Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 122

Cântec neînceput: lui Zaharia Finiş

*

Zidit drept jertfă-n trupul ce mă poartă

am de-ndurat o sete ancestrală

har şi blestem armonizate-n soartă

astfel încât să pună la-ndoială

risipa asta de lumini şi viaţă

intrată de la naştere-n derivă

alunecând spre clipa ce mă-nvaţă

*

Finalul să-l aştept ca pe-o misivă

incendiind prin setea mea cu scrisul

nociv al veşniciilor pierdute,

iar de mă iert, mi se dărâmă visul

şi cântecele cele ne-ncepute.


Cântec în amurg: Olgăi Finiş

*

Orgile au tăcut, şi-au tras cerul pe pleoape,

lungile perdele ale stelelor cad

gălăgios ca un zvâcnet de aprige ape

abia slobozite de lumină din vad,

*

Fără veste amurgul din culori se dezghioacă,

iar prin iarbă tăcerea urme sacre ascunde,

năruindu-mă-n ierbi aş fugi spre niciunde

ireal sigilat într-un scrâşnet de toacă

şi el, ca şi mine, întrebându-se: Unde?


Cântecul burgului vechi: Luminiţei Dominte

*

Luminile prin vechiul burg s-au stins

urmând ca noaptea bezna să-şi răsfeţe

mult mai departe, într-un larg cuprins

intersectat în scapăr de tristeţe,

nici un opaiţ târziu, ieşit din uz,

iscarea de lumină nu şi-o-ncheagă,

ţâşnirea beznei burgului confuz

a copleşit cu negru lumea-ntreagă,

*

Dar mai e timp şi-s suliţi la-ndemână,

o să le-nşfac şi-o să le-azvârl nervoase

muiate ca-n otrăvuri în lumină,

incendiind cu alb numai prin case

ninse de zgura zorilor fierbinte,

târg ostenit, din vremuri ce se-nchină

eternităţii fără de cuvinte.


Cântec de mir: lui Nistor Dominte

*

Nepreţuită-i clipa şi-o respir

intimidat de cosmica-i splendoare,

sunt robul ei, sunt templul ei de mir

totemic folosit la-ncoronare,

o văd aievea, când mă tot închin

rugând-o ca destinul să îmi fie

*

Din stânca ei cioplit câte puţin

oracular ca versu-n poezie,

mai am, apoi, o rugă să i-o spun

icoanei clipei, când i-aştern pe zare:

nu mă lăsa aiurea să apun,

tu eşti cuprinsul meu întreg şi bun,

eu nu-mi doresc o clipă următoare!


Cântecul speranţei: Rodicăi Dominte

*

Rogu-te, omule, mai îndură puţin,

odată şi-odată vei fi fericit,

doar iartă-ţi păcatul în cupa cu vin

idolatru şi dens ca şi chipul cioplit,

ce-ţi pasă că-nduri, când odată şi-odată

ai să fii fericirii stăpânul deplin,

*

Deplină ţi-i viaţa, deşi n-o arată,

omule, rogu-te să te-ncrezi în destin!,

mi-a zis şi-mi tot zice un glas neştiut

intrat într-o mare şi ciudată derivă;

nu pot să-i răspund, nu-mi găsesc început

trecător ca şi clipa ce m-a frânt impulsivă

erodându-se brusc într-o stea primitivă.


Pagina 122 din 129« Prima...102030...120121122123124...Ultima »