Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 125

Cântecul mărturie: lui Mihai Pânzaru-PIM

*

M-au devorat femei, dar nu îmi pasă,

iluziile lor le duc pe cale,

hotarul se scufundă şi m-apasă

amurgul întrupărilor din jale,

iar când deschid fereastra şi când strig

*

Par să-mi audă sufletul mai toate

ademenite-n umbra mea de frig,

născându-mi umbra care mă străbate

zid dărâmat sub talpa senzuală

a ultimei femei din viaţa mea,

râzând de suflet, peste fila goală

ursind din verbe doar un ciob de stea

*

Pieziş să-l pun pe cerul înstelat,

Iar el să deie lumii socoteală

Măcar că prin femei am existat.


Dar nici o slovă, mamă…

O, mamă, nu-s luceferi şi ciuturi pline nu-s

O, mamă, nu-s luceferi şi ciuturi pline nu-s

*

Reîntâlnirea cu colegii de promoţie de la Liceul „Ştefan cel Mare” din Suceava, dincolo de sentimentul covârşitor că aparţin unei uriaşe familii, de care nu o să mai despart vreodată (regret că, din pricina aglomerării, nu am putut merge la „berea de luni”, dar, în viitor, nu o s-o mai ratez), mi-a răvăşit amintirile, reîmprospătându-le şi învăluindu-le într-o mireasmă luminoasă şi iluminătoare.

*

Astfel am redescoperit icoanele veşnice ale sufletului meu şi mi s-a făcut atât de dor de mama şi de tata, încât i-am vorbit ierbii, descifrându-i pe amândoi în cosmicitatea blajinei ei unduiri.

*

Mama, Viorica Bursuc, fata Porfirei Bolohan, absolventă a Liceului de Fete „Doamna Maria” din Suceava, nu a profesat niciodată la catedră, optând pentru dragoste. L-a iubit pe tata, Ilie Gâză (Ili Adeli sau Toma Alimoş, cum era cunoscut în satele din preajma Merenilor), atât de adânc şi de profund uman, încât, deşi a rămas văduvă la doar 36 de ani (tata a murit când abia împlinise 43), nu s-a mai recăsătorit, jertfindu-se mie. Mama nu s-a trăit pe sine, dar m-a trăit şi, din ceruri, încă mă mai trăieşte pe mine cu o neasemuită sfinţenie, care mă copleşeşte şi mă doare până în ultimul zvâcnet al sângelui.

*

Cu mama

Cu mama

*

*În vremea liceului, îi închinasem, în revista „Sinteze„,  un poem, pe care-l scrisesem când am împlinit zece ani şi pe care tot încerc, de vreo câţiva ani, să-l spun, cu ocazia diverselor manifestări literare, dar niciodată nu izbutesc să-l declam, pentru că începe să-mi tremure glasul şi să mă strivească lacrimile:

*

Cântecul mamei

Cântecul mamei

*

Dar nici o slovă, mamă, nu ţi-am lăsat deoparte!…


Cântec păgân: pentru Carmen Marcean

*

Când vin cobzarii şi se duc apoi

ademeniţi de zările târzii,

rămâne numai cântecul în noi

mustind de îngeri calmi, dar străvezii

eternităţi cu îngeri să ne mintă

numai atâta timp cât e nevoie,

*

Mimând cobzarii trecători, ce cântă

aleanul efemer de bunăvoie,

rămâi deci tu, şi eu, şi fiecare,

cu umbrele ce în fereşti îngână

ecoul viu al cântecului, care

apoi se face seară; şi ne-amână

nimicitoare cosmica lui mână.


Cântec de lume: Mihaelei Cătălina Cojocaru (Londra)

*

Mă copleşesc, în fuga lor nebună,

iar caii iluzorii, vânturateci,

hei!, le tot strig, când cobza dintr-o strună

a despletit şirag de cai sălbateci,

e timpul să am timp şi să mă bucur

lângă copacii copleşiţi de rod,

am să vă-adun, să vă atârn în ciucur

*

Căci cerul, în destinul lui schilod,

a asmuţit doar trecerea spre mine,

turbată vietate şi rapace,

adânc să muşte vremea care vine,

lărmuitoare-i vremea ce mă tace!,

iar caii se opresc şi mă ascultă

nervos zvâcnind din cosmice copite,

am iarăşi vreme, însă nu prea multă,

 

Ca să înfig în cerul larg cuţite,

om să mă simt şi sângele să-mi crească

jinduitor în soare şi în stele

ori în sclipirea mult prea pământească

ce-mi dă contur în cântecele mele;

apoi, când noaptea va sosi cu bine,

ruguri aprinse-n cer au să vestească

un ultim cal, ce s-a desprins din mine.


Cântecul împovărării: lui Ioan Marcean

*

Iar înspre zori mă înşfăcase timpul

orbit de pulsul sângelui în clocot,

abia mă năruise anotimpul

nămeţilor desperecheaţi de clopot,

*

Mi-a fost şi frig, cu timpul în spinare,

atât de frig că îmi venea să strig:

rostogoliţi povara!, din strânsoare

cătam să scap, dar mă făcusem frig,

era târziu şi-o linişte pustie,

ademenind grăbirile bizare,

nuntea-n destinul meu drept poezie.


Pagina 125 din 136« Prima...102030...123124125126127...130...Ultima »