*
Oracolul mi-a fost şoptit în zori:
ai să te afli, caută mai bine,
ninsorile nu sunt ce par, ninsori,
amiezile nu împlinesc destine!
*
Tăcu apoi oracolul, iar eu,
orbit de spusa lui neînţeleasă,
doar căutam, când cerul lui ateu
izbi în suflet cu o mânioasă
risipă de risipe pământeşti,
un fel de munte care mă apasă:
ţi-i minte, tu îţi aminteşti?
*
Freamătă copaci de rouă
lângă zări ciudat prelinse
osteniţi în cele nouă
ramuri spre pământ întinse,
iar deasupra rădăcina
nu îşi află locul încă,
*
Tot zburătăcind lumina
o transformă într-o stâncă,
dar cu pasul n-o ajung,
iar cu mâna scriu şi scriu
rugi cu care să mă-ndung
unei frunze, să mă ştiu,
ţipăt frunzei să îi fiu.
*
Cântă codrul, cântă, cântă
elegii şi cai în tropot
zdrobind iarba, care-şi zvântă
azi sub geana unui clopot
roua limpede şi clară,
*
Trec mai repede prin lume,
odihnind în fapt de seară
doar sub mările în spume:
iată, deci, care-i povestea
râului ce curge-n vale
unda aducându-mi vestea
ţintei curgerilor sale.
*
Erau şi ei, dar nu au prins de veste,
le întâlnisem umbrele pe drum,
escorte într-o singură poveste
narată de-ntâmplări, însă acum
abia-i zăresc şi, totuşi, îi salut
*
Larg despletindu-mi rănile spre ei,
uimit de-un cântec ce-i urmează mut
nimb al ruinei ultimilor zei
gândiţi suav de mintea omenească,
ursită ce-a gândit să ispăşească.
*
Mâini care n-au astâmpăr, cu migală
istorisind lăuntrice risipe,
hoinar mă poartă printr-o senzuală
abandonare-n uriaşe clipe,
este atât de veşnică rostirea
la marginile lumii ce ne-ntrupă
acum şi pururi şi prin amintirea
*
Poemelor ce se vor naşte după
odihna vie ierbilor adusă
popas doar pentru cântecul nescris,
este atâta spaţiu într-o spusă
săpată-n pagini şi trăită-n vis
că mi se face, dintr-odată, teamă
uitând că-n cântec veşnicul mă cheamă.