Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 106

Cântecul demitizării: lui Petrică Oloieru

*

Prin vaduri alte vaduri cântă,

ecoul lor îndepărtat

trecând prin veacuri înspăimântă

rupând din cerul înstelat

icoana altor veşnicii

ca s-o aştearnă în zenit

alean al vremilor târzii:

*

Oracolul a amuţit;

la vad nisipul ce s-a scurs

odihnă timpului i-aduce,

iar împietririle-au decurs

eternizând nişte caduce

relicve încă necesare

uitărilor din fiecare.


Cântecul sinelui: lui Gheorghe Senciuc

*

Ghici cu cine, ghici cu ce,

hoinărind prin stele triste,

ele-au prins să lunece

oarbe doar ca să existe

ram şi floare, râu şi mare,

grai şoptit în nopţi pribege

hotărând ca fiecare

efemerul să îl lege

*

Strâns de cerul ca o apă,

eu urmând apoi să-i scriu

nişte versuri sub o pleoapă

care-acoperă ce-i viu:

inima – un fel de ciută

urmărită prin pustiu

cu săgeata zilei mută.


Cântecul îngemănării: lui Aurel Alexa

*

Am fost copac în altă viaţă,

un cerc al vârstelor mă strânge

rotind o altă dimineaţă

etern să-mi scapere prin sânge

lăsând copacilor vestire

*

Atât de amplă şi de clară:

linţoliul ierbilor subţire

e doar ecou de primăvară,

xilogravură încrustată

acum şi pururi, şi-altădată.


Cântecul paşilor pierduţi: Asicăi Leizeriuc

*

A doua zi după Iisus

s-a irosit în atmosferă,

iar crucile ne-au fost răpus

cu umbra celor care speră

acoperiţi cu o ninsoare

*

Lăsată pruncilor destin,

erau şi-atunci în depărtare

ivite florile de crin

zidind în ceruri altă cruce

etern jertfindu-ne urmaşii

rămaşi pe calea care duce

istovitor doar pe sub paşii

uitaţi ai celor fără vină

care păşesc doar pe lumină.


Premeditarea cântecelor despovărării

*

Îmi închipuisem, cândva, că, în discreţia fiecărui nume, stă ascuns un poem. Aidoma destinului. Aidoma sinelui particular (umbra sinelui universal). Şi am vrut să descifrez, să respir cântecele acelea ascunse, pe care doar le intuiam în delicateţea faptelor şi a gesturilor omeneşti. Dar înseamnă lirismul acela tainic individualitatea purtătorului de nume sau e o părticică din altceva, un fel de desluşire, prin rune vii, a unor sacralităţi atemporale? Şi da, şi nu, sau măcar asta susţin, cu o dezarmantă dinamică a complementarităţii, vechile religii ale omenirii.

*

Aşa am ajuns să mă apuc de scris o ultimă carte de poezie, premeditată drept carte, deci ca discurs amplu şi unitar, nu doar ca simplă înşiruire de poeme, pe care am dedicat-o, cântec cu cântec, prin tehnica acrostihului, oamenilor care înseamnă ceva în viaţa mea. Şi am băgat de seamă că literele fiecărui nume obligau la discursuri lirice diferite, la ritmicităţi distincte, de parcă numele acelea aveau de impus o condiţionare a expunerii de către reperele, mereu altele, ale sinelui particular. Nici prin gând nu-mi trecuse să închin ode sau să exploatez elemente biografice diferite, în cazul fiecărei dedicări; dimpotrivă, m-am străduit să mă elimin şi pe mine, ca sine particular, din fluiditatea ideilor, sunetelor, imaginilor, inefabilului.

*

Căutam, deci, cu reperul literelor numelor, matricea fiecărui cântec, privind şi ascultând cum cântecul, plutind prin aer – vorba regretatului Mircea Motrici, îşi alegea întruparea, desprinzându-mi-se, picătură cu picătură, din degete. Iar acum, când cartea s-a împlinit, şi ca împovărare cu cântec a fiului meu, Andi, trăiesc senzaţia desluşirii. Dar a desluşirii indefinibilului, a ceea ce există dincolo de mine, dincolo de noi toţi (I. D.).


Pagina 106 din 136« Prima...102030...104105106107108...120130...Ultima »