Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 11

care vesteşte-ntotdeauna zorii

 

trăind, trăind, am câştigat o viaţă

căci am dansat cu stelele-n balans

şi am zidit cuvinte-n dimineaţă

şi ele pregătite pentru dans:

în cerul meu delimitat de iarbă

nicicând nu a fost loc pentru intruşi,

doar cerbii au venit ca să adoarmă

în timp ce-mi stau de veghe pe la uşi,

 

iar mai departe straiul meu de mire

îmi pregătea un templu ireal

ca închinarea zilelor să-nşire

potecile spre-acelaşi ideal

cu care mă născusem într-o iarnă

ursit numai în el să mă întrup

cândva numai ninsorile s-aştearnă

pe urma mea aleanul unui lup

 

cu ochi flămânzi şi cu auz de fiară

prin alte vieţi năprasnic hăituită

ce evadează doar în primăvară

ca-ntr-o cădere leneşă-n ispită

şi multe alte-am dobândit trăind

şi respirându-mi darul cu toţi porii

aidoma străvechiului colind

care vesteşte-ntotdeauna zorii

 


nu dezghioci în sfârşit înţeles?

 

hai, relaxează-te, suflete,

înfăşură-te-n munţi ca-ntr-o naştere nouă

şi asumă-ţi cerul închinându-te zilei

care împarte universul în două

fără să-ţi spună, suflet al meu,

unde e partea care te-ncape,

dar nu-ţi pese, vei ajunge acolo

departe, aproape,

 

important este să ţii Soarele-n mână

într-o lume-nsetată de candeli aprinse,

munţii îţi vor vindeca tălpile cu rouă

desprinsă din ierburi de vecii necuprinse,

fii fericit, suflet al meu,

trupul te-a adus unde-i locul ales:

nu auzi ceremoniile vremilor sacre,

nu dezghioci în sfârşit înţeles?


hai, închină-te şi nu te

 

clopote din catedrală

strigă munţilor porunci

într-o lume ireală

văduvită de atunci,

smulsă dintr-un altădată

al peceţilor străvechi,

iar ecourile, iată,

au culcuşuri în urechi,

 

nu şi sus, în şi mai sus-ul

sensului primordial,

răsăritul şi apusul

călăresc acelaşi cal

şi se duc în tropot iute

dând contururi noi peceţii,

hai, închină-te şi nu te

du şi tu cu călăreţii

 


ai auzit sufletul cât de blând se descheie?

 

de o vreme drumurile sunt ca o vrajbă

iar cununile de spini nu mai dor,

încă se mai aruncă cu pietre prin preajmă

şi-n umbra-ţi subţire de biet călător:

ai văzut zdrenţele umbrelor tale

vânturate de cerul fără prihană,

ai auzit ţipetele lor ancestrale

spintecând liniştea lumilor vană?

 

de o vreme clepsidra-ţi vesteşte doar chipul

şi sângele tău prelinge tăcut

pe zvâcnetul umbrei ostenite nisipul

de parcă încheagă un nou început:

ai văzut Soarele cum te cheamă să vii,

să fii în lumină o firavă scânteie,

ai văzut scapărul care-ai să fii,

ai auzit sufletul cât de blând se descheie?

 


Invocaţie şamanică pentru oprit ploaia

 

nu mai plouă, poate, poate

va veni din nou şamanul

să se reazeme pe coate

şi să dea pe cer cu banul

pentru cântec şi descântec

şi horiri cu leacuri sfinte,

hai, îndură-te, părinte

şi fă spaţiu pentru cântec,

 

pentru suflet care cată

doar în ceruri un contur

şi din aripi ne arată

adâncimea din azur,

deci îndură-te, părinte,

iar de cei ce ţi se-nchină,

cântecul e o lumină,

deci desferecă-l cuvinte!

 

Duminică, 7 iulie, la Vatra Dornei ploua dens din nouri groşi, cenuşii. Trebuia să plec la probele de sunet, dar îmi uitasem umbrela acasă. Înainte de a pleca prin ploaie, am scris, în două minute, o invocaţie şamanică pentru oprit ploaia, pe care, apoi, am citit-o cu glas tare. Amuzată, nevastă-mea a privit pe fereastră şi a izbucnit în râs: nu doar că s-a oprit ploaia, dar, în cele 3-4 minute, şi nourii au dispărut de pe cerul recucerit de azur. Habar nu am dacă e o pură întâmplare, dar aceasta este povestea poemului de mai sus.


Pagina 11 din 136« Prima...910111213...203040...Ultima »