Cântecul revoltei umbrei: lui Dumitru Vinţilă

*

Dintr-o lume ostenită de plecări şi de iviri

umbra zilei strânge pumnul încleştat şi se revoltă,

mâna mea o moşteneşte printre alte amintiri

irosite doar de stele care lunecă pe boltă

tot prin alte zodiace şi prin căile tăcute

risipite prin urmaşii care nu mai ştiu nimic,

umbra lor se tot destramă ruptă de necunoscute

*

Vieţuiri la fel de calme ca seminţele în spic,

iar povara de lumină, moştenită prin colinde,

numai preoţii o-ndeasă sub vicleanul lor altar,

ţipă-n noi vâscoasa beznă care-ncet, încet cuprinde

inima, jertfind-o-n pripă umilirii în zadar:

lasă-mi sufletul în pace şi-o să mi-l aştern sub grindă;

aşteptând ninsori primare, doar lumina îl colindă!

Cântecul ninsorilor din cer: Elenei Manuela David

*

Ecou al vremurilor, clipa

lăsată lumilor ursire

egal înfăşură-n aripa

naturii altă desluşire

a cerurilor de departe

*

Mărturisite de vechimi,

apoi din pagina de carte

nisip măsoară în mulţimi:

un orologiu o cuprinde,

ecoul clipei înfăşoară

lumescul ţipăt din colinde

adânc în iarna ce coboară

*

Datoare stelelor cu scapăr

atât de alb, de efemer

visând că o să-nvăţ să-mi apăr

iluzii, fapte şi mister

doar cu ninsorile din cer.

Cântecul naşterii prin cuvinte: Ilenei Paranici

*

Iar mă cuprinde iarba-n călimară

lăsându-mi doar cuvântul să dezbine

elegiac o altă primăvară

adăpostind speranţe în destine,

n-o să mai zvârl cu lacrima în cerbi,

amiezilor n-o să le cat pricină

*

Păşind cu vântul serii peste ierbi

atunci când orologii mă închină,

râzând de vreme, unei călimări

ascunsă-n cer dibaci de steaua mea,

n-o să păşesc lumini în depărtări,

iar tălpile de umbră şi de nea,

călcând pe ierbi, vor vrea să îmi alinte

istovitoare naşteri prin cuvinte.

Cântecul păşirii hotarelor: Mihaelei Tatiana Fodor

*

Mai sunt hotare de păşit, iar cerbii

iar îşi arată coarnele prin nori

hotărnicind în universul ierbii

ademenirea clipei în ninsori,

eu am văzut cum ninge doar cu clipe

lângă mesteceni calmi şi ireali,

apoi s-au fost desprins nişte aripe

*

Tocmai din zeii lumii ancestrali,

atunci hotarul l-am încins drept brâu

trecând pe boltă-n limpede păşire,

iar stelele ca boabele de grâu

au adormit în palma mea subţire

nepăsătoare numărând destine,

acaparate de un somn primar

*

Frânt violent nici nu mai ştiu din cine,

oraşului să-i fie alt hotar,

dar nu contează, vremilor ursit

o să le-arăt cu degetul că iar

rămân hotare dure de păşit.

Cântecul vânării strămoşilor: lui Victor Şutac

*

Vânând pe cer, doar lebăda rămâne,

imensu-i zbor, spre norduri aplecat,

câştigă timp, iar porţile păgâne,

trăgând zăvorul greu, le-a sigilat:

odinioară au venit părinţii

râvnind s-ajungă zei şi au trecut

*

Şi au zvârlit pe cerul larg arginţii

urmând să facă drumul cunoscut:

tocmai atunci eu aruncam săgeata;

arcaşul fiind urmaş nepriceput

curmă în cer strămoşilor lui viaţa.