răstignirea prin naştere

*

să rătăceşti tot căutându-ţi trup

pentru alean şi pentru condamnare

să te gonească gurile de lup

deschise-n universuri uimitoare

să vezi cum îngeri orbi s-au sinucis

şi se preling pe stropii ploii dese

şi să constaţi că totul e un vis

de care a-nceput să nu-ţi mai pese

*

să te desprinzi din pagini şi să pleci

cu frunza toamnei înspre depărtare

să te tot cheme umede şi reci

aceleaşi stele veşnic ursitoare

şi să arunci în cer cu lumânări

cu sângele ce-ncepe să te strângă

atunci când fructe urcă în cămări

să-ţi cate lumânarea şi s-o stângă

 **

înseamnă o cădere în destin

cu palmele prelung crucificate

şi ţi se-ntinde un pahar cu vin

al vremuirii în singurătate

din care poţi să bei sau să refuzi

şi să te-ntorci în altă rătăcire

ca să îţi afli trup şi să auzi

că naşterea înseamnă răstignire

*

Opriţi planeta, eu vreau să cobor!

1978, cu actorul Dinu Ianculescu, lecturând poemul în premieră

*

Mi se desface cobza grea în ierburi

decapitând şi-ngenunchind înfrântă,

ţărâna are gura-nsângerată

şi fulgeră cuvintele, şi cântă;

până la tălpi mă-ncenuşez albastru

amanetând în veac singurătate

şi-mi urcă-n palme umedă ţărâna

cât încă-mi reazăm tâmplele pe coate;

*

femei schiţate pe un zid de cretă

m-ademenesc năprasnic şi m-alungă,

pe bulevardul care nu mă-ncape

câte-o iubire leneşă mă-ndungă

şi-mi neguţez cuminte tinereţea

prin pieţele cu rame cenuşii,

încă mai ard dezlănţui pândarii

prin vulpile de bitum şi prin vii;

*

femei subţiri cu gura ca o crimă

pe un tăiş sau pe un plumb fierbinte

îmi riscă la ruletă tinereţea

furată violent dintre cuvinte,

nu protestez timid în piaţa mare,

ci îmi dărâm genunchii într-un număr,

sunt o fiară parcă hăituită

cu-o unghie de plumb înfiptă-n umăr;

*

nu mai ucid provincial amante,

nu mai vânez ninsori pentru ospeţe,

în abatorul mondial, prieteni,

se junghie din scurta-mi tinereţe

şi-ncenuşat şi parcă fără mine

dau filele absente mai departe,

pot să-mi păstrez nesăbuita-mi vârstă

doar cetluind-o singular pe moarte;

*

n-am idealuri, gândului i-i reazăm

un pat închiriat şi o planetă,

în mersul ei rotund numai cuvântul

mă tânguie-mpuşcat şi mă regretă;

nu m-acuzaţi de pesimism, prieteni,

un luptător s-a prăbuşit înfrânt,

decapitat frumos cu buza ierbii

şi-ascultă poeziile-n pământ

*

şi mă mai dor poemele nescrise

din tălpile desculţe până-n creştet,

în abatorul mondial, prieteni,

se junghie cu fier îngust şi veşted

ca să rămân încă o vreme tânăr,

străfulgerat de linişte şi dor,

ca să vă strig târziu, la miezul nopţii:

Opriţi planeta, eu vreau să cobor!

*

Dacă v-a plăcut poezia încropită astăzi…

*

… atunci o să mai postez trei, dintre cele care îmi plac şi mie, deşi doar le-am scris.

Vă mulţumesc pentru aprecieri şi pentru redistribuiri!

*

*

elegia ultimului poet

*

 am văzut cum au murit poeţii,

le-am şi bandajat atunci arsura,

erau toţi suiţi frumos pe cruce

xenomani în lupta cu natura;

adevărul lor se şubrezise

numai pentru orbii furioşi,

dar cu cât se înmulţiră orbii

răstigniţii-au fost mai numeroşi;

*

ultimului doar i se lăsase

baterea în cuie zi de zi

astfel încât orbii să se simtă

liniştiţi că au ce răstigni;

ard, deci, nevăzute cruci pe sus,

ultimul poet este Iisus.

*

*

tăietorul de lemne

*

purta securi şi fierăstraie vechi

neîmblânzitul tăietor de lemne

şi n-a lăsat în tăietură semne

şi nici un vers nu-i horcăia-n urechi,

turtea copacii codrilor flămând

muşca din lemnul dureros şi pâine

şi ca să taie felie şi mâine

purta securi şi fierăstraie-n gând;

*

vânări nu-i scurmă sufletul inform,

în lunga-i viaţă n-a văzut pădure,

el, tăietorul, e demult secure,

copaci se-ntind în trupul lui şi dorm;

*

doar când îl prinde vinul şi îl strânge

de-amar şi suflet ca pe-o cârpă udă,

loveşte-n masa crâşmelor cu ciudă,

se-nchină-n el ceva străin şi plânge,

un cântec vechi îi prelungeşte timpul,

nici nu se-ntreabă şi nici nu-şi răspunde,

doar ar fugi şi cum nu ştie unde

salută cu securea anotimpul…

*

*

balada liniştii depline

*

curge-n curgeri vremea vreme

şi încearcă să mă cheme

să mă iarnă, să mă vară,

să mă ziuă, să mă seară,

să mă alte substantive

fără pricini emotive,

*

dar eu curgere nu mi-s,

nici timp viu, nici timp ucis,

ci rostire după fire,

munte-n munte după frunte,

carte-n carte după moarte

*

şi de-aceea nici că-mi pasă

că mai fumegă prin casă

prăvălită într-o rână

lumânarea cea bătrână,

eu nu am de ce mă teme,

nu-s nici curgere, nici vreme,

ci doar verbul ce mă-ntrupă

în cămăşile de după.

Cât mai sunt din ce n-oi fi

*

M-aş opri lângă-un izvor pe sub suflet călător

şi-aş bea apă să-mi încapă întreg sufletul sub pleoapă

mistuit mistuitor doar de clipa-n care mor

ca o frunză care pleacă şi vrea undele să-ntreacă,

*

m-aş opri şi-aş şovăi, cât mai sunt din ce n-oi fi

să se rupă din lăstare ca o veste călătoare

sfărâmată-n zori de zi şi uitată-n zile şi

preschimbată-n sărbătoare să înfigă raze-n soare:

 *

la întoarcerea-n ocean, cerul pulberi de mărgean

peste voi o să alunge, cu ninsorile prelunge

în eresul altui an dus pe suflete în van

fără veste să vă-ndunge înspre ce şi înspre unde

*

înspre depărtarea tristă, care nici nu mai există,

care-i doar închipuire, ca să sper în nemurire

frângând lacrimi în batistă, căci speranţa tot insistă

să mă mintă, să înşire o iluzie subţire

 *

peste frunza-n care-ncape sufletu-mi ce vrea să scape

dus de curgeri infantile dincolo de nopţi şi zile,

dincoace de ce-i aproape. Dincolo de cer şi ape

în contururi inutile veşniciile-s ostile.