Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 104

Cântec de piatră: lui Constantin Hrehor

*

Cămaşa mea-i o piatră de pe drum,

o tot ascult mereu cum mă respiră

ninsă de tălpi, de treceri şi de fum

sau de-nserări pe care le înşiră

tot mai departe, până în amurg,

apoi se rupe şi se-ntoarce-n sine,

nicicând în pietre cele care curg

totemuri n-au să-şi caute în mine,

iar eu mă resemnez drept prizonier

născut de piatră flacără plăpândă,

*

Hotar buimac între pământ şi cer

rămâne-n piatră sufletu-mi la pândă,

eu cine-s eu mă-ntreb cu-nfrigurare,

habar nu am, însă refuz minciuna:

o să-mi găsesc odihna-n depărtate

rupând cătuşa pentru totdeauna?


Cântecul prăbuşirii verbului: lui Carmen Agoutin

*

Ca să-nţeleg, în pietre am cioplit

arsura unui verb în pâlpâire

rămas pe masa mea drept asfinţit

misterios în ce-i îndreptăţire,

era târziu şi-am azvârlit spre cer

nepăsător cu pietrele cioplite,

*

Apoi am aşteptat şi-am prins să sper

gândind că o să-mi cadă în cuţite

o piatră doar, cu verbul meu în ea,

uitat acolo ca o rugăciune,

târziu de tot, rostogolita stea

incendia căderile în lume

numai cu verbul – însăşi viaţa mea.


Cântec de îmblânzit cerbii: Amedeiei Viţega

*

Am existat şi m-au durut durute

mărturisite stelelor de ierbi,

erau atâtea lucruri începute,

dar mă vânau din ceruri nişte cerbi,

ei slobozeau din coarne anotimpuri,

iar gheaţa vremii şubredă, subţire

avea să-alerge caii mei pe câmpuri

*

Vânt despletit în crâncenă neştire,

iar mai apoi am poposit în casă

ţinând s-aprind în taină lumânări,

erau atâtea de trăit, dar lasă,

gromovnicul arată depărtări,

aşa că mă topesc. Şi nu-mi mai pasă.


Cântecul de apoi: lui Constantin Severin

*

Cămaşa umbrei îmi striveşte-n taină

orgoliul meu de muritor supus,

nu mai e loc de suflet pe sub haină

sau de vreun trup, pe care să-l fi dus

târziului ofrandă şi blestemul

amiezilor din mine triumfale,

nu mai e timp ca să-mi cioplesc poemul

tot în cireşii văilor natale,

iar mai apoi, când pâcle au să vină,

n-am să mai zvârl cu pietre în zenit

*

Strivind în stele ultima lumină,

ecoul vag în care-am asfinţit

vânând ninsori, muşcând din vinul tare

eternele lui zvâcnete cereşti:

rănit de gestul simplu de-nchinare,

iar o să caut umbra-n care eşti

nimic divin, ci doar ameninţare.


Cântecul cosmicei furişări: lui Ioan Manole

*

Ieri-noapte, cred că-am început să sper,

organizasem verbele-mprejur,

apoi m-am furişat discret pe cer

neîndrăznind fecioara să i-o fur,

*

Mă-nspăimântau fiarele cereşti

adulmecând pământul ca pe-o pradă,

numai fecioara, deschizând fereşti,

odată s-a-ntâmplat să mă şi vadă:

luându-mi orizontul de subsuoară,

ea sfâşia din mine într-o doară.


Pagina 104 din 123« Prima...102030...102103104105106...110120...Ultima »