*
Eram singur cu păcatul
lângă creanga unui măr
eu optând pentru muşcatul
necesar din adevăr,
apoi alţii şi-ncă unii
*
M-au urmat cu muşcături
aţâţând masiv nebunii,
regăsiţi în nişte uri
incredibil de ostile,
acuzându-mă mereu
*
Că-am muşcat adânc din zile,
ucigând pe Dumnezeu,
şi-am zvârlit în ei cu mărul
nimerind câteva cete,
iar din ceruri adevărul
riscul vrea să mi-l repete.
*
Gândind cu gânduri ancestrale
hirotoniţi în suferinţă
erau văzuţi mereu pe cale
oftând adânc din nefiinţă,
râvnind păcatele lumeşti,
ghicindu-le din cer pe toate
har între haruri îngereşti,
etern pierdute şi uitate;
*
Plângeam de mila lor, plângeam
apoi mă năpusteam spre viaţă
rupând cu dinţii, dar rupeam
atât amar, cât şi dulceaţă
să-mi fie-n veşnicii de-ajuns
ca să mai uit de plictiseală,
apoi în nouri m-am ascuns
ningând o iarnă ideală.
*
Rând după rând m-am aşternut în file,
o să adorm târziu, şi-ntre coperţi
doar zvâcnetele curgerii prin zile
iar vor ţâşni spre arborii inerţi
ca să-mi găsească liniştea visată,
apoi au să-mi aştearnă căpătâi
*
Aceeaşi filă, mai imaculată
lăsată de risipele dintâi
ecou doar pentru lumea care-şi poartă
xenomania ierbii înspre nopţi
atât de des rupându-mă din soartă,
numindu-mă pândar, cireşii copţi
doar eu să-i apăr aprinzând în beznă
rug uriaş, prin care să-i adopţi
urcuş de şarpe răsucit pe gleznă.
*
Iubesc să fiu un fluture pe lampă
orbit şi ars în scapăr de lumină,
ademenit de viaţă ca de-o vampă
năvalnică, dar fără de pricină
*
Numai să-nvăţ să dezvelesc iubiri,
eternităţi de-o clipă să mă-ncapă
mult mai adânc în omeneşti uimiri
eşec al umbrei ce-o strivesc sub pleoapă
şi să-mi dureze trainic amintiri.
*
Viorile m-au căutat ninsoare,
iar sufletul, în vreme ce ningeam,
călătorea şi slobozea chemare
totemică spre iernile din geam,
o să îl chem şi-o să-l aduc îndată
râzând numai cu trupul de ninsori:
*
Mirosul iernii-i sfânt şi mă îmbată,
urgia ei m-a prins de subsuori
hăţişul alb cu alb să mă răsfeţe
acum şi pururi, şi în tinereţe.