Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 104

Cântec cu fructe: Ramonei Medeleanu

*

Rostogolisem cerul pe cămaşă,

apoi îl înnodasem cu migală

mizând pe fructe, când o uriaşă

orbire-n univers a dat năvală

nimicitoare, lacomă, ostilă,

acoperind în negură lumini,

*

Muşcând din măr şi fremătând de milă

eu doar ţineam o muşcătură-n mâini;

dorind să văd deasupra, iarăşi, stele

eternizând speranţe pământeşti

luam în pumni doar fructele rebele

ecou să zvârl pe bolţile cereşti,

apoi priveam cum fructele înclină

aceeaşi creangă cosmică pe cer,

noapte de noapte aşteptam lumină

uitând că sunt ursit numai să sper.


Cântecul luminilor pripite: lui Vasile Ilie

*

Veneau şi se-aşezau la masă

adăpostind în palme lumânări,

se şi rugau sub bolta de mătasă

incendiind bătrâne depărtări,

lumini ciudate le creşteau în pripă,

ei, veşnic trişti şi pregătiţi de drum,

*

Imaginau târziu câte-o aripă

lin fremătând în zborul ei de fum,

iar mai apoi s-au desfrunzit castanii

egal rupând din aripă doar anii.


Cântecul celor şapte zile: lui Gavril Mîrza

*

Gări senzuale, trenuri despletite

aidoma cosiţelor spre zare,

vârtejul buruienilor topite

răpuse-n anotimpuri călătoare,

iar lângă cer, mesteacănul aprins

luminilor cereşti cătând pricină

*

Mi-au vindecat în trupul meu învins

întoarceri şi-nchinări, şi rădăcină

rupându-mă întotdeauna-n şapte

zidiri în efemer ce mă închină

amurgului, păşindu-mă în noapte.


Cântecul lumii: lui Bogdan Atănăsoaie

*

Bard ostenit de irosiri pe cale

o nouă zi s-a furişat în casă

ghicind discret femeile domoale

din trecerea atât de somnoroasă

a timpului ostil prin călimara

nuntirilor din noaptea de pripas,

*

Apoi, desigur, o să vină seara

trăgând obloane grele peste glas,

atunci voi şti că bardul nu există

nici în tăcerea stelelor de sus

aprinse de cruzimea ce insistă

să bată cuie-n mâna lui Iisus,

obişnuind s-asmută trecătorii

asupra unor noi crucificaţi,

iar ei consimt şi îi confiscă norii

egali şi reci pe lume răsfiraţi.


Cântecul cămăşii de trecere: lui Petrică Ştirbu

*

Pasărea desface lumile şi ţipă,

e atâta cale de păşit şi-mi pare

trecerea un zvâcnet amplu de aripă

răstignit de vremuri într-o lumânare,

iar de-mi pun cămaşa de drumeţ mă strânge

cumpăna fântânii scursă drept pecete

amplă şi străină ca s-o port în sânge

*

Şiroind cu treceri peste lumi încete,

tot mai am nevoie de-un pahar cu apă

ispitind cu flăcări setea – ascunziş

răzvrătit în mine, deşi-i pus să-ncapă

bietul suflet peste ultimul tăiş

ultimă ofrandă, dată pe furiş.


Pagina 104 din 125« Prima...102030...102103104105106...110120...Ultima »