Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 112

Cântecul stelelor care nu-s: lui Ion Paranici

*

Iubit de iarna vrajbei sale

oraşul s-a pierdut prin vreme

ninsorile provinciale

*

Purtându-l încă prin poeme,

apoi se-aşează la taclale

rupând din stelele de sus

aceleaşi cântece de jale

ningând cu stele care nu-s,

iar eu, zdrobit de-nsingurare,

crucificat peste apus,

iubindu-l m-am făcut ninsoare.


cântecele şi edecarii de umbre (V)

*

Până a citi cărţile sfinte ale omenirii, anterioare Vechiului Testament, intuiam, cu nejustificată convingere, că strămoşii se mută definitiv în subconştientul urmaşilor şi că memoria lor poate fi activată doar incidental (de pildă, printr-o călătorie într-un fost loc natal). Recent, am aflat, de la un om de ştiinţă englez, că trupurile ar fi doar gazde pentru nemurirea unor coduri genetice, iar formularea aceasta, ea însăşi extremă, înseamnă şi nu înseamnă o noutate, ştiut fiind, încă din vremurile primordiale ale omenirii, că „fiinţa umană trăieşte în copilul ei, care este a doua sa întrupare”[1], şi că toate „cele şapte lumi pot fi explicate ca lumile tatăl, bunicul, şi străbunicul, de fiul, nepotul, şi strănepotul, şi de însuşi jertfitorul”[2] („jertfitorul” explicând că, fără sacrificii ceremoniale, se săvârşeşte „distrugerea celor şapte lumi”[3]). Doar şapte lumi, în loc de nouă (ca şi cerurile), pentru că uitarea, specific umană, devine o variabilă degenerativă a memoriei.

*

Senzaţia că fiecare adevăr al omului metafizic a fost intuit şi de fiecare contemporan în parte, este normală, chiar şi în condiţiile în care, în mod paradoxal, „un adevăr se cunoaşte prin cunoaştere, şi un altul prin ignoranţă”[4], pentru că doar „cel care este conştient de faptul că atât cunoaşterea, cât şi ignoranţa trebuie să fie urmărite împreună, învinge moartea prin ignoranţă şi obţine nemurirea prin cunoaştere”[5]. Până la inventarea cruzimii dumnezeieşti, prin intermediul căreia să se justifice cruzimea discreţionară a sacerdotului, revelaţia descifra clasica tipologie umană, în la fel de îndătinată căutare de sine. Iar identitatea spiritului uman liber şi conştient de libertatea la care este îndreptăţit va fi, în toate mileniile, aceeaşi, cu aceleaşi repere ale mizei pe înţelepciune: „Binele şi plăcerea sunt preferate de înţelepţii care fac distincţie între ele; prostul alege plăcerea din lăcomie şi avariţie”[6], pentru că doar „Cel care înţelege, cu inima curată, ajunge într-acel loc, unde are parte de a doua naştere”[7]. Iar „Sinele este cunoaştere”[8].

*

Cunoaşterea, dintotdeauna, este similară trăirilor poetice, palierele iniţiatice fiind, în scrierile religioase sumeriene, poezia, imnul şi rugăciunea. Iar scrierile, care reprezintă, în fond, opere poetice cu autori cunoscuţi (Mandookya, Taittireeya, Aitareya etc. – Adevărul „se află dincolo de cunoscute, dincolo de necunoscut. Îl ştim prin cei care l-au predicat, învăţând de la tradiţie”[9]), scrierile, deci, nu reprezintă decât transpuneri lirice ale necontenitelor căutări de sine, universalitatea acelui „adevăr” liric ţinând de uniformitatea, în timp şi în spaţiu, a sufletului omenesc. Un suflet liber, câtă vreme s-a căutat pe sine, şi rob, după ce, de bună voie, a acceptat anihilarea Sinelui universal sub autoritatea discreţionară a manipulatorilor de spiritualitate, sacerdoţii nefiind, în fond, decât traficanţi de iluzii, amăgitori cu improbabilă veşnicie.

*

Şi în poezia noastră veţi întâlni şi vă veţi recunoaşte în veşnicele căutări de sine, care individualizează conştiinţele umane. Nu ştim în ce măsură revelaţiile noastre lirice duc spre ceva sau doar fac parte din fondul inepuizabil de amăgiri, prin speranţă, ale omenirii. Poezia, inclusiv cea pe care o scriem noi, nu este captivă în timp. Asta este natura ei, dar fără a deveni şi natura celui care o scrie sau o trăieşte. Poezia este doar aleanul evadării din captivitatea Timpului. Atât şi nimic mai mult.

*

Andi Drăguşanul

Ion Drăguşanul

*


[1] Aitareya-Upanishad, p. 82

[2] Mundaka-Upanishad, I, notă de subsol, p. 31

[3] Mundaka-Umpanishad, I, 3, 31

[4] Isa Upanishads, 10, 1

[5] Isa Upanishads, 11, 1

[6] Katha-Upanishad, II, 2, 8

[7] Katha-Upanishad, III, 8, 13

[8] Katha-Upanishad, III, 13, 13

[9] Kena-Upanishad, 1, p. 19


Cântecul celor nouă întrupări: lui Ion Nedelea

*

Iată, vin celelalte-ntrupări:

ochii copiilor sunt fântâni triumfale,

nouă vieţi ne aşteaptă dincolo de zări,

*

Nouă inimi vor bate întru veghe pe cale:

este loc de speranţă, este timp spre a fi,

din ochii copiilor râul încă se-ntrupă,

efemeră e noaptea, fără margini e-o zi,

lăutarii din stele câte-o rană astupă:

e devreme, îmi zic, este loc spre departe,

am să curg ca un râu dintr-o filă de carte.


Cântecul logodnei veşnice: Vioricăi Drăguşanul

*

Vino, runele te-aşteaptă

ispitind în călimară

orologiul care-ndreaptă

rugul vremii pe afară,

iar fereastra larg deschisă

cu lumină pururi calmă

a venit să-ţi fie scrisă

*

Din toţi vecii ţie-n palmă,

râd şi îţi culeg lumina

azi cu buzele aprinse,

gust din stele ca din vina

unui zbor cu aripi ninse

şi te-ntâmpin ca pe-o rună

aşteptată să mă-nvie

nimb şi floare, şi-mpreună

urc şi urci în poezie

logodiţi şi-n veşnicie.


cântecele şi edecarii de umbre (IV)

*

Înainte ca Dumnezeu să fi creat zeii[1], „fiinţa umană[2], care putea vedea toate creaţiile în ea însăşi, faţă de toate creaţiile nu cunoştea durerea”[3], „Sinele individual şi Sinele universal trăiau împreună în inimă, ca lumină şi umbră”[4], starea metafizică, deci ceea ce numim religie, consta în „comuniunea cu Duhul”, pentru a fi „una cu Spiritul”[5]. „Spiritul[6] se cunoaşte prin revelaţie. Aceasta duce la libertate. Aceasta duce la putere. Revelaţia este biruinţa asupra morţii”[7], viaţa fiecărei fiinţe umane era plină de dumnezeire, dar fără nici o obligaţie faţă de cel care o crease[8], ţelul făpturii umane fiind, în planul adevărului, cunoaşterea de sine, pentru că doar cel ce „se înţelege, înţelege Sinele universal”[9], pentru că „în el sunt cerul şi pământul, în el sunt ţesute cu mintea şi cu toate simţurile… El este Calea spre nemurire”[10].

*

Iniţial, deci, dumnezeirea se afla doar în inima omului şi doar acolo trebuia căutată şi aflată. Sensul metafizicii era iluminarea, ca intrare în armonie şi lăuntrică, şi universală, pentru că Spiritul „este mai mic decât ceea ce este mic şi mai mare decât ceea ce este mare. El trăieşte în toate inimile”[11], idee care avea să fie reafirmată şi de Iisus Cristos, cu atenţionare ulterioară şi din partea primului om modern al omenirii, Augustin.

*

Teama începe să se ivească[12] odată cu conştientizarea degenerării trupului, pe care cei vechi au numit-o timp, şi cu substituirile de divinitate, pe care le-au comis sacerdoţii, cu largul şi tacitul accept al omenirii. „Nenorocitule om, ce dat-ai puteri divine, / Astfel de fapte măreţe şi astfel de crudă mânie! / Câtă durere şi gemet făcutu-ţi-ai, omule, singur, / Ce suferinţi pentru noi, câte lacrimi copiilor noştri!”[13], constata Titus Lucreţius Carus, prin această substituire de dumnezeire înrădăcinându-se, în rândurile făpturilor omeneşti, „o groază / Care ridică oriunde în lume noi temple, silindu-i / Pe muritori să-şi îndrepte spre ele în zile de slavă” ofrandele, amăgiţi că „viaţă de veci le dădeau” zeii, despre care „credeau că aceştia-i întrec cu a lor fericire, / Nimeni fiind dintre ei (zei – n.n.) chinuit de-ngrozirea pieirii”. În epoca neprecizată a înstrăinării, a desprinderii desluşitului din nedesluşit, oamenii „Statorniciră în cer locuinţe şi temple divine, / Căci ei pe boltă vedeau cum alunecă soare şi lună, / Ziua cea dulce şi noaptea şi stelele reci ale nopţii, / Torţe în bezne hoinare şi flăcări pe cer zburătoare, / Nouri şi rouă şi ploaie, zăpadă, vânt, trăsnete, piatră, / Iuţi vijelii, uriaş bubuit ce de sus ameninţă”[14]. În speranţa că „nu există nici o teamă în Împărăţia Cerurilor, pentru că cei ce sunt acolo nu se tem de bătrâneţe; există dincolo de foame, de sete şi de durere”[15], fiinţa umană se goleşte de sine, inversează sensurile cunoaşterilor şi trăirilor înspre exterior, preluând „legi” care instaurează, prin intermediul sacerdotului, un terorism cosmic, simbolizat vag de o închipuire stranie, care aduce mai mult cu un şef de trib năzuros, crud şi autoritar, decât cu Tatăl Ceresc (Anu-Yahve, cum îi spunea Iisus) şi care are o plăcere odioasă a umilirii şi a pedepsirii. Primul demers al spaimei s-a făcut, din câte înţeleg, prin zoroastrism, atunci când Spitama Zarathustra, prin pretinsul lui dialog cu Cerurile (Ahura Mazda, în sanscrită, numele însemnând, după cum preciza Herodot[16], „Roata Cerului”, Ur Anu), inventează, odată cu pilda, şi o forţă malefică, Ainu Mandu, care ar fi creat „plăgile” drept contrapondere la iluminările Cerului, pentru a oropsi „luminile create”[17].

*

Practica sacerdotală, iniţial şamanică, exploatează teama de timp („Zilele noastre sunt numărate, îndeletnicirile noastre sunt o adiere de vânt”[18]), cu speranţe deşarte în „ţara celor vii” şi cu tentaţia rudimentară a nemuririi („Unde este omul care să se poată căţăra în cer?”[19]), în care exista, deja, convingerea că „Viaţa şi moartea se dăruiesc împreună, dar ziua morţii nu se dezvăluie nimănui”[20].

*

Căutarea vieţii veşnice începea, ca şi izgonirea din rai, undeva, pe pământ, urmând „drumul Soarelui, la creşterea lui, prin munte”[21], „în marea casă a vânturilor”[22], „obârşia şi începutul mult încercatei omeniri”[23]. Odată cu căutarea veşniciei, făptura omenească uită îndemnul ancestral, „Bucură-te de tine, ca să treci dincolo de întuneric!”[24], şi se abandonează, naiv şi supus, beznelor sacerdotale, risipite asupra pământului cu o agresivitate spornică şi inepuizabilă.

*


[1] După o vreme, Spiritul a plănuit izbânda zeilor. Zeii s-au umplut de fală, deşi Spiritul le plănuise izbânda, în Kena-Upanishad, 3, p. 21

[2] Oameni şi zei – un singur neam înseamnă; căci dintr-o singură mamă / Ne tragem răsuflarea, spunea Pindar, în Nemeene, VI, I, 1

[3] Eesha-Upanishad, p. 15

[4] Katha-Upanishad, I, p. 31

[5] Kena-Upanishad, 1, p. 19

[6] Spiritul este Binele în toate. Ar trebui să fie venerat ca Cel Bun. El ştie că, în calitate de bun, este venerat de toţi, în Kena-Upanishad, 4, p. 23

[7] Kena-Upanishad, 2, p. 21

[8] Viaţa fiecăruia este plină de Om. El nu vă cere nimic; bucuraţi-vă, el nu cere nimic din ceea ce-i aparţine, în Eesha-Upanishad, p. 15

[9] Katha-Upanishad, I, p. 27

[10] Mundaka-Upanishad, II, 5, 38

[11] Katha-Upanishad, I, p. 31

[12] Oamenii mărşăluiau veseli spre paradisul speranţei lui, în Voluspo, versetul 50

[13] Fenomenele naturii şi religia, în Antologia poeziei latine, p. 33

[14] Fenomenele naturii şi religia, în Antologia poeziei latine, p. 32

[15] Katha-Upanishad, I, p. 27

[16] Istorii, Cartea I, LVIII

[17] Vendidad, p. 19

[18] The Epic of Gilgamesh, Assyrian International News Agency, 1998, II, p. 7

[19] Ibidem

[20] The Epic of Gilgamesh, IV, p. 18

[21] The Epic of Gilgamesh, IV, p. 16

[22] Voluspo, versetul 60

[23] Orfeu, Către Titani, în Antologia poeziei latine, p. 52

[24] Mundaka-Upanishad, II, 6, 38


Pagina 112 din 136« Prima...102030...110111112113114...120130...Ultima »