor trece prin zi,

fă, suflet al meu, o minune cerească,

trimite-mi cuvinte sau zvârle-mi ce-o fi

ori ai la-ndemână, în mine să crească

doar tristul cireş, linţoliul trufaş

eu pot să-l aştern noapte grea pe oraş.


Cântecul cuţitelor: lui Ionică Iftode

*

Ispitele au năvălit în jur,

o să îmi nărui sufletu-n ispite

numai să-mbrace drept târziu contur

iarba ce-nalţă înspre cer cuţite,

căci mă răzbate-o sete de demult

apocaliptic năruind prin mine,

*

Iar eu nu fac decât să o ascult

frânt de-o risipă calmă de destine,

tot mai adânc mă caut şi mă tem

ocnaşii dinspre vârste să nu fugă

dincolo de cuvinte; în poem

eu încă mai trăiesc precum o rugă.


Cântecul sensului: lui Constantin Plăcintă

*

Cândva, în cer, m-au condamnat la viaţă,

osânda s-a rostit cu-nfrigurare,

năluci albastre mi-au tot dat povaţă

să mă socot dator cu ascultare,

trimisu-m-au, apoi, în trup şi-n vreme

anume pentru-o lungă ispăşire

născocitor de crâncene poeme

trăite în adânc drept răstignire,

iar eu, supus, am acceptat zidirea,

nu mi-am luat aripile cu mine,

*

Purtam în locul lor numai rostirea

liturgică a zărilor divine,

astfel încât uitasem să le smulg

conturul unor cosmice lumini

iradiind din pulsul unui fulg

nervurile cununilor de spini.

tot mai târziu şi tot mai nicăierea

adulmecând, căci vine graţierea.


Pagina 126 din 136« Prima...102030...124125126127128...Ultima »