Cântecul copacului înflorit: Danei Elena Crăciun

*

Dincolo de cuvinte şi eres

am pus doar paşii lumii să măsoare

nervura frunzei, frunzele mai des

ademenind în păsări călătoare

*

Ecoul năzuinţelor din noi

lângă altarul neamului de-acasă,

eu însumi înfrunzind copacii goi

numai cu verbe şiroind pe masă,

apoi m-am ridicat şi am păşit

*

Cu bucurie calmă pe poteci

răzbind doar prin copacul înflorit

atât de des sub umbra stelei reci

ce mi-a fost dată doar pentru noroc,

iar când mă clatin ca un fulg de nea

un semn în ceruri caut şi mă joc

nins de cuvinte numai cu o stea.

Eşuarea în anotimp: lui Edi Ciornea

*

Erau simboluri sacre de trăit

din ceruri când a nins numai cu rune,

iar timpul în cuprins şi-a desluşit

*

Conturul ancestral de-nţelepciune

imaginând astrale legături,

osândă şi sălbatecă jertfire,

râzând cu firea cosmicei naturi

nestăvilit de tot ce e ursire:

erau simboluri sacre şi-ntre timp

au eşuat în noi ca anotimp.

La temelia cântecelor: lui Andi Drăguşanul

*

Aseară-am auzit ca o mătasă

nişte păşiri şi, de-am rotit din cheie,

doar muzele au năvălit în casă,

iar nu, cum aşteptasem, o femeie,

*

Desigur că m-am apucat de scris

rupând în verbe harnice condeie,

apoi, cum cred, m-am prăbuşit în vis

ghicind contururi albe de femeie

uşor păşind spre cântul început

şi prefăcându-mi rimele-n scânteie,

aveam de scris şi-aveam şi mai acut

nevoie de o singură femeie

uitând că ea există-n toate cele

la temelia cântecelor mele.

Chemarea fântânilor: lui Florin Hanu

*

Fântânile cu veghea lor astrală

la marginile lumii întrupate

oracular, dar şi cu îndoială

rup jumătate din eternitate,

iar mai apoi ca un cobzar pribeag

neostenit de sfânta-i rătăcire

*

Hotarul nopţii îl depun pe prag

ademenind adânc cu nemurire:

numele lor ascunde un poem;

unde e clipa-n care să le chem?