*
Prin vaduri alte vaduri cântă,
ecoul lor îndepărtat
trecând prin veacuri înspăimântă
rupând din cerul înstelat
icoana altor veşnicii
ca s-o aştearnă în zenit
alean al vremilor târzii:
*
Oracolul a amuţit;
la vad nisipul ce s-a scurs
odihnă timpului i-aduce,
iar împietririle-au decurs
eternizând nişte caduce
relicve încă necesare
uitărilor din fiecare.
*
Ghici cu cine, ghici cu ce,
hoinărind prin stele triste,
ele-au prins să lunece
oarbe doar ca să existe
ram şi floare, râu şi mare,
grai şoptit în nopţi pribege
hotărând ca fiecare
efemerul să îl lege
*
Strâns de cerul ca o apă,
eu urmând apoi să-i scriu
nişte versuri sub o pleoapă
care-acoperă ce-i viu:
inima – un fel de ciută
urmărită prin pustiu
cu săgeata zilei mută.
*
Am fost copac în altă viaţă,
un cerc al vârstelor mă strânge
rotind o altă dimineaţă
etern să-mi scapere prin sânge
lăsând copacilor vestire
*
Atât de amplă şi de clară:
linţoliul ierbilor subţire
e doar ecou de primăvară,
xilogravură încrustată
acum şi pururi, şi-altădată.
*
A doua zi după Iisus
s-a irosit în atmosferă,
iar crucile ne-au fost răpus
cu umbra celor care speră
acoperiţi cu o ninsoare
*
Lăsată pruncilor destin,
erau şi-atunci în depărtare
ivite florile de crin
zidind în ceruri altă cruce
etern jertfindu-ne urmaşii
rămaşi pe calea care duce
istovitor doar pe sub paşii
uitaţi ai celor fără vină
care păşesc doar pe lumină.
*
Îmi închipuisem, cândva, că, în discreţia fiecărui nume, stă ascuns un poem. Aidoma destinului. Aidoma sinelui particular (umbra sinelui universal). Şi am vrut să descifrez, să respir cântecele acelea ascunse, pe care doar le intuiam în delicateţea faptelor şi a gesturilor omeneşti. Dar înseamnă lirismul acela tainic individualitatea purtătorului de nume sau e o părticică din altceva, un fel de desluşire, prin rune vii, a unor sacralităţi atemporale? Şi da, şi nu, sau măcar asta susţin, cu o dezarmantă dinamică a complementarităţii, vechile religii ale omenirii.
*
Aşa am ajuns să mă apuc de scris o ultimă carte de poezie, premeditată drept carte, deci ca discurs amplu şi unitar, nu doar ca simplă înşiruire de poeme, pe care am dedicat-o, cântec cu cântec, prin tehnica acrostihului, oamenilor care înseamnă ceva în viaţa mea. Şi am băgat de seamă că literele fiecărui nume obligau la discursuri lirice diferite, la ritmicităţi distincte, de parcă numele acelea aveau de impus o condiţionare a expunerii de către reperele, mereu altele, ale sinelui particular. Nici prin gând nu-mi trecuse să închin ode sau să exploatez elemente biografice diferite, în cazul fiecărei dedicări; dimpotrivă, m-am străduit să mă elimin şi pe mine, ca sine particular, din fluiditatea ideilor, sunetelor, imaginilor, inefabilului.
*
Căutam, deci, cu reperul literelor numelor, matricea fiecărui cântec, privind şi ascultând cum cântecul, plutind prin aer – vorba regretatului Mircea Motrici, îşi alegea întruparea, desprinzându-mi-se, picătură cu picătură, din degete. Iar acum, când cartea s-a împlinit, şi ca împovărare cu cântec a fiului meu, Andi, trăiesc senzaţia desluşirii. Dar a desluşirii indefinibilului, a ceea ce există dincolo de mine, dincolo de noi toţi (I. D.).