Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 104

Cântecul lămpii: lui Florin Pascal

*

Fii fără grijă, lampa e aprinsă

luceafăr cald pe cerul înstelat,

oraşul o respiră dintr-o ninsă

risipă de lumini, de-ndepărtat,

iar eu mi-am pus doar vârstele la brâu,

nu las nimic oraşului buimac,

*

Purtându-mi umbra, umbra ei mă ştiu,

adânc ascuns în umbră mă prefac;

se stânge lampa, umbrele se duc

ca să aprindă alta şi mai sus,

acolo ceru-i creanga unui nuc

lăsată umbră-n vremea-n care nu-s.


Cântecul vremii cu cai: Georgetei Tapalagă

*

Goniţi din frunze şi din stele

ei căutau popas târziu;

odihnei vremii pe podele

rupeau din cerul încă viu

giulgiul cernit ca o ninsoare,

eşec al apei în plutire,

trecându-mi clipa următoare

atât de des în amintire:

*

Toţi caii vremilor s-au rupt

ameţitor porniţi în goană

prin sufletu-mi de dedesupt

acel popas sub o icoană

lăsată trupului soroc,

atunci când timpul mă ursise

grăbirilor fără noroc,

arzând cu caii mei în vise.


Cântecul desprinderii poeziei: lui Adrian Bocancea

*

Am fost acolo, urmele mă ştiu,

destinul pietrei încă le apune

rupându-le discret, dar prea târziu

imensităţii cerului drept rune,

aveam mereu pe drumul lor poveri,

nu îmi păsa de paşii ce m-au dus

*

Bătând cărări cu tălpile în ieri

ori într-un mâine care m-a apus

cu jariştea fluidă din zăpezi

ademenind pe urme veşnicie

numai să ştii că-am fost, fără să vezi

cum s-a desprins din mine-o poezie,

eu rămânând de-a pururi lângă stele

adăpostindu-mi cântecele-n ele.


Cântecul demitizării: lui Petrică Oloieru

*

Prin vaduri alte vaduri cântă,

ecoul lor îndepărtat

trecând prin veacuri înspăimântă

rupând din cerul înstelat

icoana altor veşnicii

ca s-o aştearnă în zenit

alean al vremilor târzii:

*

Oracolul a amuţit;

la vad nisipul ce s-a scurs

odihnă timpului i-aduce,

iar împietririle-au decurs

eternizând nişte caduce

relicve încă necesare

uitărilor din fiecare.


Cântecul sinelui: lui Gheorghe Senciuc

*

Ghici cu cine, ghici cu ce,

hoinărind prin stele triste,

ele-au prins să lunece

oarbe doar ca să existe

ram şi floare, râu şi mare,

grai şoptit în nopţi pribege

hotărând ca fiecare

efemerul să îl lege

*

Strâns de cerul ca o apă,

eu urmând apoi să-i scriu

nişte versuri sub o pleoapă

care-acoperă ce-i viu:

inima – un fel de ciută

urmărită prin pustiu

cu săgeata zilei mută.


Pagina 104 din 135« Prima...102030...102103104105106...110120130...Ultima »