Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 109

Cântec despre trupul cărţii: lui Cezar Straton

*

Cartea este trupul unui alt drumeţ,

ea a strâns lumina la chimir şi-o duce

zărilor ofrandă, vamă fără preţ,

asfinţitul lacom gata-i s-o apuce:

rândurile scrise au străpuns adânc,

*

Sunt ca nişte cuie pentru răstignire,

trec în goană caii, saltă la oblânc

ruginite arme – o închipuire

albă ca o pâclă despre timpul crud

tropotind pe boltă-n apele stelare,

orele în curgeri undeva se-aud,

nu contează unde cartea-i lumânare.


Edecarul de umbre

Am de dus o umbră până-n scăpătat

Am de dus o umbră până-n scăpătat

*

Astăzi, 12 octombrie 2014, la Dolheşti, ieşisem la o ţigară, de la manifestarea culturală la care participam, şi mi-am văzut umbra, străjuită de umbrele coloanei balustradei, şi mi-am amintit, fără să vreau, de ultimele cântece, pe care le tot scriu, de ceva vreme. Instinctual, mi-am fotografiat umbra (Dangăt de aramă, luna de pe cer / iarăşi îmi măsoară paşii cu migală, / noaptea se-nfăşoară-n linişti şi mister, / umbra ei albastră cade ireală / ţintuindu-mi paşii pe un drum ciudat / aşternut pe zarea zărilor înfrântă, // Am de dus o umbră până-n scăpătat / vitregit de umbra-mi dintr-odată frântă, / ruptă lângă dangăt aspru de aramă, / arsă pe sub paşii lumii care cântă / mistuită-n noaptea care mă destramă).

*

Apoi mi-am amintit, vag, de un poem scris în urmă cu doar vreo 30 de ceasuri şi am plecat lângă un nuc bătrân, ca să-mi privesc umbra, aşternută pe frunze uscate, lângă umbra lui (Vezi, asta-i calea sacrei împliniri, / au spus copacii şi-au pornit buimaci, / le culesesem umbrele subţiri / eu, edecarul bieţilor copaci / rămaşi cu umbra doar la rădăcini, / iar înspre cale sărăciţi şi trişti / ca nişte vagi mănunchiuri de lumini / agonizate-n ultimii artişti; // Plecau copacii şi-i vedeam pe cale, / iar frunzele lor galbene aştern / necontenit pe bolţile finale / tristeţile intrării în etern, / istovitoare aură-n cădere / la fel de istovită de plecări, / iar umbrele le duc înspre tăcere / eu, edecarul înspre nicăieri).

*

Eu, edecarul înspre nicăieri

Eu, edecarul înspre nicăieri

*

Şi iarăşi, şi tot instinctual, mi-am fotografiat umbra, mutându-mă ba într-o parte, ba în cealaltă a umbrei bătrânului copac. Înţelegeam că, de fapt, îmi lucrez coperţile cărţii „cântecele despovărării de cântec”, deşi umbra mea reală va fi acolo, în şirele despletite prin paginile albe, şire însemnând, în sanscrită, lumini. Numai că omului nu-i este dat să lase după el lumini, ci numai umbre, umbra fiind, de fapt, lumina creată de către luminile necreate, cum se zice în „Vendidat” (cartea sfântă a antichităţii despre a doua încredinţare de legi pe care o săvârşise Sfântul Cer – Ahura Mazda, în dialog cu Spitama Zarathoustra).

*

Eram doar umbra umbrelor dincoace / mărşăluind pe urme în pustiu

Eram doar umbra umbrelor dincoace / mărşăluind pe urme în pustiu

 


Cântecul răstignirii pe cale: lui Viorel Scutaru

*

Vai mie, mi-am pierdut cărările în pustiu

irosindu-mă în râuri de ierbi şi de stele

orbit de lumină şi de mult prea târziu,

răpus în revolte de gânduri rebele,

erau zei care-au plâns, erau căi care-au dus

luminos doar spre aspra lor veşnicie,

*

Simt că sufletul mi-i de lumină răpus,

cuiele-l ard şi-a-ncetat să mai fie

ultima rouă slobozită spre zări,

tocmai spre zările zării finale,

am de tras după suflet irosite cărări

ruginitele lanţuri, care-n scrâşnet de zale

uneori mă mai dor răstignite pe cale.


Cântecul edecarului de copaci: lui Valerică Pintilie

Umbra 4

*

Vezi, asta-i calea sacrei împliniri,

au spus copacii şi-au pornit buimaci,

le culesesem umbrele subţiri

eu, edecarul bieţilor copaci

rămaşi cu umbra doar la rădăcini,

iar înspre cale sărăciţi şi trişti

ca nişte vagi mănunchiuri de lumini

agonizate-n ultimii artişti;

*

Plecau copacii şi-i vedeam pe cale,

iar frunzele lor galbene aştern

necontenit pe bolţile finale

tristeţile intrării în etern,

istovitoare aură-n cădere

la fel de istovită de plecări,

iar umbrele le duc înspre tăcere

eu, edecarul înspre nicăieri.


Cântec de piatră: lui Constantin Hrehor

*

Cămaşa mea-i o piatră de pe drum,

o tot ascult mereu cum mă respiră

ninsă de tălpi, de treceri şi de fum

sau de-nserări pe care le înşiră

tot mai departe, până în amurg,

apoi se rupe şi se-ntoarce-n sine,

nicicând în pietre cele care curg

totemuri n-au să-şi caute în mine,

iar eu mă resemnez drept prizonier

născut de piatră flacără plăpândă,

*

Hotar buimac între pământ şi cer

rămâne-n piatră sufletu-mi la pândă,

eu cine-s eu mă-ntreb cu-nfrigurare,

habar nu am, însă refuz minciuna:

o să-mi găsesc odihna-n depărtate

rupând cătuşa pentru totdeauna?


Pagina 109 din 129« Prima...102030...107108109110111...120...Ultima »