Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 106

Cântecul ninsorii: lui Viorel Muha

*

Vrajbele ninsorii le-am tot dus pe cale

istovindu-mi cerul vlăguit de mers

orizontul lumii brumelor finale

rezervându-l astăzi cu un ultim vers,

e târziu în cântec, dar cobzarii încă

linişte presoară peste ierbi de leac,

*

Mi-am cătat în suflet după o adâncă

unduire-a clipei şi am prins să tac

hotărând să-mi aflu numai în ninsoare

altă depărtare, mai irositoare.


Cântec damnat: Anei Muha

*

Au fost şi-apoi a fost să nu mai fie,

nu i-am văzut, dar i-am trăit în goană,

amurgul lor prelins în veşnicie

*

Mi-a devenit şi suflet, şi icoană;

un lung şirag al cailor apasă

hotarul meu vegheat de poezie

atunci când caii peste cer se lasă.


Cântec oropsit: lui Viorel Varvaroi

*

Vânturând cenuşa zilelor să treacă-n

iarba ce renunţă la pricini şi stele,

ostenit îmi caut umbra-ntr-un mesteacăn

rânduit pe zare de-nchinări rebele;

e adâncă pace-n albul irosit

lângă umbra care încă mă-nconjoară,

*

Vin mereu cocorii şi în asfinţit

albii mei mesteceni s-au oprit şi cântă:

ramură m-aş face şi m-aş desfrunzi

vinovat de iarna care mă urmează

am să-i dau arginţii liniştii din zi

ridicând mesteceni cerului drept pază

oropsind doar steaua-n leneşă cădere,

irosind-o-n spaţii, dacă mă tot cere.


Cântecul zorilor: Oanei-Maria Sîrbu-Botezat

*

Ospăţul cosmic s-a sfârşit în zori,

au mai rămas paharele cu vin,

nervuri stelare vindecă licori

adăpostite-n cupa ce-o închin,

*

Mi-i cerul gol, doar găurit de cuie,

ard nefiresc în mâinile străpunse

răni ancestrale, parcă o statuie

iar m-a păşit cu osiile unse

astfel încât sunt doar un câmp cu maci

*

Surpat pieziş între-nceput şi noapte,

în dimineţi ai poposit să taci

rostogolită-ntr-un vârtej de şoapte,

ba, mai târziu, când greierii-şi ascut

uneltele de pribegii sumare

*

Blândeţea ierbii care te-a durut

o să-ţi aştearnă drum spre depărtare

trecând discret spre nopţi şi mai aprinse

ecoul sfânt al sfintei dimineţi,

zăvorul nopţii stelele prelinse

abia le-a slobozit în alte vieţi

trezind speranţe prin treziri învinse.


Cântec de vânătoare: lui Victor Traian Rusu

*

Vânătorul plânge un amurg în treacăt,

iar pe ceruri urcă lacrimă şi lut

ca să-i pun deoparte spaimele sub lacăt

totdeauna lângă sufletu-mi ştiut,

ostenit îi caut urmele pe zare

răstignit pe rana altor vietăţi

*

Trec atâtea urme-n urma-mi trecătoare

rupte din edecul doldora de vieţi,

am de dus povara urmelor departe,

iar în mine ţipă cruntul vânător

asuprit de spaima lunecării-n moarte

năruind nisipul nopţii sub zăvor

*

Râd şi nu-mi mai pasă şi mă scald în sânge,

undeva se-ntrupă alte dimineţi

să astupe urma celui care plânge,

undeva drept cântec încă mă înveţi.


Pagina 106 din 123« Prima...102030...104105106107108...120...Ultima »