Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 122

Cântecul tăcerii: Doinei Catargiu

Dincolo de ape creşte veşnicia,

o tot văd în freamăt lin prin univers,

iarna, de-i îngheaţă apei temelia,

nu rata-voi şansa s-o ating din mers,

am atâtea fructe de cules din ea,

*

Cosmicele roade încă mă îmbie,

am să muşc, atuncea, lacom dintr-o stea

tremurândă încă şi în veşnicie;

au contururi repezi de femei în dans

rugurile-aprinse-n stelele în scapăr,

greu să-nşfaci lumina-n cosmicul balans,

iar eu am nevoie de o stea, să-mi apăr

urmele tăcerii – noaptea învierii.


Cântecul libertăţii: lui Dănuţ Burgheaua

Dacă-am văzut că setea mă străbate,

am întrebat, cu disperare-n ring:

n-aveţi, cumva, un strop de libertate,

un singur strop, cu care să mă sting?;

ţineam în mâini doar armele zălude,

*

Bătrânii luptători, şi ei sleiţi,

uimiţi priveau, de teamă că-i aude

rânduitorul vieţii cu răniţi,

ghiceam şi-n ei povara însetării,

habar n-aveam că nu-i puteam înfrânge,

ei se-adăpau, pe pragul disperării,

adeseori cu propriul lor sânge

ursit să risipească numai ură,

astfel fiind croit de la natură.


Cântecul pierzaniei: lui Gabriel Cărăbuş

Galaxia cântă, prinsă la edec,

a tot tras istorii molcome-n adânc,

biruind prin treceri cele care trec

rânduite-n traista-i, prinsă la oblânc,

iar în jur adâncul se aşterne-n cupe,

erodând doar forma cupelor finale,

liniştea-i linţoliul, pus ca să astupe

*

Cântul galaxiei, risipit pe cale;

astfel se întrupă cel fără de trup,

răstignit drept suflet numai pe cuvinte,

am văzut pe boltă gurile de lup

bântuind prin beznă, puse să-nspăimânte

ultimele stele, lăcrimate, sus,

şi pierdute-n spaţiu numai de Iisus.


Cântecul amurgului: lui Radu Bercea

Răpus discret de şiruri de cocori,

aştept amurgul care vine, vine

desprins brutal din cerul fără nori,

uitând de steaua stinsă pentru mine;

*

Ban de argint mi-i luna în balans,

e scris să-mi fie luna şi veşmântul

rotit frumos în veşnicii de dans,

când voi ciopli definitiv cuvântul

eternităţii clipei ireale

ascunsă sub păcate ancestrale.


Cântecul înserării: lui Ion Băiţan

Iarăşi rănit amarnic de ierbi fără prihană,

oraşul înfăşoară sub paşii lui desculţi

nostalgică risipă, din care-şi fac icoană

*

Bătrânii ce se-adună pe la răscruci mai mulţi,

aramele din dangăt din nou îi împresoară,

iar iarba îi cuprinde pe toţi şi îi supune

ţipând din rădăcina care a prins să doară

amiezile din urmă, cânt tu, amărăciune,

nu îţi mai afli locul şi te transformi în seară.


Pagina 122 din 125« Prima...102030...120121122123124...Ultima »