Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 116

Cântecul fragilităţii pripei: lui Mircea Sfichi

*

Mâini ostenite şiroiesc cuvinte,

iar paginile-n scapăr prin ninsori

rostogolesc doar steaua ce mă minte

cântând dezlănţuit sub căpriori,

e timpul ei, aleanul ei împarte

arsurile cu alb în depărtări

*

Scurgându-mi mâna dreaptă într-o carte,

frângându-mi mâna stângă pe viori,

iar sufletul şi-a pus cămaşa clipei

ca să-şi găsească trup încăpător:

hai să măsori fragilitatea pripei

incendiind prin mine-ntâmplător!


Prefaţa ultimei mele cărţi de poezie

Coperta ultimei mele cărţi de poezie

Coperta ultimei mele cărţi de poezie

*

Pentru că niciodată nu am scris poezie la întâmplare, pentru că metaforele nu înseamnă doar insolite potriviri de cuvinte, am decis, la sfatul lui Gheorghe David, că e timpul să precizez care sunt, în parte, intenţionalităţile mele, atunci când mă aşez la masa de scris. Desigur că poezia nu înseamnă o criptogramă, iar prefaţa acestei ultime cărţi (prima a lui Andi, dar ultima pe care eu o mai scriu), dedicată, poem cu poem, prin tehnica acrostihului, unora dintre contemporanii mei, doar conturează lăuntrul meu, cu precizarea că întreaga carte poate fi interpretată şi este drept să fie interpretată oricum, fără ca vreo finalitate să însemne eroare. Prefaţa, deci, nu stabileşte repere de urmat, ci doar îmi despovărează sufletul de falsele premeditări:

*

*

Premeditarea:

*

Îmi închipuisem, cândva, că, în discreţia fiecărui nume, stă ascuns un poem. Aidoma destinului. Aidoma sinelui particular (umbra sinelui universal). Şi am vrut să descifrez, să respir cântecele acelea ascunse, pe care doar le intuiam în delicateţea faptelor şi a gesturilor omeneşti. Dar înseamnă lirismul acela tainic individualitatea purtătorului de nume sau e o părticică din altceva, un fel de desluşire, prin rune vii, a unor sacralităţi atemporale? Şi da, şi nu, sau măcar asta susţin, cu o dezarmantă dinamică a complementarităţii, vechile religii ale omenirii.

*

Aşa am ajuns să mă apuc de scris o ultimă carte de poezie, premeditată drept carte, deci ca discurs amplu şi unitar, nu doar ca simplă înşiruire de poeme, pe care am dedicat-o, cântec cu cântec, prin tehnica acrostihului, oamenilor care înseamnă ceva în viaţa mea. Şi am băgat de seamă că literele fiecărui nume obligau la discursuri lirice diferite, la ritmicităţi distincte, de parcă numele acelea aveau de impus o condiţionare a expunerii de către reperele, mereu altele, ale sinelui particular. Nici prin gând nu-mi trecuse să închin ode sau să exploatez elemente biografice diferite, în cazul fiecărei dedicări; dimpotrivă, m-am străduit să mă elimin şi pe mine, ca sine particular, din fluiditatea ideilor, sunetelor, imaginilor, inefabilului.

*

Căutam, deci, cu reperul literelor numelor, matricea fiecărui cântec, privind şi ascultând cum cântecul, plutind prin aer – vorba regretatului Mircea Motrici, îşi alegea întruparea, desprinzându-mi-se, picătură cu picătură, din degete. Iar acum, când cartea s-a împlinit, şi ca împovărare cu cântec a fiului meu, Andi, trăiesc senzaţia desluşirii. Dar a desluşirii indefinibilului, a ceea ce există dincolo de mine, dincolo de noi toţi (I. D.).

*

*

 Despovărarea:

*

Cântecele despovărării edecarilor de umbre sparg învelişul neguros al metaforei, fiind premeditate în limbajul ritmicităţii, deci într-o simbolistică pe deplin conştientizată de pluralităţi semantice. Dacă le-am explica, ar însemna să le punem cătuşe pe aripi şi să mutăm rădăcinile în pământ, deşi rădăcinile, dintotdeauna cresc numai în cer. Pe pământ şi în pământ există numai peşterile[1], cu iniţieri în lumină şi în umbră[2], iar poezia, în modul în care noi o premedităm, nu-i decât cunoaştere şi expresie a cunoaşterii[3], dacă nu cumva şi rod al unui anumit mod de viaţă[4], în care tentaţia miticului şi a misterului înlocuieşte clasicul reper existenţial al căutării de sine. Poezia pe care o premedităm noi încearcă schimbări de sens, comodul „spre afară” fiind atavic refuzat şi înlocuit cu incinerantul „spre lăuntru”, dar întotdeauna printr-o simbolistică îndătinată, deşi tot mai vag conştientizată[5] şi din pricina absenţei iniţierilor, şi din cauza somnului memoriei.

*

*

 Moştenirea:

*

Barzii cei vechi ai Europei, pe care ni i-am ales ca model, ca păstrători târzii ai unui patrimoniu spiritual comun tuturor popoarelor continentale, obişnuiau să invoce, indirect, trecutul şi, prin el, şi capacităţile metafizice din ce în ce mai atrofiate de civilizaţie. Trecutul în sine, ca stare de somn, deci de subconştient, purta în consistenţa sa mesajele iniţiatice, pe care viitorimea avea să le mai regăsească doar ca mărturii golite de iniţiatic, deci şi de sacru, şi de ritualic, dar mai ales de metafizic. În timpul revelaţiei[6], bardul simţea cum „Trecutul se mărturiseşte puternic în mine / Şi anticele rune ale zeilor / Scrise cu aurul stelelor pe cer / În frumuseţea ierbii se arată din nou”[7], drept consecinţă a unei străvechi invocaţii universale: „Minte, meditează la Duhul cel Veşnic; aminteşte-ţi faptele din trecut! Minte, aminteşte-ţi faptele din trecut, amintiţi-vă! Minte, aminteşte-ţi!”[8], o invocaţie care pornea de la premiza că trecutul şi prezentul sunt o stare de somn, dar existăm şi în trecut, şi în viitor, prin „Spiritul nemuritor”, deci prin „Sinele universal”[9]. În fond, însăşi ursirea nu-i decât Timp („Timpul este Creatorul”[10]), cele trei ursitoare marcând o interesantă componenţă a Timpului: „Există trei fecioare ursitoare (trecut, prezent şi viitor), care decid destinul oamenilor”[11].

*

Recursul la conţinutul unor Upanişade probabil că vă va contraria, deşi ipoteza unei populări europene, ca urmare a unei migraţii indice, vă este cunoscută şi aţi acceptat-o fără demonstraţii. În fond, migraţia s-a făcut, dinspre urmaşii lui Bor, din Europa Continentală, spre India (au plecat „giganţii”, unii dintre ei, rahmanii sau Blajinii, întorcându-se, ulterior din drum, întoarcerea fiind omagiată ritualic, până astăzi prin datina pitarilor, adică a taţilor, numită, în Haţeg şi în Mehedinţi, „Colindul Piţărăilor”)[12]. Prin urmare, Upanişadele, Vedele, Mahabharata şi Avesta, ca să nu mai vorbesc de Ghilgamesh, în ciuda fantazărilor imnice şi liturgice, reprezintă, ca şi Texte Taoiste, trimiteri directe la acel trecut, invocat de barzi, prin contemporaneitatea enunţurilor cu religia naturală de care ţine datina primordială, din care descinde şi folclorul. Când vorbesc de folclor (termenul e impropriu şi decadent), mă refer la relicvele obşteşti de texte sacre preistorice (în primul rând, colindele, dar şi oraţiile de nuntă, dar şi descântecele şi blestemele), dar şi la simbolistica drept-liniară, cu cromatică alb-roşu-negru, a ornamentaţiei tradiţionale româneşti. Româneşti, deşi aceeaşi ornamentaţie o întâlnim la toate civilizaţiile planetare, plusul românesc fiind dat de păstrarea Oului Cosmic, pe care noi îl numim ou încondeiat şi care nu este altceva decât prima carte religioasă a omenirii.

*

Adevărul „se află dincolo de cunoscute, dincolo de necunoscut. Îl ştim prin cei care l-au predicat, învăţând de la tradiţie”[13], relativitatea acestui adevăr pentru perspectivele epocii noastre marcând, de fapt, golirea noastră de metafizic şi, odată cu aceasta, de posibilităţile de a percepe şi de a înţelege. Şi mai există, drept barieră a înţelegerii, şi diferenţele de limbaj, deci diferenţele între limbajul iluminării, în totalitate simbolic şi cu o pluralitate semantică neprecizată, şi limbajul van al epocii noastre, cu o restrângere semantică excesivă. În recursul la textele vechi, care excelează, aidoma poeziei, în simbolistici metaforice, s-au pierdut (chiar şi acolo!) anumite semnificaţii, pentru că adevărului „i-au dat multe nume, deoarece multe neamuri, fiecare vorbind altă limbă, a simţit nevoia de a traduce numele lui, pentru a i se închina”[14].

*

Înainte de toate, e obligatoriu să încerc o exemplificare, pornind de la textul unui colind românesc (colind, nu cântec creştin de stea sau „Vifleim”, cum numea I. G. Sbiera ceea ce, din necunoaştere, noi numim „colinde de Crăciun”), şi el alterat de creştinism, mai ales în părţile pe care nu le citez. Zice colindul:

*

„Icea, Doamne,-n ceste curţi, / Ceste curţi, ceste curţi, / Ler, Doamne, Ler, / În ceste curţi, împărăţii, / Născutu-mi-au, crescutu-mi-au, / Ler, Doamne, Ler, / Crescutu-mi-au nouă meri; / La vârvşor de nouă meri, / Ler, Doamne, Ler, / Ardu-mi nouă lumânări, / De la nouă lumânări, / Ler, Doamne, Ler, / Pică-mi nouă picături, / Iar din nouă picături, / Ruputu-mi-s-au, / Faptu-mi-s-au / Trei râuri, / Trei pârâuri, / Un’ de vin, / Altul de mir / Şi-altul de apă limpejoară”[15].

*

În textul acesta sacru, avem câteva simboluri: arborii (pomii), enigmaticul „Ler”, cifrele 9 şi 3, definind, aparent, doar elemente purificatoare (vin, mir, apă). Fiind vorba de meri şi/sau de peri, deci de doi copaci care înfloresc în prima decadă a lunii mai, am putea crede că în colind sunt invocaţi Arborii Vieţii şi nu Arborii Cosmici, mai ales că între Arborele Vieţii şi Arborele Cosmic s-a cam convenit o aproximativă identitate. Trec, deocamdată, peste faptul că textul provine din patrimoniul sărbătoririi celui mai vechi an nou al omenirii, în mai, drept triumf al Vieţii (Primăvara, care se numea Maia sau Eftepir – Lucia la latini) asupra Morţii, a luminii asupra umbrei, şi voi stărui, mai întâi, asupra condiţiei de arbore-simbol, de arborescenţă a creaţiei.

*

„Creaţia eternă este un copac, cu rădăcinile în Cer şi cu ramurile pe Pământ”[16], un copac el însuşi iniţiatic, pentru că, „De acolo, de sub copacul sfânt, / Au venit fecioarele tari în înţelepciune / Şi au făcut legile pentru fiii oamenilor / Şi au stabilit cursul sorţii lor”[17], acolo s-a arătat Lumina, purtând „chipul de fată al Zeiţei Înţelepciunii”[18], şi proclamând: „Nouă lumi ştiam, nouă în copacul / Cu rădăcini puternice în curgere”[19].

*

Iată, deci, o formulare identică şi în textele sanscrite, şi în cele polare: „Creaţia eternă este un copac, cu rădăcinile în Cer şi cu ramurile pe Pământ” – spuneau strămoşii indienilor; „Nouă lumi ştiam, nouă în copacul / Cu rădăcini puternice în curgere” – spuneau şi strămoşii vikingilor; la fel se spune, în fond, şi în colindul boreal maial, pe care l-au păstrat românii.

*

Cele nouă lumi cunoscute[20], care sunt, desigur, şi cele nouă ceruri, conţineau şi nouă râuri, câte trei, cu trimitere directă la cele trei rase pământeşti care înrâureau, tot câte trei, acele vremuri.

*

 *

 Vibraţia:

*

Textele sanscrite au şi extensii interesante, în „dialogurile” dintre diverse personaje sfinte (de regulă, ca şi în civilizaţia polară, Unu sau Sfântul Cer, purtând, la rândul lui, diferite nume), şi un învăţăcel. „Omul moare şi se naşte din nou ca un fir de iarbă”[21], susţinea, de pildă, Nachiketas, înainte de a intra în casa Morţii, de la care va primi trei daruri, Moartea considerându-l „om Sfânt”, pentru că, timp de trei zile, cât a stat la ea, nu a mâncat şi nu a băut. Deci, asceza este prima condiţie închipuită a sfinţeniei. Aşa că moartea îi va dărui focul, iar odată cu focul, „trinităţile” credinţei: „triplul foc: cunoaştere, meditaţie, practică”, „triplul proces: elemente de probă, deducţie, experienţă” şi „tripla datorie: studiul, concentrarea, renunţarea”[22].

*

Formula sacramentală „Oi, Leu-i Ler” are corespondent în textele sanscrite, acolo unde Sinelui universal i se zice Om, transcripţia Aum, cu precizarea că se citeşte „unit”, deci într-o singură silabă, „oam”, precum în englezescul „foam” („spumă”), cum se precizează într-o notă de subsol din Katha-Upanishad[23], fiind mult mai rar folosită şi abia atunci când se face trecerea de la religia naturală la teologie şi la teozofie, deci când sintagma „stăpân al zeilor” (Dumnezeu) devine noul reper existenţial, care spulberă memoria „iniţierilor în peşteră” (inimă), în favoarea „împărăţiei cereşti”, iar Om, iniţial neimplicat în viaţa omenească[24], devine tot mai agresiv, ca AUM, începând cu „condamnările” la efemeritate[25] sau la eternitate[26], funcţie de cum i se pronunţă numele[27].

*

Om nu este, iniţial, o divinitate, deşi din el se desprinde viaţa aidoma umbrei din corpul material[28] al fiinţei umane[29], dar „de la el vine respiraţia, care este durata de viaţă a tuturor lucrurilor”[30], Om fiind „Sinele care ştie totul, care nu se naşte, nu moare şi care nu este efectul nici unei cauze; este etern, existent prin Sine, nepieritor şi fără vârstă”[31], iar „toate cele câte există sunt manifestările lui. Trecut, prezent, viitor, totul este Om”[32]. Deci, un sinonim pentru Tao.

*

Invocaţia „Oi”, din străvechea formulă sacramentală „Oi, Leru-i Ler”, exprimă „comuniunea cu Duhul”, starea de a fi „una cu spiritul”[33], inclusiv prin angajamentul de tip asumare (ca şi „Tatăl nostru”, ca şi asumarea de biserică numită „Crezul”) „Leru-i Ler” („Led sed Lex”, „Legea e Lege”).

*

 *

 Iniţierea:

*

„Ler”, în ciuda aceea ce se spune, nu are nimic în comun cu Soarele-Leu, pentru că, printr-un simbol pe care-l întâlnim şi în „Geografia” lui Strabon, „Soarele este lebăda care locuieşte în Cer; el este sacrificiul (focul), vatra locuinţei, el locuieşte în oameni, în zei, în sacrificii, în Cer, în Apă, pe Pământ şi pe Munte. El este adevărul cel mare”[34], „Soarele este ochiul lumii”[35], iar pe axa lui „Totul este fixat în viaţă aşa cum sunt fixate spiţele în butucul unei roţi”[36].

*

Deşi creat[37], „pentru a se număra anii”, cum se spune în Voluspo, deşi creat de Timp[38] (altă desluşire a lui Om)[39], Soarele determină, prin osia lui, curgerea Timpului: „Anul este o roată la cu 720 spiţe, reprezentând zile şi nopţi. Circumferinţa acestei roţi, reprezentată de douăsprezece luni, este fără sfârşit. Această roată este plină de iluzie şi nu cunoaşte deteriorare… Dar această roată a timpului este pusă în mişcare de voi”[40]. „Roata Timpului, reprezentată de an, are un naos cu şase sezoane. Numărul de spiţe ataşate este de douăsprezece, aşa cum este reprezentat prin cele douăsprezece semne ale Zodiacului”[41], şi din această osie a Soarelui, şi din această roată a Timpului, se desprind cele două căi (porţi, pe ouăle încondeiate şi pe ţesături şi cusături româneşti) solstiţiale[42], a Zeilor[43] şi a Părinţilor, deşi „Părinţii şi Zeii sunt una”, dar se sărbătoresc, „la Luna nouă, părinţii (Pitris), la Luna plină, zeii (Devas)”, căi[44] care conduc spre condiţia religioasă a sufletului omenesc.

*

Fără îndoială, deşi influenţată de mitologia populară românească şi, indirect, apoi conştientizat, de ancestrala religie naturală a omenirii, lirica noastră înseamnă un alt fel de retrăire a trăirilor străvechi, înseamnă un fel de „Meditează asupra Sinelui ca Om! Bucură-te de tine, ca să treci dincolo de întuneric”[45], un fel de tentativă de a redescoperi în noi înşine lumina şi calea, umbra şi ispăşirea. Noi nu traducem vechile texte polare şi sanscrite (care vin, în fond, din Taoism, dar din care s-au desprins Talmudul, Biblia şi Coranul), ci doar ne lăsăm călăuziţi de străvechi iniţieri în căutarea de sine, în descifrarea de rosturi şi de meniri. Purtăm în cârcă toate vârstele noastre, toate în stare de revelaţie[46], şi, prin memorie activă[47], ne străduim să desluşim cele „şapte lumi”[48], ursite fiinţei umane: „Cele şapte lumi pot fi explicate ca lumile tatăl, bunicul, şi străbunicul, de fiul, nepotul, şi strănepotul, şi de însuşi jertfitorul”[49], „şapte lumi” încifrate în culorile curcubeului[50] (calea spre „cerul de sus”[51]).

*

Încercăm cu degetele contururile Legilor, care, la strămoşii noştri, după cum mărturisea Aristotel, „se cântau ca să nu se uite”, pe vremea în care strămoşii erau zei păşitori pe Devayânah[52]. Îngenunchem în peşteră şi devenim cântec[53], dar şi despovărare de cântec.

*

Înainte ca Dumnezeu să fi creat zeii[54], „fiinţa umană[55], care putea vedea toate creaţiile în ea însăşi, faţă de toate creaţiile nu cunoaşte durerea”[56], „Sinele individual şi Sinele universal trăiau împreună în inimă, ca lumină şi umbră”[57], starea metafizică, deci ceea ce numim religie, consta în „comuniunea cu Duhul”, pentru a fi „una cu Spiritul”[58]. „Spiritul[59] se cunoaşte prin revelaţie. Aceasta duce la libertate. Aceasta duce la putere. Revelaţia este biruinţa asupra morţii”[60], viaţa fiecărei fiinţe umane era plină de dumnezeire, dar fără nici o obligaţie faţă de cel care o crease[61], ţelul făpturii umane fiind, în planul adevărului, cunoaşterea de sine, pentru că doar cel ce „se înţelege, înţelege Sinele universal”[62], pentru că „în el sunt cerul şi pământul, în el sunt ţesute cu mintea şi cu toate simţurile… El este Calea spre nemurire”[63].

*

Iniţial, deci, dumnezeirea se afla doar în inima omului şi doar acolo trebuia căutată şi aflată. Sensul metafizicii era iluminarea, ca intrare în armonie şi lăuntrică, şi universală, pentru că Spiritul „este mai mic decât ceea ce este mic şi mai mare decât ceea ce este mare. El trăieşte în toate inimile”[64], idee care avea să fie reafirmată şi de Iisus Cristos, cu atenţionare ulterioară şi din partea primului om modern al omenirii, Augustin.

*

 *

 Conştientizarea:

 *

Teama începe să se ivească[65] odată cu conştientizarea degenerării trupului, pe care cei vechi au numit-o timp, şi cu substituirile de divinitate, pe care le-au comis sacerdoţii, cu largul şi tacitul accept al omenirii. „Nenorocitule om, ce dat-ai puteri divine, / Astfel de fapte măreţe şi astfel de crudă mânie! / Câtă durere şi gemet făcutu-ţi-ai, omule, singur, / Ce suferinţi pentru noi, câte lacrimi copiilor noştri!”[66], constata Titus Lucreţius Carus, prin această substituire de dumnezeire înrădăcinându-se, în rândurile făpturilor omeneşti, „o groază / Care ridică oriunde în lume noi temple, silindu-i / Pe muritori să-şi îndrepte spre ele în zile de slavă” ofrandele, amăgiţi că „viaţă de veci le dădeau” zeii, despre care „credeau că aceştia-i întrec cu a lor fericire, / Nimeni fiind dintre ei (zei – n.n.) chinuit de-ngrozirea pieirii”.

*

În epoca neprecizată a înstrăinării, a desprinderii desluşitului din nedesluşit, oamenii „Statorniciră în cer locuinţe şi temple divine, / Căci ei pe boltă vedeau cum alunecă soare şi lună, / Ziua cea dulce şi noaptea şi stelele reci ale nopţii, / Torţe în bezne hoinare şi flăcări pe cer zburătoare, / Nouri şi rouă şi ploaie, zăpadă, vânt, trăsnete, piatră, / Iuţi vijelii, uriaş bubuit ce de sus ameninţă”[67]. În speranţa că „nu există nici o teamă în Împărăţia Cerurilor, pentru că cei ce sunt acolo nu se tem de bătrâneţe; există dincolo de foame, de sete şi de durere”[68], fiinţa umană se goleşte de sine, inversează sensurile cunoaşterilor şi trăirilor înspre exterior, preluând „legi” care instaurează, prin intermediul sacerdotului, un terorism cosmic, simbolizat vag de o închipuire stranie, care aduce mai mult cu un şef de trib năzuros, crud şi autoritar, decât cu Tatăl Ceresc (Anu-Yahve, cum îi spunea Iisus) şi care are o plăcere odioasă a umilirii şi a pedepsirii.

*

Primul demers al spaimei s-a făcut, din câte înţelegem, prin zoroastrism, atunci când Spitama Zarathustra, prin pretinsul lui dialog cu Cerurile (Ahura Mazda, în sanscrită, numele însemnând, după cum preciza Herodot[69], „Roata Cerului”, Ur Anu), inventează, odată cu pilda, şi o forţă malefică, Ainu Mandu, care ar fi creat „plăgile” drept contrapondere la iluminările Cerului, pentru a oropsi „luminile create”[70].

*

Practica sacerdotală, iniţial şamanică, exploatează teama de timp („Zilele noastre sunt numărate, îndeletnicirile noastre sunt o adiere de vânt”[71]), cu speranţe deşarte în „ţara celor vii” şi cu tentaţia rudimentară a nemuririi („Unde este omul care să se poată căţăra în cer?”[72]), în care exista, deja, convingerea că „Viaţa şi moartea se dăruiesc împreună, dar ziua morţii nu se dezvăluie nimănui”[73].

*

Căutarea vieţii veşnice începea, ca şi izgonirea din rai, undeva, pe pământ, urmând „drumul Soarelui, la creşterea lui, prin munte”[74], „în marea casă a vânturilor”[75], „obârşia şi începutul mult încercatei omeniri”[76]. Odată cu căutarea veşniciei, făptura omenească uită îndemnul ancestral, „Bucură-te de tine, ca să treci dincolo de întuneric!”[77], şi se abandonează, naiv şi supus, beznelor sacerdotale, risipite asupra pământului cu o agresivitate spornică şi inepuizabilă.

*

Până a citi cărţile sfinte ale omenirii, anterioare Vechiului Testament, intuiam, cu nejustificată convingere, că strămoşii se mută definitiv în subconştientul urmaşilor şi că memoria lor poate fi activată doar incidental (de pildă, printr-o călătorie într-un fost loc natal). Recent, am aflat, de la un om de ştiinţă englez, că trupurile ar fi doar gazde pentru nemurirea unor coduri genetice, iar formularea aceasta, ea însăşi extremă, înseamnă şi nu înseamnă o noutate, ştiut fiind, încă din vremurile primordiale ale omenirii, că „fiinţa umană trăieşte în copilul ei, care este a doua sa întrupare”[78], şi că toate „cele şapte lumi pot fi explicate ca lumile tatăl, bunicul, şi străbunicul, de fiul, nepotul, şi strănepotul, şi de însuşi jertfitorul”[79] („jertfitorul” explicând că, fără sacrificii ceremoniale, se săvârşeşte „distrugerea celor şapte lumi”[80]). Doar şapte lumi, în loc de nouă (ca şi cerurile), pentru că uitarea, specific umană, devine o variabilă degenerativă a memoriei.

*

Evadarea:

Senzaţia că fiecare adevăr al omului metafizic a fost intuit şi de fiecare contemporan în parte, este normală, chiar şi în condiţiile în care, în mod paradoxal, „un adevăr se cunoaşte prin cunoaştere, şi un altul prin ignoranţă”[81], pentru că doar „cel care este conştient de faptul că atât cunoaşterea, cât şi ignoranţa trebuie să fie urmărite împreună, învinge moartea prin ignoranţă şi obţine nemurirea prin cunoaştere”[82]. Până la inventarea cruzimii dumnezeieşti, prin intermediul căreia să se justifice cruzimea discreţionară a sacerdotului, revelaţia descifra clasica tipologie umană, în la fel de îndătinată căutare de sine. Iar identitatea spiritului uman liber şi conştient de libertatea la care este îndreptăţit va fi, în toate mileniile, aceeaşi, cu aceleaşi repere ale mizei pe înţelepciune: „Binele şi plăcerea sunt preferate de înţelepţii care fac distincţie între ele; prostul alege plăcerea din lăcomie şi avariţie”[83], pentru că doar „Cel care înţelege, cu inima curată, ajunge într-acel loc, unde are parte de a doua naştere”[84]. Iar „Sinele este cunoaştere”[85].

*

Cunoaşterea, dintotdeauna, este similară trăirilor poetice, palierele iniţiatice fiind, în scrierile religioase sumeriene, poezia, imnul şi rugăciunea. Iar scrierile, care reprezintă, în fond, opere poetice cu autori cunoscuţi (Mandookya, Taittireeya, Aitareya etc. – Adevărul „se află dincolo de cunoscute, dincolo de necunoscut. Îl ştim prin cei care l-au predicat, învăţând de la tradiţie”[86]), scrierile, deci, nu reprezintă decât transpuneri lirice ale necontenitelor căutări de sine, universalitatea acelui „adevăr” liric ţinând de uniformitatea, în timp şi în spaţiu, a sufletului omenesc. Un suflet liber, câtă vreme s-a căutat pe sine, şi rob, după ce, de bună voie, a acceptat anihilarea Sinelui universal sub autoritatea discreţionară a manipulatorilor de spiritualitate, sacerdoţii nefiind, în fond, decât traficanţi de iluzii, amăgitori cu improbabilă veşnicie.

*

Şi în poezia noastră veţi întâlni şi vă veţi recunoaşte în veşnicele căutări de sine, care individualizează conştiinţele umane. Nu ştim în ce măsură revelaţiile noastre lirice duc spre ceva sau doar fac parte din fondul inepuizabil de amăgiri, prin speranţă, al omenirii. Poezia, inclusiv cea pe care o scriem noi, nu este captivă în timp. Asta este natura ei, dar fără a deveni şi natura celui care o scrie sau o trăieşte. Poezia este doar aleanul evadării din captivitatea Timpului. Atât şi nimic mai mult.

 *

andi drăguşanul

ion drăguşanul

*


[1] Dumnezeu trăieşte în scorbura inimii, umplându-ne cu nemurire, lumină, inteligenţă, în Taittireeya-Upanishad, I – Admonestare, 6, din The Ten Principal Upanishads, Traducere de Shree Purohit Swami şi W. B. Yeats, Faber and Faber Limited, London, 2, p. 66

[2] Sinele individual şi Sinele universal trăiesc împreună în inimă, ca lumină şi umbră, în Katha-Upanishad, I, p. 31

[3] Cunoaşterea naturală aduce un rezultat, cunoaşterea supranaturală, altul, în Eesha-Upanishad, p. 16

[4] Viaţa cade de la sine, aşa cum cade umbra unui om, în Prashna-Upanishad, 4, p 42

[5] Când omul se înţelege, înţelege Sinele universal (Om), în Katha-Upanishad, I, p. 27

[6] Spiritul se cunoaşte prin revelaţie. Aceasta duce la libertate. Aceasta duce la putere. Revelaţia este biruinţa asupra morţii. în Kena-Upanishad, p. 21)

[7] Voluspo, în The Poetic Edda, Chicago, 1923, 61, p. 25

[8] Eesha-Upanishad, p. 17

[9] Katha-Upanishad, 2, p. 35

[10] Prashna-Upanidhad, 2, p 40

[11] The Prose Edda, Traducere de Jean I. Young, Cambridge, 1954, p. 12

[12] În vechiul sat de la răsărit s-au aşezat giganţii, spune Edda,

[13] Kena-Upanishad, 1, p. 19

[14] The Prose Edda, Traducere de Jean I. Young, Cambridge, 1954, p. 16

[15] Teodorescu, G. Dem., Poezii populare române, Bucureşti, 1885, p. 68

[16] Katha-Upanishad, 2, p. 37

[17] Voluspo, 20, p. 9

[18] Kena-Upanishad, 4, p. 22

[19] Voluspo, 1 şi 2, p. 3

[20] Înţelept a fost discursul meu şi înţelepciunea mea magie; / Larg am văzut pe toate lumile, se spune în The Poetic Edda, partea I – Voluspo, 30, p. 13

[21] Katha-Upanishad, I, p. 26

[22] Katha-Upanishad, I, p. 27

[23] I, p. 30

[24] Viaţa fiecăruia este plină de Om. El nu vă cere nimic; bucuraţi-vă, el nu cere nimic din ceea ce-i aparţine, în Eesha-Upanishad, p. 15

[25] Deşi Nimic din ceea ce este etern nu poate fi obţinut prin ceea ce este efemer, în Mundaka-Upanishad, I, 12, 32

[26] Cel care meditează cele trei litere separate primeşte stigmatul morţii; cel care le meditează împreună, inseparabile, interdependente, păşeşte dincolo de moarte, în Prashna-Upanishad, 6, p 46

[27] Cel care meditează primele două litere, A şi U, şi scandează Yajur-Veda, merge pe Lună şi, după ce se bucură de plăcerile sale, se întoarce, din nou şi din nou, pe Pământ. Celui care meditează cele trei litere, A, U, M, ca pe Dumnezeu îi este destinată lumina Soarelui… El trece prin acea lumină, cu ajutorul cântării Sama-Veda, la Împărăţia Cerurilor, în Prashna-Upanishad, 6, p 46

[28] Viaţa cade de la sine, aşa cum cade umbra unui om, în Prashna-Upanidhad, 4, p 42

[29] Soarele este viaţă, Luna – materie, în Prashna-Upanishad, 2, p 40

[30] Eesha-Upanishad, p. 15

[31] Katha-Upanishad, I, p. 30

[32] Mandookya-Upanishad, p. 59

[33] Kena-Upanishad, 1, p. 19

[34] Katha-Upanishad, IV, 2, 18

[35] Katha-Upanishad, 2, p. 36

[36] Prashna-Upanishad, 3, p 41

[37] Soarele, din sud, a încălzit pietrele şi pământul

Şi verde a fost pe pământ iarba în creştere.

Soarele şi sora lui, Luna, în sud

Mâna dreaptă le-a aruncat peste buza cerului;

Nu e nevoie să ştim unde ar trebui să fie casa ei,

Luna nu ştia ce poate face şi ce era.

Stelele nu ştiau unde le este locul – în Voluspo, 4 şi 5, p. 4

Apoi au căutat zeii locuri unde să aşeze

Cele sfinte, şi sfatul a avut loc;

Nume au dat, apoi, amiezii şi amurgului,

Şi dimineţii – şi Lunii i-au zis Lună –,

Şi nopţii, şi serii, pentru a se număra anii – în Voluspo, 6, p. 5

[38] Timpul este Creatorul. Există două căi, de nord şi de sud… calea din sud este Calea Strămoşilor… calea din nord este Calea Astrală, Calea Nemuririi, în Prashna-Upanishad, 2, p 40

[39] La început, aţi creat zece puncte ale universului! Apoi, aţi plasat Soarele şi Cer, deasupra! În funcţie de cursul aceluiaşi Soare, făceau jertfele lor şi zeii, şi oamenii, în raport cu ceea ce le-a fost dat să facă, pentru ca, prin jertfele lor, să se bucure, de asemenea, de roadele acestor acte, în Mahabharata, III, p. 50

[40] Mahabharata, III, p. 49

[41] Mahabharata, III, 50

[42] Aţi existat înainte de creaţie!… După ce aţi creat Soarele, aţi ţesut pânza minunată a anului, prin firul alb al zilei şi firul negru al nopţii! Şi cu pânza ţesută aţi stabilit două direcţii de închinare, spre zei (Deva) şi părinţi (Pitris)! Pasărea Vieţii, confiscată de timp, care reprezintă puterea Infinitului asupra sufletului, voi aţi eliberat-o, îndrumând-o spre mare fericire, în Mahabharata, III, p. 49

[43] Zeii sunt Părinţii din generaţiile Devas (zeilor), în Mahabharata, I, p. 4

[44] Acolo, de unde răsare Soarele, şi acolo, unde soarele apune, toate acestea sunt cuprinse de Deva (ţinutul Zeilor – n.n.) şi nimeni nu trece dincolo, în Katha-Upanishad, III, 9, 16

[45] Mundaka-Upanishad, II, 6, 38

[46] Spiritul se cunoaşte prin revelaţie. Aceasta duce la libertate. Aceasta duce la putere. Revelaţia este biruinţa asupra morţii, în Kena-Upanishad, 2, p. 21

[47] Fiinţa umană trăieşte în copilul ei, care este a doua sa întrupare, în Aitareya-Upanishad, p. 82

[48] Fără sacrificii ceremoniale, se săvârşeşte distrugerea celor şapte lumi, în Mundaka-Upanishad, I, 3, 31

[49] Mundaka-Upanishad, I, notă de subsol, p. 31

[50] Culorile lui sunt cele şapte limbi de foc, în Mundaka-Upanishad, I, 4, 31

[51] Voluspo, 55, p. 23

[52] Calea Zeilor, în Mundaka-Upanishad, III, 6, 39

[53] Înţeleptul îşi aşterne cuvintele în minte, mintea în intelect, intelectul în natură, natura în Om şi aşa îşi găseşte pacea, în Katha-Upanishad, I, p. 32

[54] După o vreme, Spiritul a plănuit izbânda zeilor. Zeii s-au umplut de fală, deşi Spiritul le plănuise izbânda, în Kena-Upanishad, 3, p. 21

[55] Oameni şi zei – un singur neam înseamnă; căci dintr-o singură mamă / Ne tragem răsuflarea, spunea Pindar, în Nemeene, VI, I, 1

[56] Eesha-Upanishad, p. 15

[57] Katha-Upanishad, I, p. 31

[58] Kena-Upanishad, 1, p. 19

[59] Spiritul este Binele în toate. Ar trebui să fie venerat ca Cel Bun. El ştie că, în calitate de bun, este venerat de toţi, în Kena-Upanishad, 4, p. 23

[60] Kena-Upanishad, 2, p. 21

[61] Viaţa fiecăruia este plină de Om. El nu vă cere nimic; bucuraţi-vă, el nu cere nimic din ceea ce-i aparţine, în Eesha-Upanishad, p. 15

[62] Katha-Upanishad, I, p. 27

[63] Mundaka-Upanishad, II, 5, 38

[64] Katha-Upanishad, I, p. 31

[65] Oamenii mărşăluiau veseli spre paradisul speranţei lui, în Voluspo, versetul 50

[66] Fenomenele naturii şi religia, în Antologia poeziei latine, p. 33

[67] Fenomenele naturii şi religia, în Antologia poeziei latine, p. 32

[68] Katha-Upanishad, I, p. 27

[69] Istorii, Cartea I, LVIII

[70] Vendidad, p. 19

[71] The Epic of Gilgamesh, Assyrian International News Agency, 1998, II, p. 7

[72] Ibidem

[73] The Epic of Gilgamesh, IV, p. 18

[74] The Epic of Gilgamesh, IV, p. 16

[75] Voluspo, versetul 60

[76] Orfeu, Către Titani, în Antologia poeziei latine, p. 52

[77] Mundaka-Upanishad, II, 6, 38

[78] Aitareya-Upanishad, p. 82

[79] Mundaka-Upanishad, I, notă de subsol, p. 31

[80] Mundaka-Umpanishad, I, 3, 31

[81] Isa Upanishads, 10, 1

[82] Isa Upanishads, 11, 1

[83] Katha-Upanishad, II, 2, 8

[84] Katha-Upanishad, III, 8, 13

[85] Katha-Upanishad, III, 13, 13

[86] Kena-Upanishad, 1, p. 19


Cântecul şansei ancestrale: lui Vincent Lică Borş

*

Venea rănit şi nu părea să-i pese

iradiind de dragoste de viaţă,

năluci în suflet cicatrici mai dese

crestau, iar el părea că le învaţă

etern doar ca răboj pentru ursite

naturii mulţumindu-i pentru leac

trăgând oblonul zilei ostenite

*

Linţoliu greu şi lespede pe veac;

iar eu priveam şi nu-mi venea a crede

că bunul meu prieten e martirul

ameninţat de lancea ce-o repede

*

Barbar doar timpul ce-şi deşiră firul

otrăvitor al cadenţării sale

râzând de viaţă – viaţa cu delirul

şi cu povara şansei ancestrale.


Cântecul vremilor vremuitoare: lui Cristian Doboş

*

Cetatea veche cu cântări sublime

râvnea să-şi facă ziduri senzuale,

iar dinspre târg vin frunzele mulţime

să se închine zidurilor sale,

târziu de tot doar sunetul persistă,

iar zidurile ei împart cenuşă

avertizând că nici nu mai există,

năluca ei s-a închegat pe uşă

Doar prin ninsori în aspră căutare

orbecăind prin nopţile urbane:

barbar încă se-aude în ninsoare

osânda unui cântec sub icoane

şi sub năluci de vremi vremuitoare!


Cântecul popasului în poeme: Cameliei Ignat

*

Chemarea primăverii mă-mpresoară:

arzându-mă cu-o aripă subţire

mesteacănul a început să-mi ceară

eu să-l trezesc în somnul unui mire

la ceasul potrivit pentru o nuntă

imaginată doar de înviere,

apoi copacii toţi vin şi se-ncruntă

*

Imenşi ciopliţi în pietrele tăcerii:

gata, le zic, puneţi-vă veşmântul

nechibzuit al trecerii prin vreme!,

apoi şi eu îmi potrivesc cuvântul

târziu pentru popasul în poeme.


Pagina 116 din 152« Prima...102030...114115116117118...130140150...Ultima »