ion drăguşanul: altar pentru pribegi

*

clepsidra mea e doar această masă

de care-mi reazăm coatele când scriu

şi când cătuşa tâmplele-mi apasă

cu vremuiri spre ultimul târziu:

fără să-mi pese – risipind cuvinte

pe masa mea, altar pentru pribegi,

adesea-mi pun doar sângele să cânte

şi-apoi întreb doar cerul: înţelegi?

 *

dar cerul, singur, stă la masa lui

strivind ţigări nervoase-n scrumieră

şi-apoi se pierde-n căile hai-hui

şi curmeziş dispuse-n stratosferă,

şi nu-i mai zic nimic, când mă închini

mai rar şi doar de dragul închinării,

cântec al meu, cununa mea de spini,

sortindu-mă mereu crucificării,

 *

şi văd clepsidra şi nu-i zic nimic

nisipului în curgeri ostenite,

tăcerea numai mie mi-o dedic

muşcând din tăinuitele-i ispite

doar ce e fruct şi cu o muşcătură

condamn livezi posibile la moarte:

clepsidra mea-i stigmat şi e natură,

hai, suflete, întoarce-te în carte

ion drăguşanul: stigmatul lui prometeu

*

aprind în ceruri candele părinţii

ca să-mi vegheze nopţile barbare

în care eu încă desfac cu dinţii

aceeaşi ostenită întrebare,

deşi nici ei nu i-au aflat răspuns

şi nici urmaşii nu au să-l găsească,

şi-n coastă o lumină mi-a străpuns

şi sângele a prins să vremuiască:

 *

părinţii sunt în cer, nu pe pământ!,

îi strig, atunci, aceluia ce vineri

cu-nchipuiri şi cu vânări de vânt

să-mi ceară: umileşte-te, creştine!,

când sunt ursit revoltelor postume

şi de aceea-ncarcerat în trup,

vremelnicit prin desluşiri şi nume,

când rănile-mi cu alte răni le-astup

*

şi văd în ceruri şirul de morminte

din lungul şir al celor ce s-au dus

şi sufletul a început să cânte

şi îşi aşterne giulgiul drept apus:

părinţii sunt în cer, nu pe pământ!,

mai strig, o dată, umbrelor zălude

de-nchipuiri şi de vânări de vânt,

chiar dacă ştiu că nimeni nu aude

*

NOTĂ: probabil că acesta va fi titlul viitoarei mele cărţi de poezie, stigmatul lui prometeu.

când s-or trezi cei care dorm acum

*

paharu-i gol, cuvinte-s risipite

pe masa-ntinsă, cosmicul ospăţ

s-a terminat cu sânge pe cuţite

durate-n ierbi, şi-abia acum învăţ

să-mi pun pe trup cămăşile de după

şi să păşesc prin somnul tău, barbar

cântându-ţi cerul care ne astupă

doar cu lumină lacomă, şi iar

 *

ne vom roti, vom înşfăca pahare

şi vom muşca din vin şi-om frânge pâine,

pe masa mea cuvintele-s bizare

vestigii ale vârstelor, iar mâine,

când s-or trezi cei care dorm acum,

când zeii trişti s-or spulbera pe cale,

am să-mi închid ferestrele de fum

să pot să trag zăvoarele finale

*

pe cerul înstelat şi duşmănos

ademenind prin oameni cu ispite:

deja-i târziu şi-i fără de folos,

paharu-i gol, cuvinte-s risipite

ion drăguşanul: mă voi întoarce vânt

*

ca pasăre destinu-i fu cumplit

căci îl zvârli din cuiburi nenorocul

şi-l sfârtecă deasupra ierbii focul

fiarelor cu colţul ascuţit,

de-aceea eu mă voi întoarce vânt

în spumegări şi-n lunecări duioase

ca să-ntregesc cu cerul peste case

ce n-am ştiut şi n-am putut să cânt

                           *

voi colinda cu nourii în scapăt

pe bolta vremuirii încruntată

recuperându-mi umbra câteodată

să pot să-mi iau destinul de la capăt:

cântarea mea de înnăscut cobzar

spre care lumea pietrele-şi aruncă,

deja aştept o cosmică poruncă

să mă ridice vânt din calendar

ion drăguşanul: logodna cosmică

*

ea a rămas dincolo de zăpezi,

iar el aşteaptă-nfrigurat la capăt:

e-atât de lungă calea şi nu vezi

cum, pelerin, am început să scapăt

cântându-i ei, când mă închin doar lui

cu lungul şir de litere nescrise

căci Luna a rămas a nimănui,

iar florile ei sacre sunt ucise

*

abia observ cum m-am făcut copac

printre copacii care se închină

doar Soarelui şi ierbile mă tac

pe sub zăpezi flămânde de lumină

şi nu-mi mai pasă că ridic spre cer

poemele vremelnic desfrunzite:

îmi cat prin suflet şi încep să sper,

deşi-s înfipte-n el nişte cuţite,

*

căci înţeleg logodna ancestrală

şi mă scufund în veşnicia ei

fără să dau vreodată socoteală

vremelniciei ce s-a vrut temei

pentru smeriri şi umiliri în faţa

acelor ce stăpâni doresc să-mi fie

fiindcă poemul îmi cunoaşte viaţa

drept cosmică şi demnă bucurie