Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 107

Cântecul de apoi: lui Constantin Severin

*

Cămaşa umbrei îmi striveşte-n taină

orgoliul meu de muritor supus,

nu mai e loc de suflet pe sub haină

sau de vreun trup, pe care să-l fi dus

târziului ofrandă şi blestemul

amiezilor din mine triumfale,

nu mai e timp ca să-mi cioplesc poemul

tot în cireşii văilor natale,

iar mai apoi, când pâcle au să vină,

n-am să mai zvârl cu pietre în zenit

*

Strivind în stele ultima lumină,

ecoul vag în care-am asfinţit

vânând ninsori, muşcând din vinul tare

eternele lui zvâcnete cereşti:

rănit de gestul simplu de-nchinare,

iar o să caut umbra-n care eşti

nimic divin, ci doar ameninţare.


Cântecul cosmicei furişări: lui Ioan Manole

*

Ieri-noapte, cred că-am început să sper,

organizasem verbele-mprejur,

apoi m-am furişat discret pe cer

neîndrăznind fecioara să i-o fur,

*

Mă-nspăimântau fiarele cereşti

adulmecând pământul ca pe-o pradă,

numai fecioara, deschizând fereşti,

odată s-a-ntâmplat să mă şi vadă:

luându-mi orizontul de subsuoară,

ea sfâşia din mine într-o doară.


Cântecul primelor ninsori: lui Roman Istrati

*

Râdeau ascuns şi aruncau cu stele,

oraşul dezvelit de depărtări

murea în rătăcirile rebele

aduse de cobzari ca înserări,

nu le păsa că noaptea stă aproape,

*

Iar beznele ucid nepăsătoare,

se aşezau şi schingiuiau sub pleoape

târziul umbrei umbrelor, cobzare,

rănind cireşii care împresoară

adâncul nopţii orbilor cu flori:

tot nu-l auzi cum cântă?, pe afară

iar despleteşte primele ninsori?


Cântecul risipei întru mine: lui Ioan Bodnar

*

Iubiri ca nişte săbii de paradă,

orgolii de stăpâni pe veşnicie

am tot văzut, când le căzusem pradă

nevinovată, oarbă şi târzie,

*

Ba, tot atunci, cu cerul larg pe frunte,

oraşului i-am stabilit tribut

dintre tăceri pe cele mai mărunte,

numai acelea care n-au durut,

apoi am dus tăcerile drept vamă

risipei mele întru mine, mamă…


Cântecul veacului de apoi: lui Dragoş Juravle

*

Din trecut trecut se-ntrupă,

risipitul viitor

a trecut, deja-l astupă

giulgiul ultimului nor

ordinea cerească geme

şi se spulberă-n absent,

Jur pe iarbă că-i devreme,

umbra vechiului prezent

reazemă trecutul care

amurgeşte după noi:

vinovat de înserare

lângă veacul de apoi

eu aprind o lumânare.


Pagina 107 din 125« Prima...102030...105106107108109...120...Ultima »