Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 116

Cântecul vieţii: lui Constantin Agafiţei

Călătoream şi nu-mi păsa de vreme,

oricum era lumină pe pământ,

natura învăţase să mă cheme,

să-mi pună zorii trupului veşmânt,

treceam prin gări, mă risipeam cu fumul

amiezilor uitate-n dans străin,

nici nu conta spre ce mă duce drumul

tăcerilor trăite drept destin,

iar când aflam popasuri ireale

nu-mi mai păsa aproape de nimic,

*

Ardeam mistuitor, desprins din cale,

gândind că-i timpul iar să mă ridic,

apoi păşeam, rostogolind spre zare

fântâni neprihănite şi fântâni

incluse în legende călătoare,

ţinându-mă cu stelele de mâini:

era târziu, dar nu ştiam că doare,

iar tu ai izbutit să mă amâni!


Cântecul timpului: lui Tiberiu Avram

Timpul, o fecioară pusă pe dezmăţ,

intră-n încăperea cerului senină,

braţul l-aş întinde, dar ca să-l înhăţ

e târziu şi vremea încă mă închină

ridicându-mi ochii tot mai răzvrătiţi,

istoviţi de goana timpului pe zare,

urmele-mi înţeapă paşii osteniţi,

*

Arşi de exilarea ierbii-n depărtare;

vino, deci, tăcere, vino şi mă-nşfacă

risipind cenuşa zilei pe pământ,

ai puterea sacră de-a sili să tacă

menestrelii vremii, palele de vânt.


Cântecul înfăşurării: Clara Demetra Avram

*

Cântecul e un suflet ce se află pe sine

lângă ultima stea de pe cerul aprins,

acolo găseşte puteri să se-nchine

răstignirii din care numai el s-a desprins,

apoi se-nfăşoară în aripi şi tace

*

Devenind tot mai cer, tot mai stea,

eternă sclipire de cosmică pace,

mutată târziu şi în fulgul de nea;

e frig până sus şi e alb împrejur,

tăcerea înşfacă timpul de coamă

risipind depărtarea fără contur

aproape de cântecul care ne cheamă,

*

Aproape de sufletul abia regăsit

vânătoare de îngeri în ultima clipă,

rămâne doar trupul ca un câmp părăsit,

ars de ninsoare, zvâcnind din aripă

mereu mai spre cântec, în cântec sfârşit.


Cântecul cenuşilor: Alexandru Ioan Jipa

*

A doua zi s-au auzit cireşii

lumini cereşti pe suflete şi zile,

ei au şi fost foarte curând aleşii

xenomaniei oarecum ostile

a firii noastre ca un ciob anume

necunoscut şi ignorat în toate,

dar acceptat pecete peste lume,

rostire făptuind eternitate,

ursind pe sub cireşi singurătate;

*

Iar în curând cam după ziua-aceea

oraculară, sfântă, decisivă,

a apărut pe sub cireşi femeia

nuntirilor în leneşă derivă;

*

Jind cosmic şi otravă delicată

insinuată tainic în destine,

păşi femeia peste cer şi iată

au curs cenuşi cireşii peste mine!


Cântece pentru prieteni

La Cluj Napoca, pe un pat de spital, am început o carte de poezie, închinată în totalitate, prin tehnica acrostihului, prietenilor mei. Sper să o termin într-un an, ca să o public în ianuarie 2015, când voi avea ceva de sărbătorit: prietenia, care mi-a dat, mereu, şi mereu, putere de viaţă.

*

*

Cântecul aproapelui

*

Să-mi fii aproape, zise demiurgul

orbecăind cu palmele pe cer,

rănindu-se în cioburi, în amurgul

irositor de vieţi şi de mister,

numai adâncul ierbilor, îmi zise,

*

Mai poate dăinui neprihănit,

apoi s-a-nfăşurat solemn în vise

râzând desferecat, dar ostenit,

iar râsul lui cu apele se duse

urmând doar calea apei spre izvor;

să-mi fii aproape, încă-o dată spuse

*

Amiezilor cu glasul lui sonor;

vai, ce amiezi şi ce căderi urmară

rostirii lui, ce-l devora pe el,

apoi se prelingea în decuseară

mimându-mi sufletul, de-a pururea rebel.

*

*

Cântecul cununii de spini

*

Răsăritul nopţii fascinant aprinde

ample candelabre până-n nesfârşit,

mi-amintesc de zile, noaptea când cuprinde

orizontul lumii tot mai ostenit;

noaptea-i închinare sacră şi sfioasă,

am văzut lumina în genunchi şezând,

*

Huruia văzduhul peste iarba deasă,

orele drept iarbă pe pământ păşind,

glezne de-ntuneric alergau prin iarbă

neastâmpăr sacru-al sacrelor lumini,

orele, atuncea, începeau să fiarbă

glăsuind în noaptea gata să mă soarbă

iarăşi prin cununa veşnică de spini.


Pagina 116 din 117« Prima...102030...113114115116117