Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 122

Cântec cu cai: lui Lucian Francisc Csibi

*

L-am aşteptat la porţi, purtam cămaşa

ursirilor cu calmă disperare,

când el, sosind, îşi flutură vrăjmaşa

iluzie prin păsări călătoare,

apoi se depărtă, zdrobind prin mine

numai ninsori din coama lui desprinse,

*

Firavii fulgi îmi lunecau prin vine

răpuşi de-nstrăinări, şi ele ninse

adeseori la margine de vreme,

numai să-mi pară-n straşnicu-i galop

că şi-ar găsi odihna în poeme,

iar eu să-mi aflu-n trecere un scop,

să mă dărâm ca un nisip fierbinte

cântându-i goana cea fără de rost

*

Când el dispare şi dispar cuvinte

sub urme dure, sub galop anost;

ispita mea-i dintotdeauna timpul,

bravam în faţa lui şi parcă-am fost

iluzia ce-o şterge anotimpul.


Cântecul încununărilor: lui Paul Socol

*

Până aici, la ultima răscruce,

a fost un drum şi-o umbră de purtat,

urmează altul, care iarăşi duce

lângă fântâni pierdute-n scăpătat

*

Să-ţi umpli alt pahar şi să-l închini

ostenitoarei clipe, ce te strânge

ca un veşmânt pe care-l ţes lumini,

orgolios adăpostind în sânge

lăstarii-ncununărilor cu spini.

*

Actorul clujean Paul Socol, prieten Bucovina Rock Castle (unde a jucat, împreună cu Mihnea Blidariu, şi într-o piesă de teatru) împlineşte, astăzi, 9 iulie 2014, o frumoasă şi clocotitoare vârstă. La mulţi ani, Paul!


Cântecul ţipăt: lui Daniel Tănase

*

Dansul târziu al urmelor pe deal

acoperă în ceruri largi fisura

naturii pregătită de final,

iar tu desfaci luminile cu gura

egalizând şi umbre şi lumini

lângă altarul apei curgătoare,

*

Tu ai cruzimea vieţilor în mâini

ademenite-n răstigniri de soare,

nu pot să-ţi cer din răni şi din dureri

alte iertări de victimă târzie,

stigmatul meu pe cosmice tăceri

e ţipătul ştiut drept poezie.


Cântecul împovărării: lui Vladimir Novogreblevschi

*

Vremelnică povară e viaţa, am fost laş

lăsându-mă în trupul acesta răstignit,

apoi sedus de umbre pierdute prin oraş

de-a rostogolul duse de vânt în asfinţit,

iar trecerea aceasta trăită prin destin

m-a-ndepărtat de stele în pulberi şi fărâme

impuse de adâncul paharului divin

rapace numai timpul în el să mă dărâme.

*

Nu mă împac şi pace cu ce mi-i dat să fiu,

o veşnică revoltă îmi clocoteşte-n sânge,

vânând aceiaşi îngeri ce revoltat mă ştiu,

orbit de ocrotirea lor sacră, ce mă strânge,

guri lacome de fiară sunt aripile lor

rănind cu muşcătura vremelnica-mi osândă,

eu nu sunt eu prin viaţă, ci-s fumul călător,

ba nici atât, sunt ţinta cuiva ce stă la pândă

lăsându-mi libertatea de-a fi cât mai supus,

evlavios din teamă şi credincios de frică,

văd tot mai des cum însăşi iubirea lui Iisus

se spulberă pe cruce prin cei ce o ridică,

cum să le fiu complice şi cum să mă prefac,

hoinar fără speranţă, cum soarta îmi indică,

iau cântecul de mijloc şi-l zvârl spre cer. Şi tac…


Cântecul lunii: lui Nick Făgădar

*

Nicicând nu a fost luna mai amară,

iar stelele-n cruzimea lor mai sfinte

ca-n curmezişul nopţilor de vară

oracular cioplite pe cuvinte

la margine de lume ancestrală,

acolo unde trecem prin părinţi

egali cu cea mai amplă îndoială

*

Frângând cireşe cosmice în dinţi,

apoi dispare luna şi ne pasă

ghicind pe cerul larg imensul gol

amar al lunii ce mereu ne lasă

distrugerii-n lumescul rostogol,

absenţa ei e gheara ce ne scurmă

rupând în noi drept rană câte-o urmă.


Pagina 122 din 135« Prima...102030...120121122123124...130...Ultima »