Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 11

osteniţi măsoară timpul

 

lacrimă sub geana zării

s-a scurs sufletul pe cer,

iar ecoul depărtării

îl înfăşură în ger

şi-l transformă în sculptură

pentru plânsul de departe

care află scurtătură

înspre pagina de carte:

 

hai, respiră-mi-l şi tu

doar acum, când se dezgheaţă

printr-o primăvară cu

năzuinţe, vis şi viaţă

şi s-alegi din el putere

de păşit înspre niciunde,

zarea zării – o părere –

risipeşte iar secunde:

 

parcă ar ploua în tine

şi s-ar face iarăşi frig

cântecul să ne aline

ca un strigăt ce-l tot strig

din ferestrele deschise

să salute anotimpul

doar când paşii, pare-mi-se,

osteniţi măsoară timpul

 


sfântă-i bucuria lor!

 

va veni, şi de-o să vină

în cămaşa ei subţire

de alean şi de lumină

numai zbor şi unduire,

vor înnebuni cobzarii

uriaşi din galaxie

poate din motive varii,

poate doar de poezie

 

şi îngenunchind pe trepte

ici, în templul unui munte,

înspre mine au să-ndrepte

cântecele lor cărunte

fără ca să le mai pese

şi de ce încep să doară

căci se văd pe ceruri dese

zboruri înspre primăvară:

 

undeva se văd ţăranii

cum îndreaptă către cer

plugul, să brăzdeze anii

pe sub cosmicul mister

şi-atunci şiruri de ţărână

li se-nchină pentru spor:

primăvară, mă amână,

sfântă-i bucuria lor!

 


se tot preling din lancea purtată la oblânc?

 

nimic nu e în alţii, ci-ntotdeauna-n tine

vor slobozi copacii târzii singurătăţi

ca să înveţi tăcerea ce caută-n destine

vremelnice contururi schiţând eternităţi

vremelnice şi ele şi-n tine, şi-n ceilalţi

drumeţi fără de ţintă, călăuziţi de frică

şi-amurgul e pecetea acestor munţi înalţi

care-şi înalţă rana prin sângele ce pică

 

şi împle călimara cu verbe în balans,

în şovăire calmă de călător pribeag

care invită stele într-un târziu la dans

şi-adună-nsingurări în inimă şirag,

deci să nu-ţi pese dacă matricea ta te strânge

cât timp e cald şi bine şi pace în adânc:

chiar n-ai văzut în ceruri cum stropii cei de sânge

se tot preling din lancea purtată la oblânc?

 


dacă ai iubit femeia

 

călărind prin deal şi vale,

lancea mea din mâna stângă

toate morile din cale

a-nceput să mi le stângă,

pe când cea din mâna dreaptă

spre o coală de hârtie

fără veste se îndreaptă

şi cu sângele meu scrie

 

şi-atunci Sancho Panza râde

râs de om cu somnul lin

fiindcă morile-s mai hâde

şi n-am cui să le închin

ca să-mi duc la capăt treaba,

da-mi şopteşte Dulcineea:

Totuşi, n-ai trăit degeaba,

dacă ai iubit femeia

 


căci lumina ta mă doare

 

val de linişte amară

care îţi încape-n sânge

bătrâneţea te-mpresoară

cu tăcere şi te strânge,

pe când mâna nu ciopleşte

cântec nou pe cer cu stele

lumânarea iroseşte

numai umbră pe podele,

 

iar păşirea umbrei tale

spre sorocul dintr-o filă

încăperilor finale

se dezvăluie ostilă

prin păienjeniş subţire

de aducere aminte

care cată să înşire

ziditoarele cuvinte

 

ce rămân fără putere

lângă drumul ce te duce

într-o ultimă părere

a suirilor pe cruce,

dar nici cuie n-au să fie

pentru palme şi picioare:

iată, plâng, copilărie,

căci lumina ta mă doare

 


Pagina 11 din 130« Prima...910111213...203040...Ultima »